Cine şi unde se hotărăşte soarta Gorjului? - Viata in Gorj

More documents

Recommendations

Info

6 • Viaa în Gorj • joi, 11-17 iunie 2009 SOCIAL UN PENSIONAR ÎI SCRIE MINISTRULUI MUNCII, „Suntem furaţi pe faţă de nişte drepturi pentru care am muncit o viaţă” Uite că mi-a scris şi domnul ministru Sârbu, ca să mă asigure că el este preocupat de soarta mea, un amărăştean de pensionar cu pensia înghe- ţată bocnă, acum, în plină vară. Staţi să vedeţi că, peste puţin timp, o să-mi scrie şi domnul Băsescu, aducându-şi aminte, probabil, că mai are nevoie şi de votul meu. Ehei, de câte ori nu l-am scos noi, pensionarii, din încurcătură, când nu ştia pe unde să mai scoată că- maşa, de-i tremurau şi brăcinarii când îl alergau ai lui Tăriceanu să-l dea afară de la Cotroceni. Pe vremea bătrânilor mei nu se obişnuiau asemenea gesturi de mi- logeli sau minciuni gogonate. Aşa şi cu scrisoarea ministrului Muncii, nu mă încălzeşte cu nimic. E ca o frecţie la un picior de lemn. Mi-a pus la pensie, la 1 aprilie a.c., doar 25 de lei noi, şi acum îmi scoate ochii, lăudându-se pe toate posturile că a făcut şi a dres, şi să vezi ce are de gând să mai facă. Face pe dracul ghem! Ne mai dă 2%. Că cu banii ăştia ce pot cumpăra ca să su- pravieţuiesc? Viaţa a devenit un lux. Ca şi moartea, de altfel, pe care nu ţi-l mai permiţi. Cu banii ăştia nu poţi cumpăra decât 1 kg de lumânări, puţină tămâie şi un pumn de cuie. Că de sicriu nici vorbă. De ce mi-au îngheţat pensia? Ca să-i favorizeze tot pe cei cu pensiile mari? Ca să ne prelungească ama- rul şi chinul? După ce am muncit toată viaţa în mediu toxic, în piro- tehnie la Uzina Sadu? Au dat lege să ni se dea grupa de muncă cu 1 ianuarie 2009, la care aveam drep- tul încă de când am rămas în pensie, fiind un drept al nostru ca o com- pensare a sănătăţii distruse, şi acum se joacă cu răbdarea noastră bătân- du-şi joc de noi pe faţă. De râsul curcilor! A ajuns o femeie de servi- ciu de la fabrica de pâine să aibă pensia aproape cât a mea! E drept? Ce reglementări mai au în vedere guvernanţii noştri, urmărind să asigure pensii şi celor ce nu au muncit – nu din motive de sănătate! -, când ne vor ajunge şi aceştia din urmă? Cu alte cuvinte, suntem furaţi pe faţă de nişte drepturi pentru care am muncit o viaţă, prevăzute de legi, pentru a duce copiilor o pâine acasă şi a avea şi noi asigurată, la pensie, o bătrâneţe liniştită. Acea dorinţă se dovedeşte a fi acum o nălucă, ce ne-a amăgit toată viaţa. Am ajuns la mila copiilor ca să ne întreţină, sau mai rău, pentru cei care bătrânii sunt o povară, să fie aruncaţi într-un azil. În finalul scrisorii sale, care aduce mai curând a necrolog cu aromă de tămâie, dându-ne de înţe- les că sfârşitul ne e pe aproape, domnul ministru ne spune clar că va fi preocupat, în continuare, să menţină nivelul de trai al pensionarilor – bănuiesc că acelaşi, sub orice limită, chiar sub limita supravie- ţuirii, care ne sperie cumplit! -, şi să reducă numărul celor aflaţi în situaţii de excludere socială! Vorbe mari, domnule ministru! Cea mai frumoasă minciună ar fi fost să spuneţi că doriţi creşterea nivelului de trai. Vă jucaţi cu cuvin- tele ca şi cu viaţa noastră. Ducem viaţă de ghetou, iar suprimarea vie- ţii noastre, prin astfel de tratamente inumane, în DEX-ul Limbii Române se numeşte genocid. Apropos