dunarea de jos 112 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

până la cel bătrân. Şi ei mă ştiau ca pe un cal breaz! Aşa îmi plăcea
să cred ! … Zilele erau minunate iar nopţile rupte din basm. Copacul
din faţa casei, pârâul cu apa cristalină, pădurea cu murmurul ei, cu
potecile şerpuind spre cer, păreau aduse din Rai şi aşezate de Cel de
Sus în jurul căsuţei noastre. Pe acolo mă trimitea mama să pasc
caprele bălţate, de unde scotea laptele din care seara beam câte o
căniţă, nu înainte de a fi trecut cu grijă prin strecurătoarea veche,
moştenită de la bunica şi păstrată cu sfinţenie în dulapul de lemn
al bucătăriei.
După moartea tatălui vine un sătean şi îmi propune o sumă de
bani, să vând căsuţa pentru fiul lui, proaspăt căsătorit. Bineînţeles
că nu am vândut-o şi nu o voi face niciodată pe lumea asta…
T.D:Lumea din cărţile dv. nu este construită în laborator. Ca
şi în ,,Borta” personajele din a doua carte ,, Pe uliţa vântului”
reprezintă o lume vie, autentică, fără sclifoseli simandicoase în
care musteşte viaţa reală cu toate ingredientele ei de pitoresc. Se
vede că nu scrieţi cu detaşare ci vă contopiţi emoţional în universul
ei. Trăindu-vă cărţile, se poate spune că vă retrăiţi viaţa?
G.M: Chiar aşa este! Amintirile fac parte integrantă din viaţa
noastră spirituală. Nu putem face abstracţie de amintiri. Ele vin
singure şi ne influenţează comportamentul. Amintirile sunt parte
din echilibrul nostru, cele care ne hrănesc şi ne dau suflul necesar de
a merge mai departe. Amintirea celor alături de care ţi-ai petrecut o
parte din viaţă - părinţi, fraţi, surori, prieteni, vecini, săteni, bunici
etc.- nu se şterge din memoria noastră, niciodată. Prin cartea mea,
pot spune că i-am imortalizat pe toţi, romanţat bineînţeles, pe cei
care au trăit în spiritul munţilor Vrancei. Şi nu am terminat, urmează
volumul doi al trilogiei „Din umbra munţilor”.Dacă în primul volum
totul este trecut prin simţurile, privirile, trăirile copilului Gheorghiţă
Mocanu, în celelalte lucrurile se vor schimba, urmând perioada
adolescenţei, apoi maturitatea, aşa cum este firesc. Despre cartea
„Pe uliţa vântului” pot spune că este o pregătire a viitorului volum
doi, pentru că unele dintre povestirile din ea se vor regăsi sub o altă
formă în roman. Se practică acest lucru în literatură. Cartea de
povestiri ”Pe uliţa vântului” tratează, de fapt, aceeaşi temă ca şi
romanul - viaţa mocanilor din ţinutul Vrancei arhaice.
T.D: În antiteză cu celebra reflecţie a lui Lucian Blaga
,,Veşnicia s-a născut la sat” Leo Butnaru zice, cu durere, într-un
poem: ,,Domnule Lucian Blaga / Vă rog nu vă supăraţi / Însă, în
ultima vreme / (sper că nu cea de pe urmă ) constat că / Veşnicia a
murit la sat.”
Dv. aţi simţit că veşnicia a murit în Ursoaia?
G.M: În traducere, veşnicie însemna, de fapt, durată care nu
are nici început, nici sfârşit, care nu se supune nici unei determinări
temporale - eternitate. De aceea, făcând abstracţie de metafore,
veşnicia e veşnicie, deci ea va exista indiferent de voia sau împotrivirea
noastră. Iată, pot spune că şi eu, prin cartea mea, contribui la această
veşnicire a ţinutului în care am văzut lumina zilei şi unde mi-am
petrecut viaţa. Nu, veşnicia nu a murit în Ursoaia…! Ea se transformă
doar, în pas cu vremurile.
T.D:Cea de a treia carte, ,,Hematomul roşu” este un
rechizitoriu făcut comunismului şi blestematelor sale plăceri de
spălare a creierilor. Eroul central Zlateş Velniceanu încă mai
trăieşte, ajuns un destin ratat. Călăii săi însă, după aglomeraţia
din ‘89 pe care o numim revoluţie au avut o ascensiune
spectaculoasă. Au urcat din mers în tramvaiul noilor partide,
şi-au amplificat privilegiile şi funcţiile, tânguindu-se, cu
siguranţă, cât au suferit ei în odiosul sistem comunist. În ce
împrejurări aţi descoperit acest caz dramatic, condiţia dv. de ofiţer
de poliţie v-a ajutat?
