Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 8 a u g u s t 2 0 0 8 ...

a c t u a l i t a t e a
POEMUL {I SCRISOAREA
N
U v\ contest\ nimeni emo]ia cu care scrie]i,
starea de vraj\ interioar\, bucuria amestecat\
cu ame]eal\ când un vers se `ntrupeaz\ pe foaia
de hârtie. Dar sunt suficiente toate acestea ca
s\-l conving\ pe cititor c\ ave]i talent, c\ respecta]i
limba `n care scrie]i, c\ regulile ei v\ sunt
familiare, c\ reu[i]i s\ comunica]i [i altora din comoara
dvs., din poezia pe care o c\uta]i [i o g\si]i gra]ie cuno[tin]elor
pe care le-a]i acumulat citindu-i cu iubire pe al]ii, care
[tiu mai mult, care [tiu totul despre cum se face
aceasta. Ave]i poate bun\voin]\ s\ deprinde]i arta literar\,
s\ vi se spun\ unde gre[i]i [i unde nu, singur\ nu v\
da]i seama unde nu e bine, unde gafa]i, unde ritmul v\
scap\, num\rul silabelor care se cer este ori mai mare,
ori mai mic [i de aceea accentul cade anapoda,
cuvântul nu sun\ corect, române[te, cum ar trebui, cu un
minim efort din partea poetului. }intind poate la modelul
Glossei eminesciene, pe mici dimensiuni `ns\, l\sa]i s\
se vad\ pe hârtie o limb\ român\ defectuoas\ `n cele doar
cinci versuri, dus [i `ntors: „Stau `n mine, lumea nu
[tie/ Cât asud gândind o mie/ Sub condei esen]a-nvie/
Umplând golul de hârtie/ Râuri rând stau m\rturie.//
Râuri rând stau m\rturie/ Umplând golul de hârtie/
Sub condei ese]a-nvie/ Cât asud gândind o mie/ Stau
`n mine, lumea nu [tie“. Se vede cu ochiul liber c\ `n
versul `ntâi este o silab\ `n plus. Iar `n al doilea vers,
nedumerirea asupra sintagmei „gândind o mie“. O
mie, gândind? O mie de ce? O mie de ipostaze? O mie
de râuri-rânduri? O mie de nuan]e ale esen]ei, care
`nvie `ntr-o mie de citiri? S\ `ncerc\m a repara formal
[i a da un oarecare sens, ritm [i logic\ textului dvs.
ambi]ios, astfel: „Stând `n mine, lumea [tie/ Cât asud
gândind o mie -/ Râuri-rânduri, m\rturie/ Sub condei
esen]e-nvie/ Umplând golul de hârtie“. Acum s\ verific\m,
pe drumul de `ntoarcere, dac\ glossarea func]ioneaz\:
„Umplând golul de hârtie/ Sub condei esen]e-nvie/ Râurirânduri,
m\rturie/ Cât asud gândind o mie -/ Stând `n
mine, lumea [tie“. {i varianta propus\ de mine e
vizibil tras\ de p\r, limba e nefireasc\. Dar m\car ar\tânduv\
unde varianta dvs. [chioap\t\, o s\ v\ concentra]i
aten]ia [i o s\ opera]i corecturile necesare, de fond [i
de form\. Pe m\sur\ ce v\ ve]i maturiza exersând cu
ambi]ie, textele dvs. vor ajunge cu siguran]\ la o perfec]iune
la care viseaz\ cititorul [i autorul deopotriv\. (Roxana
Ciripan) ~n spa]iul acestei rubrici, artistului plastic
ploie[tean Filip Köllö i-au fost publicate `n multe bune
rânduri poeme remarcabile, consistente, talentul literar
cu care este `nzestrat beneficiind din bel[ug de cultura
[i sensibilitatea pictorului [i graficianului recunoscut