de biletele de călăto- rie, cu care ne onoraţi an de an, şi beneficiem de reducere clasa a II-a, dus şi întors, cu care tot suntem minţiţi că vom putea primi alimente în schimbul lor. Ce să facem cu ele? Cui îi mai arde de plimbare, când bietul om este mobilizat la pat? Să le folosim pentru a merge pe lumea cealaltă? Dar cum rămâne cu acel dus-întors, când tot înşelăciune se cheamă, iar de acolo nu mai este loc de întoarcere? Vedeţi şi dum- neavoastră cât de inutile şi penibile sunt aceste cupoane-talon, ca de altfel şi minţile celor care scornesc asemenea bazaconii! Ca să ştie şi domnii guvernanţi, în asemenea călătorii, pe cel din urmă drum, pe mijlocul de transport nu există clasa a II-a. Dar nici domniile voastre să nu vă mai amăgiţi la gândul că veţi beneficia de imunitate parlamentară şi veţi călători la clasa I. Dumnnezeu să vă ierte! P.S. Aceasta este ultima scrisoa- re pe care vi-o mai trimit, fiindcă nu-mi permit să mă mai lipsesc de pâinea cea de toate zilele încă patru zile şi să mai fac o gaură în curea. Ionel PURCĂRETE - robul lui Dumnezeu şi victima dvs., Târgu-Jiu NEVOIA DE „FRÂNE ETICE” ÎMPOTRIVA LCOMIEI DEZLNUITE SAU: Diferenţa dintre lifturile noastre şi cele japoneze, ca de la cer la pământ Mai mulţi cetăţeni din câteva cartiere ale municipiului Târgu- Jiu ne-au sugerat să întreprindem o anchetă în ceea ce priveşte starea jal- nică în care se află lifturile, încât le este şi teamă să mai urce în ele când le aud trosnind din toate încheietu- rile. Unul dintre semnatari, fiind şi mai în vârstă, fapt ce nu-i mai per- mite să urce sau să coboare scările după bunul plac, recunoaşte, cu mâna pe inimă, că de câte ori urcă în lift se închină şi îl roagă pe bunul Dumnezeu să ajungă cu bine la des- tinaţie, iar când iese din lift, după ce a stat cu inima cât un purice, se în- chină din nou mulţumindu-i lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă. La Târgu-Jiu, şi nu numai, este posibil orice. Presa a scris la vremea respectivă despre lifturile ucigaşe. Aşa că nu ar mai mira pe nimeni dacă ar începe ca lifturile să se pră- buşească din senin ca MIG-urile. Pe cine ar mai impresiona anchetele noastre? – pe care le vom realiza, sperând într-o îndreptare a lucrurilor. La ora actuală, în întunecimea crizei globale pe care o trăim încă nu se întrevede nicio rază de lumină. România nu a fost generatoare de criză globală, dar din păcate a fost generatoare de criză internă. Deci, toate acestea fiind spuse, este nece- sar să ne amintim că piaţa este un mecanism de asimilare a informaţiilor dispersate mai eficace decât ori- care altul inventat de om. Dacă mai dorim să continuăm aşezarea vieţii economice pe virtuţile pieţei şi, toto- dată, să realizăm o distribuire mai echitabilă ne trebuie o strategie de schimbare a datelor iniţiale. Adică reglementări de piaţă capabile să detecteze tulburările şi să frâneze speculaţiile. Pe bună dreptate, cunoscu- tul scriitor sud-american Mario Vargas Llosa le numeşte „frâne etice împotriva lăcomiei dezlănţuite”. Dar să revenim la povestea cu lifturile noastre, adică ale români- lor, pentru a încheia cu un exemplu mai elocvent. Să luăm, de exemplu, ca punct de referinţă, modelul de lift japonez. Care este deosebirea între liftul românesc şi cel japonez? Facem această comparaţie prin ab- surd, fiindcă