Eroilor, flori şi recunoştinţă - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

ISTORIE, CULTURĂ
în parte prin «desființarea» acestui
univers la finele secolului al XVIIlea
de către Constantin Brâncoveanu.
Cele mai numeroase documente
referitoare la evoluția acestui habitat
urban se diversifică abia după
1830. 19
Până spre mijlocul veacului al
XVII-lea Bucureștii aveau ca limită
de sud și sud-vest râul Dâmbovița.
Dincolo de apă, pe domeniul domnesc
se vor așeza încă din Evul
Mediu timpuriu cei loviți de soartă,
mutilați și bolnavi, precum și pelerini
săraci. Poporul îi numea «calici».
Kalik vine din slavonă unde
are sensul de «neîntreg, estropiat,
beteag trupește, lipsit de un membru,
ochi, gură și altele». Termenul
«calic» este similar cu «mișel», de
origine latină (miser, misellus),
având înțelesul de nefericit, neputincios,
cu incapacitate fizică. 20
George Ionescu-Gion este de
părere că «românii din secolul al
XVI-lea îl numeau pe sărac mișel –
pl. mișăi – de la latinescul misellus,
diminutivul lui miser, adică nefericit,
bolnav, cufundat în sărăcie
lucie, într-un cuvânt, bătut de
Dumnezeu în toate felurile. Acesta
este mișelul». Calicul îl desemna
pe estropiat, ciuntit, neîntreg, nenorocit
și vagabond, dar «însemna
absolut același lucru ca și mișel». 21
Sunt deci percepuți relativ distinct
cei care au devenit nenorociți din
vrere proprie – mișeii - și cei ajunși
la marginea societății de pe urma
unui accident sau a unei slăbiciuni
– ciuntiții, betegii, nebunii – calicii.
Deosebirea dispare însa odată ce
sunt adunați cu toții în același spațiu.
Nu știm cu certitudine când
apare Mahalaua Calicească.
Unii istorici consideră că Mahalaua
Calicilor a fost la început o
așezare rurală. Un sat al calicilor în
afara orașului este atestat din secolul
al XV-lea, dar există și mențiuni
mai vechi despe o așezare
caliceasca din secolele XIV-XV –
lucru posibil, știind că a existat in
secolul al XVI-lea un sat cu o vatră
deja constituită.
Calicii se aflau – trebuie subliniat
– pe de altă parte, sub protecția
domnului. Or, această protecție se
putea aplica cu toate rigorile doar
pe domeile aflate sub stăpânire
domnească. Curtea domnească se
apropia de marginile orașului doar
înspre Dâmbovița – prin urmare calicii
domnești au fost așezați lângă
ea. Această vecinătate le-a fost fatală
la sfârșitul secolului al XVII-lea,
când domnitorul Constantin
Brâncoveanu i-a mutat de pe domeniile
domnești pentru a le împărți
pe acestea boierilor săi. 22
Mahalaua Calicilor era tot mai
împinsă spre vest, iar calicii «erau
tot mai strânși de mitropolie, de
Mihai Vodă, de Domnie și boierii
Rudeni». Astfel încât calicii «vor fi
siliți să se suie din ce în ce mai sus,
spre deal». 23
După 1697 și în deosebi pe parcursul
secolului al XVIII-lea calicii
«din locurile ce avea din vechime
dincolo de Livadea Gospod și până
în Gura Văii, spre drumul Mehedinților,
s-au depărtat din ce în ce mai mult,
până când s-au pierdut în viile și’n
Țigănia Mitropoliei, spre stânga,
spre drumul Giurgiului și pe lângă
eleșteul lui Șerban Vodă». 24
Recăderea în periferie
Periferia bucureșteană invazivă
de astăzi crește din datele prezente
încă de la apariția Tîrgului
medieval și produce mai departe o
umanitate care acumulează
traume.
Deprimarea molipsitoare și moleșitoare,
lipsa perspectivelor sociale
și exhibarea initimității în
cartierele-dormitor pun sub semnul
întrebării europenitatea Capitalei.
Pentru un călător cultivat și inspirat
precum Claudio Magris, Lipscanii
s-au transformat în scurt timp
dintr-un „passage parizian într-un
souk, într-o piață orientală”, în care
„stilul nobil și elegant devine tot mai
echivoc, ca un chip acoperit de farduri
vulgare, dar capătă în același
timp umanitea oricărei încarnări
[].” 25
Arhitectura Bucureștilor împarte
orașul „în doua părți profund inegale.
Arhitectura de arhitect, de
autor e responsabilă pentru o mică
insulă din centru «Europa insulară».
În jurul ei se întinde mitocul
vast, mediocru în cel mai bun caz,
boem eventual, degradat de cele
mai multe ori, violent din ce în ce
mai des.” Încet-încet, „dughenizarea”
cuprinde „centrele orașelor”,
iar „intrările municipale sunt acaparate
de palate cu turnuri și turnulețe
– epitom megakitsch pentru bogăția
ilicită, eventual analfabetă.”. 26
Cum de s-a ajuns la această jalnică
versiune, cu detaliile ei de periferie
mizeră diseminate pînă în
centrul Capitalei? Toate târgurile
valahe, Bucureștiul îndeosebi, devenite
cu timpul orășele care au
adoptat la iuțeală modelul citadin
european, au fost hrănite demografic
cu țărani liberi, mai ales clăcași.
Aceștia, în ciuda deceniilor
petrecute în periferiile Bucureștilor,
nu s-au desprins mental și comportamental
de satul de baștină.
Prima generație de coloniști s-a familiarizat
doar cu rutina și accesoriile
pe care le presupune viața
urbană, dar nu și-a putut însuși și
caracterul ei. S-au conservat obiceiurile
rurale, dar ele au fost adaptate
treptat vieții de la oraș.Iar
formele bastarde s-au perpetuat,
cu mici modificări, prin generații.
Astfel, un grup de doua-trei blocuri
are propria sa viață, distinctă oarecum
de vecinătatea altor doua-trei
blocuri.
Mahalagiii de astăzi sunt în majoritate
țăranii veniți spre Capitală
către 1960, apoi între 1980-1989. 27
Odată cu migrarea țăranilor în
oraș are loc și pătrunderea grupului
social marginalizat și plasat în
afara lumii acceptate – în speță a
calicilor, mișeilor, deci a vagabonzilor
și a cerșetorilor – care la fel ca
și țăranii își păstrează vechile obiceiuri,
însă fără a încerca măcar a
le masca cu masca citadină, așa
cum cei proveniți din mediul rural
încearcă.
- 59 -