care este. S\ ne amintim c\ Filip Köllö ne-a fost recomandat
cu c\ldur\ [i convingere, cu ni[te ani `n urm\, de regretatul
nostru coleg, poetul Ion Stratan. Sunt convins\ c\ dac\
Nino ar fi supravie]uit acelui moment infernal, acelei
insuportabile pierderi, soarta ar fi decis [i gr\bit `n
bine [i destinul literar al prietenului s\u pictor. N-am
f\cut decât s\ intitulez cu drag de fiecare dat\, `n limitele
de spa]iu ale Post-restantului, astfel, „Din poemele
unui pictor“. A[a au ap\rut `n România literar\
poate câteva zeci de titluri. {i din ce a mai publicat `n
presa literar\, impetuos [i `ntotdeauna interesant, Filip
Köllö [i-a adunat o carte `ntreag\, c\reia i-ar fi trebuit
o prezentare, o prefa]\ pe m\sura valorii [i originalit\]ii
sale. Nu m-a[ fi sim]it `n stare, n-a[ fi fost la `n\l]imea
artei sale complexe [i originale, de poet al c\rui limbaj
este `mbog\]it de dexterit\]ile [i expresivitatea unui pictor,
de dubla lui posibilitate de a se exprima uimitor. Nu l-a[
acuza de prolixitate, c\ci scrie mult [i divers, `n avalan[e
succesive. De aceea nu m-am sim]it omul potrivit, `ndestul
priceput s\-i fac o selec]ie [i s\-l prezint. De aceea
spun c\ Nino ar fi fost poate singurul capabil de o dragoste
[i o prietenie uria[e care s\-l scoat\ din `ncurc\tur\,
`ngrijindu-se de cartea lui, f\cându-i o selec]ie pe m\sur\.
Se amân\, pentru cine [tie când, finalizarea volumului.
Filip Köllö n-a f\cut decât s\-[i adune `n carte doar
poemele publicate. Ar fi o gre[eal\, am considerat [i i-am
transmis opinia mea, s\ apar\ doar cu ce i s-a publicat
din când `n când `n presa literar\ `n ultimii ani, dimensiunile
sale reale, ca poet ar fi r\mas ascunse, necunoscute.
Continui s\ cred c\ autorului `i trebuie un prieten profund
cunosc\tor al celor dou\ arte [i un fin cunosc\tor [i
degust\tor de poezie care s\-i fac\ o selec]ie pe
m\sur\. {i este aici vorba de un lucru extrem de complicat.
De curând am mai publicat la noi un grupaj de versuri,
pe care `ns\ am impresia c\ autorul nu l-a v\zut, fiind
bolnav. Mi-a scris recent [i, ca de obicei frumos, [i curat
urm\toarea interesant\ spovedanie: „~n ultima vreme am
fost bolnav, neputând s\ m\ ocup de publicarea volumului,
iar la calitatea la care `mi doresc eu s\-l fac nu am nici
banii necesari. Ce-am mai reu[it s\ integrez din poeziile
scrise prin spitale, v-am trimis la redac]ie; restul e r\spândit
prin câteva caiete, puse deoparte. Fel de fel de `nsemn\ri
am pe toate hârtiile r\spândite prin cas\; deseori `mi este
greu s\ m\ adun s\ le adun sau, s\ le `ncheg `n poeme.
{i cu pictura e greu de supravie]uit; eu pictez abstract,
transcend prea departe [i... lumea nu `n]elege; prin urmare,
cump\r\tori tot mai pu]ini. Grupajul ce l-am preg\tit
acum reprezint\ o selec]ie din ciclul „Concert cu pânze“.