tehnologia românească nu poate fi comparată cu cea ja- poneză, japonezii fiind mai evoluaţi, într-o continuă competiţie cu ei înşişi, cu cele mai avansate tehnolo- gii, de un curaj inimaginabil. Se spune că lifturile noastre ne vor duce în iad, în timp ce lifturile japo- nezilor îi vor duce pe aceştia spre cer. Nu ca sfinţi, ci ca simpli pasageri, turişti. Este vorba de noul pro- iect atât de impresionant prin care cercetătorii japonezi vor să realizeze un lift care să-i ducă pe pasageri la aproape 100.000 de kilometri în spaţiu. Liftul o să fie ancorat în pământ şi o să dispară printre nori, ajungând, eventual, la o staţie ce or- bitează în jurul pământului. Oamenii de ştiinţă susţin că acest lift va mai avea şi alte funcţii, în afară de cea turistică, el va găzdui generatoare imense de energie solară care va putea fi folosită pe pământ şi va îndepărta resturile nucleare, aruncându-le în spaţiu. „Toată lumea va putea merge cu liftul în spaţiu, va fi precum o călăto- rie în străinătate”, a declarat Shuichi Ono, directorul companiei. La care nici românul nostru, ştiut cât este de cârcotaş, ca să nu se lase mai prejos, va replica: „Şi cu lifturile noastre poţi să trăieşti aceeaşi senza- ţie, de a călătorii în străinătate, adică pe lumea cealaltă...” Prof. P. MAXIM PE STRADA POPA APC DIN TÂRGU-JIU, Locul de joacă al copiilor, un adevărat focar de infecţie Sunt unele lucruri pe care, sin- cer să fiu, nici nu le observi la prima vedere, când treci pe lângă ele, preocupat de alte gânduri şi mai ales de grijile cotidiene. Nu m-a surprins nici gestul unui cetăţean din cartierul aflat în vecinătatea Şcolii generale „Constantin Săvoiu” din strada Popa Şapcă, tocmai când treceam pe acolo, de a-mi arăta locul de joa- că pentru copii amenajat chiar în spatele ceainăriei „Intim”. Vorba vine „amenajat”, putând vorbi despre această amenajare la timpul tre- cut. Era chiar ziua în amiaza mare, cu soare, şi m-a surprins faptul că acolo nu se zărea niciun copil. Bălăriile au năpădit gărduleţul de jur-împrejur, iar nisipul numai a ni- sip nu arăta, fiind plin de muşuroaie de excremente provenite de la câinii de companie ai cetăţenilor din zonă. - Spuneţi şi dumneavoastră dacă copiii se mai pot juca aici în aceste condiţii, când excrementele anima- lelor constituie un adevărat focar de infecţie. Se spune că am intrat în Uniunea Europeană, dar nu ne putem compara cu celelalte ţări din UE. Am văzut pe stradă foarte puţine femei care strâng mizeria câine- lui în punguţă. Sunt indivizi care iau în râs acest lucru, însă mă gândesc că sunt instituţii care pot să ia măsuri pe această linie, chiar să penalizeze pe cei care nu respectă norme- le europene. Dar reprezentanţii acestor instituţii nici nu au în atenţie asemenea abateri pe care nu numai că nu le sancţionează, dar nici nu iau măsuri de prevenire a lor, con- form normelor în vigoare..., mi-a spus cetăţeanul cu amărăciune. Vedeţi dumneavoastră, stimaţi cititori, sunt lucruri mărunte, la prima vedere, aşa cum li se pare dumnealor, însă dacă ne gândim bine ele ne clasează sub aşteptări, la capitolul civilizaţie şi bun simţ. Aşteptăm să vedem ce au de spus factorii responsabili. P. RĂDOI
