Eroilor, flori şi recunoştinţă - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

ISTORIE, CULTURĂ
Din jurnalul buzoian
al Elenei Negrescu
1918, retragerea armatelor de ocupaţie
------------------------------------- Emil Niculescu, Cercul Militar Buzău
O mărturisire deosebită, atentă,
veridică şi, uneori, patetică a calvarului
ce l-a îndurat Buzăul pe timpul
ocupaţiei germane o constituie
volumul Elenei Negrescu, Jurnal
de război. 1916-1918. Descrierea
războiului de o refugiată. Notele
unei românce care a suferit pentru
ţara ei, Editura „Detectiv”, 2006,
270 p. Autoarea a fost soţia contraamiralului
Nicolae Negrescu
(1864-1942), fost cursant al Şcolii
Navale din Brest, fost comandant
al Flotei de Operaţiuni de pe
Dunăre, în 1916; destituit din
funcţie, în decembrie 1916, pentru
a nu fi evacuat escadra la Odessa,
ci pe braţul Chilia şi pe Prut, decizie
ce s-a dovedit, mai târziu, salutară.
După încheierea păcii, contraamiralul
va tipări volumul Rolul marinei
în războiul pentru întregirea neamului
şi recompensa finală (Icoane
şi documente de război), 1920, şi
Comment on fit la guerre sur le
Danube (1938). Elena, era fiica
medicului buzoian G. D.
Constantinescu, înscris la şcoala
lui Carol Davila (1856), licenţiat la
Paris (1869), ajuns la gradul de
maior, până în 1890, cum este
specificat pe cartolina ieşită din
atelierul fotografului Carl Bőmches.
(Cristina Constantin, Artişti fotografi
europeni din secolul al XIX-lea,
Buzău, Editura „Alpha MDN”,
2010.); încă medic, la Râmnicu
Sărat, în timpul bătăliei Râmnicului
(decembrie 1916), s-a întors la
Buzău, după înfrângerea aliaţilor.
Elena s-a căsătorit, în 1898, cu
ofiţerul de marină. Pe 13 noiembrie
1916 Elena Negreacu se refugiază,
din Bucureşti, în urbea natală,
unde va ţine un jurnal, ce, nota
Viorel Domenico, este pătruns de
un tragism sfâşietor, iar stilul – i se
adresează soţului tandru şi dojenitor,
reţinut – face din această lucrare
un model de literatură-document,
pentru că ceea ce fascinează
este sinceritatea, buna credinţă,
utopia comunicării. (Viorel
Domenico, Un autor enigmatic,
fascinant, în:„Viaţa armatei”, nr.9,
1996, p.11). Despre o parte a jurnalului
(1916-1917), am scris în
paginile acestei reviste (E.N.., Jurnalul
de război al Elenei Negrescu
„Roter Adler” în vizită la „Albatros”,
an I, nr.1, august 2007, p.54-57).
Anul 1918, la Buzău, nu începe
sub cele mai bune auspicii. În
condiţiile solidarizării populaţiei din
toate clasele împotriva invadatorilor,
a sărăcirii şi extinderii bolilor,
existau şi buzoieni, notabilităţi şi
înainte şi în timpul ocupaţiei şi
după război, care prosperau, aşa
cum află Elena Negrescu, pe 2 ianuarie
1918, după al doilea revelion
petrecut sub ocupaţie
germană. Seara a venit domnul
Teodoru, care mi-a spus că Iarca şi
Ioaniţescu fac afaceri strălucite
băneşti pe spinarea populaţiei
româneşti. Amândoi erau furioşi pe
mine că mă plânsesem autorităţilor
germane de ei. Puţin îmi pasă, am
să mă mai plâng.
- 21 -
Încă din 7 decembrie 1916, când
Marele Cartier mai era la Buzău,
înainte de a se retrage la Bârlad,
Radu Rosetti, pe atunci maior, constată
un anume non combat, un
defetism al reprezentanţilor locali:
Vine la mine o delegaţie a cetăţenilor
din Buzău alcătuiţi (sic!) din
domnii Iarca, Cătuneanu şi alţii şi
condusă de prefectul Dunce
(Dunka, n.m.). Delegaţia cere să
nu se deie o bătălie în preajma
Buzăului. O trimit la generalul
Denikin şi Averescu, acesta din
urmă sosit dimineaţa cu trenul său
special în gara Buzău 1 . Ulterior,
C.C. Iarca (1885-1940) devine primar
al urbei, pe timpul ocupaţiei.
Jurnaliera are, deci, de dus un
„război” şi cu autorităţile buzoiene,
rămase să „medieze” între spolitori
şi spoliaţi, simulând că şi-ar ajuta
conaţionalii.
Acceeaşi „sursă” depune mărturie
asupra cameleonismului
acestora, altunde, la 2 februarie:
Aici a avut loc un banchet la care
au fost poftiţi Iarca şi Ioaniţescu.
Aflu că amândoi s-au sărutat cu
nemţii. Ce degradare morală să se
bucure de succesul duşmanilor
noştri!, pentru ca, la 10 martie,
ofiţerul german Leuthauzer, de la
serviciul paşapoarte, ai cărui părinţi
erau la curtea lui Wilhem al II-lea,
să îi confieze autoarei însemnărilor,
despre aceeaşi, poate şi alţii, o im-