Sunt poeme inedite ce nu le-a v\zut nimeni la fa]\. Vi
le `ncredin]ez... ~n alt\ ordine de idei, nu m-a]i mâhnit
`n leg\tur\ cu prefa]a; dar, nu am „omul prescris“, necesar
prin apropiere. De distan]e nu poate fi vorba. ~nchei aici
urându-v\ [i dumneavoastr\ [i colegilor de redac]ie mult\
s\n\tate [i putere de munc\. Cu profund respect, Filip
Köllö“. ~n finalul acestui Post-restant, transcriu câteva
din poemele scrise `n interval [i trimise nou\, pe care nu
le-a v\zut `nc\ nimeni la fa]\. Mere vopsite: “Mere vopsite
`n verde/ pom\date cu ro[u/ s\ par\ pârguite amintiri//
Fericirea a fost/ [i nu va reveni curând.// Fum guraliv -
/ o hran\ pe-n]elesul tuturor/ o licoare accesibil\ - aproape
hap./ Cât de greu este b\nu]ul acesta,/ Doamne, m-au
cocârjat cu saci de libertate/ cu multiple lu\ri de pozi]ii!//
Cine s\-mi schimbe lespedea [i bandajul?/ ~ngerul erodat
[i cununa de marmur\?/ De pe alee vin voci f\r\ oameni/
[i f\r\ animale.// Amintiri – fericirea a fost/ [i nu va
reveni curând“. Bufet cu oglind\: „Erai mai frumoas\
când/ desf\ceai cu din]ii un pachet de biscui]i/ era mai
frumoas\ o zi a[teptând/ s\ vin\ soarele.// Era mai frumos
un prunc/ decât o c\ma[\ de for]\/ Erau pretutindeni
n\voade/ `nvine]ite de atâta t\cere...“ [i Ro[u cu mult
galben: „Veghea `nfior\toarei insomnii/ se mistuie spre
diminea]\, `n larma/ din jurul porumbelului asaltat.//
Tresar dimensiuni `ntre odihn\ [i mi[care./ O mân\ ar
vrea s\ scrie, cealalt\ `ntârzie/ sedentar\, sprijinit\ de
`ndoielnic alb.// Un picior alint\ epiderma covorului
zbur\tor.// Prim\var\./ Verde `ntinat de relicvele evacuate
de vânt.// A[teptare.“ Adaug cu mâhnire. Gr\bit\ e via]a
artistului dar [i insuportabil de lene[\, `ndelung\ [i de
atâtea ori mortal\ a[teptarea artistului `ntre semenii s\i
prin[i cu folos [i f\r\ folos real cu vie]ile [i a[tept\rile
lor! (Filip Köllö). •
România literar\ nr. 31 / 8 august 2008
30
Prin anticariate
Reporter
de leat
D
E la întîile fronde la nostalgia cea de pe urm\,
fixarea genera]iei nu-i departe de r\spunsul la ce
e amorul? Între înso]ire de la sine [i tovar\[\ mereu
împu]inat\ care te [icaneaz\ cu r\bojul anilor t\i,
nu [tii ce-i genera]ia. Cineva, dintre ai vo[tri sau
din al]ii, o va aduna, va t\ia, va petici [i va da lumii
curioase celebrul medalion cu rînduri de portrete. Printre
ele intr\, ramuri din pomul vie]ii, liniile [colilor, curentelor,
grup\rilor. Desp\r]irile.
Criteriu aproape unic de stratificare literar\ dup\
r\zboi, în interbelic genera]iile func]ioneaz\ mai pu]in.
De[i n\scu]i la un an distan]\, Arghezi [i Goga vor
apar]ine, totdeauna, unor capitole diferite. Pentru Aderca,
îns\, cînd pune între coper]i, în 1929, la Na]ionala-Ciornei,
M\rturia unei genera]ii (edi]ia a II-a), ei sînt doar „arti[tii
vremei”. O parte vor prinde lumea de mîine. Ceilal]i, din
28 de mai mult sau mai pu]in congeneri cu care Aderca st\
de vorb\, sînt mandatarii deceniului trei. Pe care, cum îi aude
el din întreb\ri, îi vede Marcel Iancu din linii.
Primul dintre ei este Arghezi, „org\ uria[\”, care „justific\
între noi o genera]ie [i un veac.” R\spunsuri pe s\rite, piezi[e,
viclene: „într’adev\r, când debuteaz\ scriitorul: în momentul
în care se desface din cerneala lui un fluture viu sau o
pas\re vie? la data artificial\ a tiparului? Sau te raportezi la
debutul intim, asem\n\tor cu mersul, noaptea, al lui Iisus
pe ape?” Jocul la cacealma de stirpe fin\ pe care-l a[tep]i,
în fond, de la orice poet. De la orice ap\r\tor al artei pure,
nepip\it\ de buricele cu care editorul burghez î[i num\r\
avutul. S\ intre, arta asta, în gra]iile publicului? „Pentru ce?”