INTERESUL POART FESUL... Viaa în Gorj • joi, 11-17 iunie 2009 • 7 Dar ce fac pietonii? COMUNITATE Cam aşa se întreabă cetăţenii, mai ales cei din cartierul Dacia, când peste noapte s-au trezit cu aleea de acces din faţa cinematografului, dintre cele două spaţii verzi, pur şi simplu blocată de ditamai banerul publicitar al unei firme de tele- fonie mobilă. Că l-au pus legal sau nu, plătind sau nu taxele aferente, acest lucru mai puţin ne interesează. Cei care l-au instalat, bănuim că s-au conformat unui ordin. Nu era treaba lor să vadă şi efectul unor astfel de demersuri, cum la fel de bine nu a luat seama nici cel care a supravegheat instalarea mega-ba- nerului, încât nici nu terminaseră lucrul că cetăţenii au început să cir- cule prin spaţiul verde. Ca să nu mai amintim de cei cu copii în cărucioare. Era chiar aşa de greu să realizeze acest lucru încât să fi instalat pa- noul chiar în vecinătatea cabinei telefonice din apropiere? Chestie de un metru şi ceva. De fapt, în rân- durile de faţă vorbim despre lucruri sfinte ce aparţin de domeniul public şi al bunului simţ. Cine să le mai ia în seamă, când sunt alte probleme mult mai importante? Hai să fim se- rioşi şi să nu mai venim cu astfel de poveşti de adormit copiii! Căci în ziua de azi nu se mai face nimic, în sensul bun al cuvântului, profitân- du-se de marea brambureală ce domneşte în ţară. Trăim doar în România, ce ne mai miră. Trebuie să recunoaştem că in- stalaţia în cauză a mai stârnit, pe nedrept, şi nemulţumirea unor proprietari de autoturisme care, din lip- sa spaţiilor de parcare la blocurile din vecinătate, îşi lasă maşinile aici, care cum apucă. Ba uneori chiar şi taxiurile întorc pe trotuar, ca să nu încurce circulaţia pe stradă, spre surprinderea pietonilor. Aşa că mulţi cetăţeni se întreabă: De ce nu au pus banerul pe cinematograf? Dacă tot l-au ancorat de cinematograf, de ce nu l-au legat şi de vreo maşină sau de monumentul din apropiere? Ce se vor face în situaţia în care cinematograful va fi demolat? Hai că glumim, aşa cum a glumit şi un bătrân simpatic, puţin hâtru, referindu-se la o vorbă înţeleaptă din bătrâni, când astfel de lucruri sunt făcu- te fără cap: „Unde nu-i cap, vai de picioare!” sau mai pe româneşte spus: „Noi muncim, nu gândim...” Ion ŞOLDEA OGLINDA RETROVIZOARE Ciubucul - o neghină greu de stârpit Era o vreme când îţi era şi groază să călătoreşti cu mijloacele de transport în comun puse la dispoziţie de unele societăţi, care numai transport nu se putea numi. Mizerie, înghesuială, claie peste grămadă, copii mici, transpiraţie, înjurături, hurducăneli prin gropile asfaltului, bagaje peste bagaje, mi- ros de gaze de la motoarele vechi solicitate la maxim, la care se mai adăuga şi mojicia şoferului, acesta dovedindu-şi din plin apucăturile de neam de manivelă. Astăzi, trebuie să recunoaştem, aceştia s-au emancipat, ţinând pasul cu societa- tea, în sensul că s-au şmecherit, ducând-o bine, având pe mâini ma- şini mai bune, însă şi mitocănia a făcut progrese, devenind rafinată, de prost gust, inconfundabilă. Din păcate, însă, indiferenţa călătorilor a rămas aceeaşi. Nimeni nu mai zice nimic, mulţumiţi că au maşină la dispoziţie, pe unele tra- see şi din jumătate în jumătate de oră. Chiar dacă şoferul nu eliberea- ză bilete de călătorie. La aceştia criza prin care trece ţara nu se re- simte. Ce fac organele de control şi mai ales patronii societăţilor de transport private? Dacă actuala guvernare este pusă