Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 8 a u g u s t 2 0 0 8 ...

m e r i d i a n e
România literar\ nr. 31 / 8 august 2008
26
Nadejda Mandel[tam (1899-1990) – n\scut\
Hazina, la Saratov, în familia unui avocat, mama
profesând medicina. În copil\rie, a c\l\torit în
Fran]a, Germania, Elve]ia. Î[i face studiile gimnaziale
la Kiev unde, în 1919, îl cunoa[te pe
viitorul so] – poetul Osip Mandel[tam, cu care
avea s\ încerce nedrept\]ile [i ororile regimului
stalinist. La începutul anilor ‘40 a absolvit, extern,
studiile universitare, sus]inându-[i diserta]ia cu o
tem\ de filologie englez\. Mai multe date
biografice cititoul le va afla anume din
Testamentul meu.
În anii ‘60, scrie volumul Memorii, editat, în
1970, la New-York, a c\rei continuare – volumele
II [i III – avea s\ apar\ la Paris, în 1972 [i 1978.
Mul]i ani a fost prieten\ cu Anna Ahmatova,
despre care a scris o carte de memorii (versiunea
deplin\ publicat\ în 2007).
Scrisoarea a fost expediat\ la/ prin administra]ia
general\ a Gulagului. Este pu]in probabil s\ fi
ajuns la Osip Mandel[tam, care se afla într-un
lag\r de lâng\ Vladivostok, dar salvat\ ca prin
minune din acele timpuri [i spa]ii ale dezastrului.
Ultima scrisoare c`tre Osip Mandel[tam
scumpule, îndep\rtat prieten!
Dragul meu, nu exist\ cuvinte pentru
aceast\ scrisoare pe care tu, posibil,
nu o vei citi niciodat\. O trimit în
„OSIA,
spa]iu. Poate c\ te vei întoarce, dar
eu nu voi mai exista. {i aceasta ar
putea fi ultima amintire...
Osiu[a – via]a noastr\ copil\reasc\ – ce fericire a
însemnat ea. Certurile noastre, ciond\nelile noastre,
jocurile noastre [i dragostea noastr\. Acum nici la cer
nu mai privesc. Cui i-a[ ar\ta, de a[ vedea vreun nor?
}ii minte cum atr\geam în pr\p\ditele chibitce-case
hoinare chefurile noastre de s\rmani? ]ii minte ce gustoas\
e pâinea, când e ob]inut\ ca prin minune [i mâncat\
în doi? [i ultima iarn\ la Voronej. Fericita noastr\ s\r\cie
[i versurile. Îmi amintesc cum veneam în doi de la baie,
cump\rând sau ni[te ou\, sau ni[te crenvur[ti. Trecea
o haraba cu fân. Era înc\ frig [i eu înghe]am în scurta
ta (a[a [i ne este menit s\ înghe]\m: [tiu cât de frig î]i
este). {i am ]inut minte aceast\ zi: eu am în]eles dureros
de clar c\ aceast\ iarn\, aceste zile, aceste nenorociri
– înseamn\ cea mai mare [i cea din urm\ fericire care
ne mai este sortit\.
Fiece gând e despre tine. Fiece lacrim\ [i fiece surâs
– pentru tine sunt. Eu binecuvântez orice zi [i orice or\
din via]a noastr\ amar\, prietenul meu, înso]itorul meu,
oarba mea c\l\uz\...
Noi ne strângeam ca doi ]ânci orbi unul în altul, [i
ne era bine. Apoi s\rmanul t\u cap înfierbântat [i întreaga
nebunie, cu care ne goneam zilele. Ce fericire era aceasta
– [i cum am [tiut noi totdeauna c\ anume aceasta e
fericirea.
Via]a e lung\. Cât de îndelung [i de chinuitor e s\
mori însingurat – însingurat\. Oare chiar nou\ s\ ne fie
dat\ – nedesp\r]i]ilor – atare ursit\? Chiar noi – ]ânci,
copii, – tu oare – îngere – s\ o fi meritat? [i totul se
duce mai departe. Eu nu mai [tiu nimic. Îns\ [tiu
totul, [i fiece zi [i or\ ale tale, ca în delir, – îmi sunt
evidente [i clare.
În fiece noapte ai venit în visul meu, [i eu am tot
întrebat ce s-a întâmplat, iar tu nu mi-ai r\spuns. Ultimul
vis: în bufetul murdar al unui oarecare hotel sordid
eu procur ceva de mâncare. Eram împreun\ cu ni[te
oameni absolut str\ini [i, cump\rând, am în]eles c\
nu [tiu unde s\ duc toate bun\t\]ile astea, deoarece
nu [tiu unde te afli tu. Trezindu-m\, i-am spus lui {ura:
Osia a murit. Nu [tiu dac\ e[ti în via]\, îns\ din acea
zi ]i-am pierdut urma. Nu [tiu unde te afli. Oare m\
vei auzi?
{tii tu cât te iubesc? Nu am reu[it s\-]i spun ce mult
te iubesc. Nu pot spune nici acum. Rostesc doar: ]ie,
]ie... E[ti mereu cu mine, [i eu – s\lbatic\ [i rea, cea
care pur [i simplu nu a putut plânge vreodat\, –plâng,
plâng, plâng.