G.M: Vă mulţumesc pentru această întrebare care îmi dă ocazia
să spun unele lucruri şi despre profesia mea. Cei care mă cunosc ştiu
că sunt poliţist. Un poliţist atipic, aş putea spune. În 2004 am
lansat împreună cu îndrăgitul interpret de muzică populară Benone
Sinulescu un album de muzică uşoară intitulat „Maria”, eu fiind
compozitorul, textierul şi interpretul celor 12 melodii, fiind invitat
pentru lansare de două ori în emisiunea „TEO”, celebră pe vremea
aceea, de la Pro tv. Una dintre piese, „Sunt pieton” a ajuns pe locul
IUNIE, NR.112
5 în emisiunea moderată de Titus Andrei, în topul Radio România
Actualităţi. Apoi, un an mai târziu, am avut o expoziţie personală de
pictură în ulei pe pânză în foaierul Centrului Cultural al Ministerului
Administraţiei şi Internelor. După editarea celor trei volume de
literatură, mi-am încercat norocul, depunându-mi dosarul de accedere
în Uniunea Scriitorilor din România, lucru care s-a şi întâmplat,
comisia de la Filiala Bacău şi cea finală de la Bucureşti
acceptându-mă cu drepturi depline. Au contat foarte mult referinţele
critice ale unor avizaţi în domeniu, prof, dr. Ion Rotaru, Prof. Theodor
Codreanu, Fănuş Neagu, Gheorghe Istrate, Emilian Marcu ş.a., în
reviste de prestigiu din ţară, precum „Dacia literară”, „Convorbiri
literare”, „Ateneu”, „Oglinda literară”.
Toate aceste realizări pe plan spiritual au fost făcute în paralel
cu munca de poliţist, unde am căutat permanent să fiu la punct, să nu
se poată spune că aceste preocupări extraprofesionale mi-au adus
atingere gradului de implicare în serviciul poliţienesc. De fapt, munca
desfăşurată în toţi anii aceştia mi-a adus şi vreo trei avansări în gradul
următor înainte de termen.
T.D: Toate creaţiile dv. sunt radiografii ale unor vieţi trăite.
Porniţi de la realitate, faceţi o schemă tematică, un desfăşurător
dându-i nuanţe în construcţie literară căreia îi imprimaţi tensiuni,
şlefuire şi ţinută estetică. Dar, între faptul de viaţă şi faptul artistic
este o diferenţiere prin transfigurare, care să îi confere înţelegerea
scriitorului. Cât adevăr şi câtă amprentă personală există în
cărţile dv.?
G.M: Ultimul meu roman, „Hematomul roşu” este inspirat din
viaţa unui medic care trăieşte încă. Eu mi-am făcut un plan, unde am
nuanţat totul, am adus multă ficţiune în acţiunea romanului. Culmea
este că după ce a văzut lumina tiparului, acel medic a făcut o reclamă
extraordinară cărţii, cumpărând multe exemplare pe care le-a dăruit
tuturor, apropiaţi sau necunoscuţi. Tuturor le spunea că aşa a fost
viaţa lui. A ajuns el însuşi să se identifice cu viaţa personajului, să
creadă că aşa a fost, cum scrie în carte. Deşi mai mult de 60% este
ficţiune. (...) Mulţi m-au întrebat de ce „Hematomul roşu”. Am dat
intenţionat acest titlu romanului meu, cu puţin iz pleonastic, tocmai
pentru a scoate în evidenţă acel roşu, care înseamnă „Comunismul”,
lipit de Terra, ce se vrea a fi extirpat, lucru aproape imposibil de
realizat. Roşu însemnând că el trăieşte, este efervescent, puternic,
poate reveni oricând cu şi mai mare forţă, este încă viu etc. Normal că
în prealabil m-am documentat prin medici specialişti în domeniu,
aflând din diferite tratate de medicină, cum hematomul, în evoluţia şi
involuţia lui, poate căpăta diferite culori şi nuanţe, mergând până la a
fi maro, albastru, violet, galben s.a. Sunt bucuros în aceste zile, spre
exemplu, că prestigioasa revistă „Convorbiri literare” de la Iaşi mi-a
publicat o cronică elogioasă, semnată de cunoscutul critic Constantin
Dram.
T.D: Marii scriitori Fănuş Neagu, Marin Preda ş.a., au
nemurit în operele lor viaţa câmpiei. În câmpie viaţa pare mai
molcomă, mai aşezată, mai calmată temperamental. Chiar când
spui câmpie, parcă spui linişte. Muntele are însă o anumită asprime,
o oarecare duritate care este transferată vieţii, oamenilor. Credeţi că
există o empatie între oamenii şi locurile în care se nasc şi trăiesc?
G.M: Chiar m-am gândit la asta. Dacă marii scriitori pe care
i-aţi pomenit au scris despre locurile natale, despre câmpia naşterii
lor, de ce nu aş scrie şi eu despre muntele copilăriei mele…? Despre
ce altceva poţi scrie mai frumos şi mai curat, cu sufletul, nu cu creionul,
decât despre vatra ta, despre oamenii care ţi-au dat o bomboană pe
când erai ţânc pe uliţă, ori despre părinţii, bunicii şi toţi cei care ţi-au
oblojit copilăria. Sigur, natura îi formează pe oameni. Iar oamenii
muntelui sunt mult mai realişti, mai aspri, mai duri decât ceilalţi.
Viaţa în munte nu e deloc uşoară. Şi asta îi întăreşte şi îi face tot mai
puternici şi mai demni.
Interviu realizat de: Tănase DĂNĂILA
(urmarea în numãrul 113)
MMXI
31