pe tot felul de găselniţe, îngheţând salariile şi pensiile, reducând până şi perioada de maternitate acordată femeilor sau restructurând sute de mii de lo- curi de muncă, dar nu din rândul celor înstăriţi, ci din cel al amărăş- tenilor tot mai disperaţi – de ce nu se intensifică controalele în toate domeniile, pentru a se mai rotunji bugetul şi aşa destul de pricăjit? Înseamnă că organele de control nu-şi fac datoria, încasându-şi salariile pe degeaba, fără a le justifica. Dar cine să-i tragă la răspundere? Explicaţia este simplă – trăim în România! Revenind la cazul nostru, cu şoferii ciubucari, de exemplu, am putea să înşiruim o listă lungă cu numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport, într-un ade- vărat top al fruntaşilor penali. Dar la ce bun? Pe cine am mai sensibiliza? Cu ce s-ar schimba transportul în comun în viaţa călătorilor? Recomandarea şoferilor ar fi aceeaşi: nu-ţi convine, du-te cu altul! – scăpând ieftin, având norocul că nu-ţi zice şi ceva de dulce. Atunci ce este de făcut? Exemple ar fi destule. Venimm insa cu două mai reprezentative, însă diametral opuse, surprinse recent în raidul nostru. Într-o dimineaţă, zilele trecute, am luat un autobuz din staţia aflată în faţa complexului Unic, din str. Unirii, municipiul Târgu-Jiu. Efectua curse dus-întors pe traseul Târgu-Jiu – Târgu Cărbuneşti. Spre surprinderea mea, indiferent că mergeau până la Drăgoieni, Pisteşti, Scoarţa, Cărbuneşti, niciun călător nu a primit bilet de că- lătorie (să fi terminat conducătorul auto biletele?!). Câţiva cunoscuţi de-ai şoferului nici măcar nu au plătit. Printre ei se afla şi un „organ de control”, cine ştie de pe unde, cu o agendă sub braţ, care a coborât pe traseu, cu alte sarcini. La în- toarcere, am nimerit altă maşină, un autocar mai curat, unde mă aşteptam să descopăr acelaşi feno- men. Dar nu a fost să fie aşa. Conducătorul auto avea tarifele afişate la vedere, deasupra parbrizului. Mi-a tăiat bilet. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Exact 2,5 lei, nici mai mult, nici mai puţin. Chiar dacă era puţin răcit, acest fapt nu l-a împiedecat să fie amabil cu călătorii. Au fost bilete pentru toţi călătorii. Puteai să cumperi şi două. Parcă îmi venea să-i strâng mâna. Nu am făcut-o. În schimb, la coborâre, mi-am notat numărul au- tocarului: B.60.BTR. De pe bilet reieşea că aparţine firmei SC Auto- Tehnic SRL Piteşti, judeţul Argeş,iar călătorul era atenţionat cu următorul îndemn: Păstraţi bile- tul pentru control. Care control? – am simţit din nou că râiez, reamin- tindu-mi de primul caz prezentat . Aşa oameni, aşa năravuri. Ne me- rităm soarta dacă stăm cu mâinile încrucişate şi ne facem că nu vedem nimic în jur! N.A. Va citi cineva aceste rân- duri? Dacă da, scrieţi-ne pe adresa acestei rubrici despre alte cazuri şi necazuri trăite de dvs. T. DIŢESCU PILULA AMAR Ce dor mi-e de hingheri! Credeam că patrupedele comunitare sunt pe cale de dispariţie, dar m-am înşelat. Cei care au dispărut însă, spre bucuria maidanezilor, au fost hingherii, cine ştie prin ce îm- prejurări. Acum câţiva ani, nu prea mulţi, când ateriza în cartier duba fe- ţelor palide, cu laţurile fluturând în vânt, întreaga suflare a câinilor în- gheţa, ascunzându-se prin cine ştie ce cotloane cu coada între picioare. Eram convins că aceştia ajunseseră