Sunt eu – Nadia. Unde e[ti? Adio.
28 octombrie 1938.”
Nadejda Mandel[tam:
Dou\ documente
cutremur\toare
Testamentul meu
E timpul s\ ne gândim, – nu o dat\ i-am spus eu
lui Mandel[tam, – cui o s\-i r\mân\ tot ce avem...
Lui {urik? 1 El îmi r\spundea: „Oamenii vor p\stra...
Cine va p\stra – aceluia îi va reveni”. „Dar dac\ nu vor
p\stra?” „Dac\ nu vor p\stra, înseamn\ c\ de a[a
ceva nu are nimeni nevoie [i nu valoreaz\ nimic...” Mai
era înc\ în via]\ nepoata iubit\ a lui O. M. – Tatyka,
îns\ în atare discu]ii O.M. niciodat\ nu pomenea barem
numele ei. Pentru el versurile [i arhiva nu constituiau
o valoare ce ar putea fi juruit\ prin testament, ci mai
curând o mic\ veste, aruncat\ într-o sticl\ în ocean;
cine o va descoperi pe ]\rm, aceluia îi va apar]ine,
precum se spune în timpuriul s\u articol „Despre
interlocutor”. O astfel de atitudine fa]\ de propria arhiv\
o impunea epoca noastr\, în care era mai lesne s\
mori pentru versuri, decât s\ prime[ti pentru ele onorariu.
O.M. î[i sorta poemele [i proza la o p\strare „s\lbatic\”,
îns\, dac\ e s\ te bizui doar pe o astfel de posibilitate,
peste ani versurile ar fi ajuns într-un mod de incredibil\
schimonosire. Îns\, întâmpl\tor, eu m-am salvat, –
deoarece noi presupuneam c\ vom pieri împreun\, – [i
mi-am însu[it arta pur sovietic\ de p\strare a manuscriselor
periculoase. Acesta nu e un lucru simplu – în acele
vremuri oamenii, îngrozi]i de o spaim\ demen]ial\,
cur\]au sertarele meselor de scris, nimicind absolut
totul: arhivele de familie, fotografiile prietenilor [i
cunoscu]ilor, scrisorile, carnetele de note, jurnalele
intime, orice fel de documente ce le c\deau sub
mân\, pân\ [i ziarele sovietice sau decup\rile din ele.
În asemenea fapte demen]a se îmbina cu bunul sim].
Înainte de toate, birocratica ma[in\rie a nimicirii nu
avea nevoie de nici un fel de fapte [i arest\rile erau
f\cute în baza tainicei samavolnicii cancel\re[ti. Pentru
condamnare era suficient a recunoa[te crima, recunoa[tere
pe care o ob]ineau f\r\ greutate anchetatorii în birourile
noptoase, prin intermediul interogatoriilor gen conveier
sau al celor sumare. Pentru a înjgheba un dosar „de
grup”, anchetatorul putea lega într-un singur nod persoane
absolut str\ine unele de altele, îns\ noi preferam, totu[i,
s\ nu le d\m anchetatorilor listele cuno[tin]elor, scrisorile
[i noti]ele acestora, pentru ca lor s\ nu le treac\ prin
cap s\ lucreze în baza unor materiale concrete...
Chiar [i acum, în iner]ia vechilor amintiri, sau poate c\
din presim]irea viitoarelor urgisiri, prietenii Ahmatovei
s-au speriat, auzind c\ pentru unele arhive au fost vândute
scrisorile cititorilor ei [i caietele în care dânsa, în perioade
de r\gaz, începuse s\ noteze cine [i la ce or\ ar fi trebuit
s\ o viziteze. Eu, spre exemplu, nici pân\ ast\zi nu
pot s\-mi completez o agend\ de telefoane cu numele
cuno[tin]elor, deoarece m-am obi[nuit s\ m\ feresc
de „documente”... În epoca noastr\, p\strarea manuscriselor
c\p\tase o importan]\ aparte – sub aspect psihologic,
era un act apropiat jertfirii de sine – to]i rup, ard [i
nimicesc hârtiile, dar cineva le p\streaz\ cu grij\, în
pofida acestei spuze de c\ldur\ uman\. O.M. avea
dreptate, refuzând s\ numeasc\ mo[tenitorul [i sus]inând
c\, în timpurile noastre, dreptul la mo[tenire ofer\ acest
unic semn de respect fa]\ de poezie: a o p\stra,
ocroti, pentru c\ aceasta este necesar\ oamenilor [i
va fi s\ tr\iasc\... Eu am reu[it s\ p\strez câte ceva
din arhiv\ [i aproape toate versurile, pentru c\ m-au
ajutat diferi]i oameni [i fratele meu Evgheni Iakovlevici
Hazin. Unii dintre p\str\tori au pierit în lag\re, iar
odat\ cu ei, [i ceea ce le încredin]asem, al]ii nu s-au
mai întors din r\zboi, iar cei care au supravie]uit mi-au
reîntors hârtiile, cu excep]ia Linei Finkil[tein-Rudakova,
care ast\zi face târg cu ele. Printre p\str\tori a fost [i
una din fiicele nelegitime [i nerecunoscute ale lui Gorki,
o femeie care sem\na uimitor de mult cu el, înc\p\]ânat\
[i cu o fa]\ inteligent\. Aceast\ femeie nu era din rândul
cititorilor [i iubitorilor de versuri, dar se pare c\ îi f\cea
pl\cere s\ men]in\ vechile tradi]ii ale intelighen]iei ruse
[i ale acelei literaturi, pe care nu o recuno[tea tat\l ei.
