Eroilor, flori şi recunoştinţă - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

ISTORIE, CULTURĂ
perioada războaielor daco-romane,
ale cărei arme principale erau:
arcul şi praştia - pentru lupta la distanţă,
cosorul de luptă (sica), securea
(toporul), sabia curbă
(falces), lancea şi suliţele - pentru
lupta corp la corp. Oastea getodacă
folosea ca principale mijloace
de protecţie pieptare, scuturi şi coifuri.
Primele mari conflicte, menţionate
de sursele istorice, în care au
fost angrenaţi geto-dacii au fost
războaiele cu romanii din anii 101-
102 şi 105-106, când la cârma
Imperiului Roman se afla Marcus
Ulpius Traianus despre care Dio
Cassius scria că “era un om cu
totul deosebit, mai ales prin simplitatea
moravurilor sale”.
În evul mediu pedestrimea română
a cunoscut o evoluţie complexă,
sinuoasă şi contradictorie, în
strânsă dependenţă cu dezvoltarea
socioeconomică şi condiţiile de la
fruntariile ţării. În Moldova, formaţiunile
militare, în compunerea
cărora pedestrimea era predominantă,
au fost atestate începând
din secolul XI, cu prilejul luptelor
duse de ruteni şi pecenegi, împotriva
regelui polon Boleslav. Un loc
aparte în istoriografia formaţiunilor
militare aparţinătoare unor comunităţi
moldovene, îl ocupă cea referitoare
la formaţiunea teritorială din
secolul XIII, constituită în regiunea
Bârladului, cu reşedinţa în târgul cu
acelaşi nume.
O concluzie evidentă referitoare
la această perioadă o reprezintă
aprecierea conform căreia constituirea
şi consolidarea statelor feudale
româneşti au creat condiţii
prielnice pentru dezvoltarea formaţiunilor
militare autohtone.
Coloana vertebrală a oştirilor feudale
şi factor decisiv în obţinerea
multor biruinţe a fost „oastea cea
mare” sau „oastea de ţară”, aşa
cum era denumită în Moldova, bazată
pe ridicarea în masă la arme,
pentru înfrângerea invadatorilor.
Aceasta era formată prin ridicarea
la luptă a tuturor celor apţi să poarte
arme şi exista cu caracter de
permanenţă doar „oastea cea
mică”, constituită din cete boiereşti
şi din oastea voievodului, insuficientă
numeric pentru apărarea ţării.
Perioada de glorie militară a oştirilor
lui Mircea cel Bătrân, Mihai
Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad
Ţepeş, Iancu de Hunedoara şi Ioan
Vodă cel Cumplit a contribuit la afirmarea
rolului important al pedestrimii
pe câmpurile de bătălie. Sub
conducerea marilor domnitori şi
conducători de oşti, pedestrimea
română a luptat şi a contribuit decisiv
la apărarea intereselor fundamentale
ale naţiunii române, la
existenţă pe aceste meleaguri
strămoşeşti.
Nu de puţine ori voievozii şi domnitorii
români, în funcţie de nevoile
luptei împărţeau pedestrimea în
grea şi uşoară. Principalele arme
ale oştirii din vremea lui Basarab I,
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare
sau Mihai Viteazul erau: pedestrimea
- cea mai numeroasă, cavaleria
şi artileria. Infanteria era
constituită din următoarele categorii:
infanteria uşoară (constituită din
lăncieri, suliţaşi, luptători cu arme
de foc individuale şi arbalete) şi infanteria
grea (formată din luptători
- 40 -