să recunoască până şi motorul hârbu- it al maşinii de la ecarisaj. Scenele de urmărire şi vânătoare parcă erau desprinse din filmele cu indieni, nelipsind din recuzită sârmele acelea gro- solane şi primitive, cu care strangulau vânatul, şi mai ales urletele lor de du- rere. La care se mai adăuga oprobiul public, ziua în amiaza mare, când printre martorii oculari se numărau şi minori mai mititei marcaţi de asemenea grozăvii. Acum, putem să spunem că noile generaţii de câini nici nu mai ştiu ce sunt aceia hingheri sau cu ce... se mănâncă. În altă ordine de idei, aceş- tia au început să umble pe străzi în haite, adevărate procesiuni nupţiale, aşa zise nunţi, strecurându-se printre maşini, printre gardurile vii, printre oameni, printre tarabe, fără nicio reţinere. În cartierul Dacia, de exemplu, aceştia s-au oploşit pe după fos- tul cinematograf şi crama din vecinătate, purtând adevărate lupte sângeroase, pe viaţă şi moarte, cu mare tărăboi, zi de zi, cu cei ce cute- ză să le încalce teritoriul moştenit din câine în căţel. Uneori, le mai vin în ajutor şi potăi din cartierul vecin. Noaptea este şi mai cumplit, stricându-ţi somnul, lătrând de-a surda pe sub ferestre la cine ştie ce arătări. Iar ziua, când trec maşinile poliţiei, ambulanţa sau pompierii, în sunetele stridente ale sirenelor, aceştia urlă înfiorător, ca la mort. Până şi copiilor le este teamă să mai ducă gunoiul la container, preferând să arunce plase- le de la distanţă şi să o rupă la fugă din calea câinilor lihniţi de foame. Tot ziua, când nu au altceva de făcut, după ce au mâncat pe îndestulate din containere, se dedau la adevărate or- gii sexuale, unde înving cei mai tari, iar cei neputincioşi renunţă umiliţi plecând cu coada între picioare. Norocul locatarilor că nu prea sunt căţele multe, deja una a fătat aducând pe lume şapte căţeluşi. Ce-o mai urma, Dumnezeu ştie! După atâta dezmăţ, îi vezi extenuaţi, întinşi la soare pe asfaltul încins, lă- sând impresia, dacă ne-a gândi la hingheri, că nici sub coadă nu-i doare de ei. Ei bine, acum ar fi momen- tul să fie culeşi de pe caldarâm, unul câte unul, dar nu are cine. Avea dreptate preşedintele nostru de la asociaţia de proprietari că acolo unde moare sau dispare un câine, cine ştie prin ce împrejurare, îi iau locul alţi patru. Se spune că un bătrân, care a practicat la viaţa lui şi me- seria de hingher, a avut într-o noapte un vis de coşmar. Se visase încolţit de o haită de câini, iar cel mai mare şi mai fioros, cu colţii plini de bale, îi aruncase pe după gât laţul de sârmă ce îi intrase în carne strangulându-l. Un alt pensionar octogenar a fost doborât de un câine chiar la colţul blocului, speriindu-se amândoi, căci nu apucaseră să se vadă din timp. „Când o să-l întâlnesc, am să-i zic săru-mâna, fiindcă a fost cumin- te şi şi-a văzut de drum fără să mă muşte...”, a mai spus bătrânul recu- noscător, când a fost ajutat de doi tineri să se ridice. P. RĂDOI
Page 1 and 2: Viaa în Cine şi unde se hotără
Page 3 and 4: ÎN OPINIA LUI ADRIEAN VIDEANU: „
Page 5: Viaa în Gorj • joi, 11-17 iunie
Page 9 and 10: 10 • Viaa în Gorj • joi, 11-17
Page 11 and 12: 12 • Viaa în Gorj • joi, 11-17
Page 13 and 14: HANDBAL/VASILE STÂNG: Viaa în Gor

Cine şi unde se hotărăşte soarta Gorjului? - Viata in Gorj

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?