Iar eu [tiam pe de rost [i proza [i poemele lui O. M. –
pentru c\ s-ar fi putut întâmpla ca hârtiile s\ se
piard\, iar eu s\ r\mân în via]\ – [i transcriam necontenit
(de mân\, fire[te) lucr\rile sale. Eseul „Discu]ie despre
Dante” a fost transcris în zeci de exemplare, îns\
pân\ în zilele noastre au ajuns doar trei.
Ast\zi am în fa]\ o nou\ problem\. Vechea genera]ie
de p\str\tori moare, zilele mele de asemenea se apropie
de sfâr[it, iar timpul, ca [i pân\ acum, continu\ s\
îndep\rteze scopul: chiar [i minusculul volum din
colec]ia „Biblioteca poetului” deja de unsprezece ani
nu mai poate s\ apar\ (aceste rânduri le scriu la sfâr[itul
lunii decembrie a anului 1966). Ca [i pân\ acum,
toate originalele r\mân la p\strare în mâini str\ine.
Mandel[tam credea în arhivele de stat, eu – nu.
Pentru c\ `nc\ de la începutul anilor dou\zeci luase
amploare „Cazul Olydenburg”, care primise la p\strare
în arhiva Academiei de {tiin]e documente ce nu le
conveneau [efilor; documente ce aveau, din supusele
sale, importan]\ istoric\. Unde mai punem c\ nimic nu
garanteaz\ c\ noi am fi scuti]i de un nou tur al „revolu]iei
culturale”, când se va începe iar cur\]irea arhivelor.
Deja e clar c\ eu nu voi mai ajunge pân\ la editarea
acestor c\r]i [i c\ ele nu [i-au pierdut valoarea, cât au
stat în sertarele meselor str\ine. Iat\ de ce m\ adresez
Viitorului, care va face totalurile, [i rog Viitorul,
chiar dac\ el e destul de îndep\rtat, s\-mi îndeplineasc\
voin]a. Eu am dreptul s\-mi exprim voin]a, pentru c\
întreaga mea via]\ a fost dedicat\ p\str\rii unui m\nunchi
de versuri [i proz\ ale poetului care a pierit. Acesta
nu e un drept vulgar al v\duvei [i mo[tenitoarei, ci
dreptul tovar\[ului de zile negre. Aspectul juridic al
problemei e urm\torul: dup\ reabilitarea [i în cel de
al doilea cazier 2 , eu, ca [i alte v\duve ale scriitorilor
reabilita]i, am fost automat pus\ în dreptul de mo[tenire
pentru 15 ani (pân\ în 1972, cum prevede legea). Întreaga
procedur\ juridic\ nu a avut loc la Uniunea Scriitorilor,
ci pur [i simplu la notariat, astfel c\ mie nu mi s-a creat
nici un fel de impedimente [i totul s-a întâmplat ca la
oameni. Actul juridic de punere în dreptul la mo[tenire
se afl\ în sertarul mesei, pentru c\ eu am ob]inut [i
dreptul la o via]\ stabil\, iar pân\ la acest moment
aproape zece ani l-am p\strat în geamantan. Sub aspect
teoretic, a[ fi putut interzice tip\rirea lui Mandel[tam,
iar beneficul act de a permite – nu îmi st\ în putere.
Înainte de toate, nimeni nu ar ]ine cont de p\rerea mea,
în al doilea rând, – oricum pe el nu-l tip\re[te nimeni
[i doar, arare, oarece revistu]e pozna[e sau ziare iau
[i ticsesc o publica]ie întâmpl\toare din „copiile r\t\citoare”
de care dispun ele – deoarece, precum spunea Anna
Andreevna Ahmatova, noi tr\im „în epoca pre-Gutenberg”
[i „copiile r\t\citoare” de c\r]i necesare se r\spândesc
mai activ decât edi]iile tip\rite. Aceste revistu]e, dac\
au chef, îmi expediaz\ pentru publica]ii amicala lor
para chioar\, iar eu sunt bucuroas\ [i de ea, pentru c\
[i dânsa aduce a suflu de via]\ nou\... A[adar, iat\ toate
drepturile mele succesorale [i, precum spuneam, nimeni
nu ]ine cont de mine. Astfel c\ [i în aceast\ ultim\
exprimare a voin]ei m\ comport de parc\ în sertarul
mesei nu a[ avea fi]uica notarial\ f\r\ valoare, ci un
document de o valabilitate deplin\, care recunoa[te [i