dunarea de jos 112 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

De ce, mereu, Shakespeare? Pentru că piesele, personajele, temele lui înseamnă mereu altceva pentru
fiecare generaţie, care vede în ele o nouă şansă de a da sens relaţiilor interumane, atât de familiare dar, uneori,
la fel de greu de descifrat: relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre îndrăgostiţi, prieteni şi duşmani, stăpâni şi servitori.
Raportându-le la propria experienţă, cititorii şi spectatorii lui Shakespeare se implică emoţional în rezolvarea unor
probleme de moralitate, trecând prin toată gama de emoţii: dragoste, ură, tandreţe, mânie, disperare, gelozie,
dispreţ, teamă ...
Chiar dacă piesele sunt plasate în Roma lui Iulius Cezar, în Scoţia medievală sau pe o insulă imaginară,
dilemele personajelor shakespeariene nu ne sunt deloc străine: cum să convieţuiască sau să-şi facă dreptate,
cum să evite războiul sau să facă politică ... Explorarea acestor dileme duce la o înţelegere mai profundă a
raportului dintre individ şi societate, a relativităţii sistemului de valori după care se conduce fiecare generaţie,
produs al unui context cultural şi istoric şi, în consecinţă, supus schimbării.
De ce Shakespeare? Apropierea de Shakespeare înseamnă şi apropierea de alteritate, de ce se află dincolo
de familiar, a nu mai fi prizonierul propriului punct de vedere, a renunţa la prejudicii, a învăţa, a deveni.
A te apropia de Shakespeare înseamnă a te apropia de geniu.
Oana-Celia Ilieş Gheorghiu
Lady Macbeth
de la text la film
S-a spus de nenumărate ori că Macbeth
este cea mai misogină piesă shakespeariană,
parţial din cauza răului pe care l-ar reprezenta femeile implicate
şi parţial din cauza caracterului indecis al lui Lady Macbeth,
care se dovedeşte slabă după comiterea regicidului, prin
nebunia şi timpuria-i moarte. Cu toate că Freud a încercat să
analizeze comportamentul lui Lady Macbeth pe baza unei
femininităţi incomplete, datorate absenţei maternităţii 1 ,
transformările pe care le suferă personajul în textul original
sunt, cumva, lipsite de consistenţă, cele câteva aluzii la
umanitatea ei fiind insuficiente pentru a declanşa remuşcări
atât de puternice. La începutul piesei, Lady Macbeth este
prezentată chiar ca fiindu-i superioară soţului, care, deşi viteaz
în bătălie, dovedeşte o lipsă de determinare vecină cu laşitatea.
Ea este cea care îşi asumă rolul de lider, în timp ce bărbatul se
mulţumeşte să se supună dorinţelor ei ucigaşe. Prezentă în
galeria marilor personaje feminine shakespeariene, Lady
Macbeth îşi pierde treptat importanţa (în desfăşurarea piesei),
dar îşi pierde şi minţile, ceea ce o conduce la o moarte nedemnă.
Căderea ei oglindeşte ascensiunea lui Macbeth către statutul
eroului tragic care a comis hamarthia, greşeala fatală. Într-un
fel, destinul ei îl repetă pe acela al Katharinei – „scorpia” este
„îmblânzită”, redusă la tăcere de către dramaturgul ce poate fi
interpretat ca misogin din acest punct de vedere.
Una dintre inovaţiile lui Roman Polanski, în cunoscuta sa
transpunere în film a piesei Macbeth (1971) este distribuirea
IUNIE, NR.112
ETERNUL
Petru Iamandi
unor actori foarte tineri. Alte adaptări
folosiseră actori între două vârste pentru
cei doi protagonişti, optând, uneori,
pentru o Lady Macbeth vizibil mai
bătrână decât soţul ei, pentru a explica
influenţa ei asupra lui sau, poate,
legătura cu cele trei vrăjitoare. Nici
Polanski nu renunţă complet la această
idee- una dintre vrăjitoare este şi ea
foarte tânără şi, la o privire superficială,
poate fi confundată cu regina. De
asemenea, filmul scoate în evidenţă puterea sexuală a femeii
faţă de partenerul ei. Polanski a ales o tânără superbă,
argumentând: „întotdeauna regizorii o prezintă pe Lady
Macbeth ca pe o căţea turbată. Dar oamenii care fac fapte
îngrozitoare nu sunt mereu întunecaţi, ca într-un film de
groază”. 2 Deşi filmul lui Polanski poate fi cu greu considerat
comercial, acesta ar putea fi şi un element introdus pentru
plăcerea publicului, dar, mai degrabă decizia regizorului poate
fi un mijloc de a insinua în textul filmic elemente de sexualitate
ce declanşează bătălia genurilor.
Rochia albă a reginei, amintind de o rochie de mireasă,
oferă un contrast puternic cu atmosfera întunecată a întregii
producţii şi evidenţiază viziunea regizorală asupra personajului:
o tânără blondă şi frumoasă, cu aspect de Madonă. Nimic nu
anunţă ucigaşa cu sânge rece care se dovedeşte Lady
Macbeth, în pofida izbucnirii unui moment de remuşcare, în
scena în care se pune la cale asasinarea regelui: “îl ucideam
chiar eu /De n-ar fi semănat în somn cu tata” 3 . De altfel,
momentul, unic în piesă, lipseşte cu desăvârşire din film. O
posibilă interpretare, din perspectivă psihanalitică, uimitor,
trecută cu vederea chiar de Freud în analiza sa asupra piesei:
dând glas afecţiunii reprimate pentru tatăl său, Lady Macbeth
ar fi putut căpăta o fixaţie pe figura paternă încă din stadiul
falic, ceea ce, potrivit teoriilor freudiene, corespunde cu celebra
MMXI
5