Eroilor, flori şi recunoştinţă - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

MEMORIA VETERANILOR
gazetar, George Pâslaru, directorul ziarului „Acţiunea
Buzăului”, corespondent al ziarului condus de Grigore
Gafencu (care a fost cavaler al Ordinului „Mihai
Viteazul” în campania 1916-1918), conducea publicaţia
bucureşteană de mare tiraj „Timpul”; a însoţit
Regiment 9 Dorobanţi Râmnicu Sărat şi, rod al experienţei
de război, a scos volumul „Drumuri de sânge în
Basarabia”, apărut, chiar atunci, în două ediţii.
- Am avut-o şi eu, nu ştiu, cine, mai târziu, mi-a
furat-o. Pe Pâslaru îl cunoşteam, era fiul dirigintelui
poştei din Mizil, mai mare cu cinci ani ca mine, era,
pentru noi, „dom elev” şi frecventase şi el liceul „Tase
Dumitrescu”.
Pe 17 august 1941, am trecut şi noi Nistrul. Ţin
minte că sublocotenentul Paraschiv Bălan, comandantul
plutonului 1, fost orfan de război din primul
mondial, tatăl fusese ucis de nemţi, care ne erau acum
camarazi de campanie, îmi zicea: „Ce ne trebuie nouă
asta, măi Ioniţă?”. Răspunsul a venit mai târziu, după
bătăliile de la Stalingrad şi Cotul Donului. Din Batalionul
5 jandarmi, plutoanele 1, 3 şi 5 au instalat posturi
în Transnistria; şeful nostru, în această provincie era
generalul Emil Broşteanu şi, cum în acea zonă erau,
poate, 80% români, ne-a avertizat: „- Nu uitaţi că sunteţi
apostolii neamului. Purtaţi-vă cu populaţia civilă
aşa cum, aţi dori, dacă, Doamne fereşte, s-ar întâmpla
ca ei să se poarte cu familiile voaste de acasă.
Gândiţi-vă că sunt asupriţi de sute de ani.”
Compania mea, a 3-a, avea sediul în oraşul Balta.
Pentru mine era un mare noroc. Curieratul aerian avea
două curse ce veneau din Bucureşti: una la Odessa şi
una la Balta. Eram mai aproape de informaţie. Tata,
ca ţărănist, avea abonamente de presă, şi eu citeam,
de la 12 ani, ziarele „Dreptatea” şi „Timpul” lui Grigore
Gafencu. Acum, se aduceau, cu avionul, încă de
dimineaţă, „Unirea” şi „Timpul”. Le cumpăram. Mi-aduc
aminte de comandantul nostru, colonelul Ştefan
Gabut, un om cumsecade dar zgârcit, săracul, care-mi
cerea să dea şi el un ochi prin ele.
- Cum era pe acolo, unde comunismul avusese
două decenii şi ceva de activitate? Ştiu, din memoriile
altor combatanţi de pe Frontul de Est, că se atacase,
cu predilecţie, temelia morală a populaţiei: credinţa.
- Multe biserici fuseseră demolate, altele deturnate
de la rostul lor: grajduri, depozite, şi alte destinaţii, cum
s-ar zice, utilitare, înjositoare. La Balta, catedrala era
frumoasă, asemănătoare cu „Sfântul Elefterie” din
Cotroceni; din septembrie 1941, până la 12 iunie
1942, s-a evacuat bazarul ce fusese instalat de bolşevici
între zidurile lăcaşului şi am încercat să-i redăm
ceva din demnitatea unui altar al Domnului. Pe 12
iunie, Antonescu vizitează oraşul Balta. S-a întâmplat
să fiu de santinelă la intrarea în biserică şi să-i dau
onorul. Erau douăsprezece trepte. Erau două şiruri de
şcolari, pe de o parte români, ceilalţi ucrainieni, dar
care învăţaseră şi ei nişte cuvinte de salut în
româneşte. A fost întâmpinat de un sobor de preoţi
ortodocşi, în frunte cu episcopul, care a rostit un cuvânt
de întâmpinare. Antonescu, care, de armă, fusese
cavalerist, purta o cravaşă, pe care, pe timpul
discursului episcopal, la sfârşitul fiecărei perioade o-
ratorice, o lovea de cizmă şi zicea: „Da!”, ca şi cum ar
fi ascultat un raport, cu care era de acord. Evanghelia
care o purta în braţe mai marele clerului avea coperţile
de argint cam înnegrite şi Antonescu s-a interesat de
starea ei de conservare după ce aflase că, pentru a
nu fi distrusă, fusese, mult timp, îngropată.
Ucrainiencele au cântat, pe limba lor, ceva cu
„Gospodi” şi „Bodje”, cântece ortodoxe, pe patru voci.
Era emoţionant. Pe atunci s-a revenit la riturile creştine,
multă vreme prohibite şi, chiar şi noi, am fost naşi
de cununie şi de botez.
- Bănuiesc, totuşi, că servicul dumneavoastră,
acolo, n-a fost o cumetrie perpetuă; care era realitatea
mai brutală ce vă avea în
vedere?
- Partizanii. Erau, de obicei,
bine îmbrăcaţi, în uniforme
româneşti sau nemţeşti şi asta
le permitea să treacă, deseori,
neobservaţi, mai ales că, unii
dintre ei erau români sau ştiau
limba română; peste două
decenii de îndoctrinare comunistă,
poziţii sociale dobândite
şi altele, îi făcuseră să ţină cu
Stalin. La 1 noiembrie 1943, un
detaşament de partizani a atacat
postul de jandarmi de la
Bondarova şi au lăsat în urmă
14 morţi; un alt post de-al nostru
a fost, la fel, covârşit de
numărul atacatorilor, dar acolo
s-a putut întâmpla o învoială,
comandantul lor probabil că
era român sau, cumva credincios: s-a angajat că,
dacă predau armele, vor fi lăsaţi în viaţă. Şi-a ţinut
vorba. Ţin să vă spun că, pe alocuri, datorită populaţiei
majoritate, şi arhivele primăriilor erau scrise în
română. A trebuit să curăţim zona şi trei posturi de jandarmi,
aproximativ 40 de oameni, ne-am pus pe urma
partizanilor. I-am găsit, într-o pădure seculară, greu de
străbătut, pe malul Bugului, într-o casă silvicolă. Cam
petreceau, ruşii se pricep destul de bine la asta, aveau
şi tovarăşe femei. La început, au ripostat destul de
bine, au reuşit să omoare servanţii (trei) ai unei mitraliere
Scwartzeloze, erau peste o sută. Un jandarm
a reuşit să se apropie, furiş, şi să pună foc cabanei:
au murit aproape toţi, cam o sută, sub tirul nostru încrucişat.
Tot în sarcina noastră mai cădea culegerea de informaţii;
în Balta, exista şi o comunitate evreiască de
- 77 -