S\ fim, dar\, liberi [i „contimporani cu Homer, cu Moisi,
cu Evanghelistul Ioan [i cu Anton Pan [sic! – n.m.], cânt\re]ul
de la biserica Olari.”
Schi]a de portret, sumar\ la Arghezi, e la Ticu Archip o
cronic\ în lege, o ap\rare, în fond, de indign\ri [i indigna]i.
De revolta unui crez: „R\scrucea dela care am plecat, la
care m\ întorc [i pe care nu cred s’o p\r\sesc vreodat\, e:
Arta pentru ea îns\[i.” Universal\, liber\, boem\: „Eu r\mân
îns\ la convingerea mea c\ nu exist\ grani]\ în literatur\, cum
nu exist\ grani]\ în privire. Te opre[te la vam\, î]i cere
pa[aportul, îl dai, ]i-l vizeaz\ [i ochiul trece mai departe.
Restric]ia, legea, formula de orice soi, cere còpii, catedr\,
[coal\. Opera de art\ cere numai geniu – o condi]ie simpl\,
definitiv\ [i cu neputin]\ de înlocuit!” {i, a[ îndr\zni s\ zic,
iubire de munca altuia, cum [i marii iconocla[ti, sau mai ales
ei, au avut. Spune Barbu: „dar pe deasupra întregei proze
române[ti (în lumina „Fra]ilor Karamazoff”) cu vechiu suflet
din r\s\rit, iubesc «Craii de Curtea Veche», romanul domnului
Matei Caragiale”.
Între aceste laude esteticii, Blaga, într-o convorbire cu
Marcel Iancu, în sala unei expozi]ii colective, o critic\: „Omul
de art\ trebuie s\-[i fac\ de acum înainte educa]ia în sensul
artei colective.” Genera]iile foarte speciale care vor trece,
fulgurant, prin istoria dintre r\zboaie, „gr\mezi” de arti[ti
sincroniza]i de-un ideal de desincronizare, îi vor da, întrucîtva,
dreptate.
În contra dlui Iorga [i, voalat, în contra dlui Maiorescu
pe care, vezi bine, politica l-a stricat, vorbe[te M. Dragomirescu.
Între Iorga [i Dragomirescu sînt, simplificînd mult, rupturile
de armonie dintre dramaturgul f\r\ speran]\ [i cronicarul
dramatic. Între al doilea [i Maiorescu, pricini mult mai înalte,
în care se face risip\ de vorbe mari. Comparîndu-le, îns\,
flerul, din lista de speran]e a lui Dragomirescu nu r\mîne,
dup\ mai bine de trei sferturi de veac, aproape nimic...
Din dep\rtarea unei chilii, p\rintele Galaction cheam\,
din nou, libert\]ile [i prieteniile literaturii: „[i apoi cred c\
trebue s\ ne l\p\d\m odat\ de toate robiile literare. E vremea
s\ nu mai slujim deloc drept cutie de rezonan]\ [i s\
cânt\m de acum înainte din cobza [i naiul nostru.” Grupul
Arghezi-Cocea-Galaction, pomenit în cuvinte cum azi nu
se mai g\sesc, decît ici-colo, în clipele de recuno[tin]\ ale
semenilor no[tri rari, minuna]i: „E înc\ un ban din tributul
meu c\tre acei oameni fermec\tori, contagio[i...”
Ciupite la col]uri – pentru ce însemnare urgent\ îi vor fi
f\cut trebuin]\ vechiului proprietar? – paginile cu Goga aduc
aceea[i adiere de familiaritate, cu cine nu te-ai a[tepta. Cu
Caragiale. Cel pe care nu-l [tim (dar l-am putea lesne b\nui),
care improvizeaz\ poezii ca s\-l lecuiasc\ pe Iorga de
m\car unul dintre temutele lui talente...
Cu Oscar Han, despre popoarele sculpturale, [i despre
etern dureroasa problem\ a sculpturilor din ora[, f\cute la
întîmplare, deseori semnate de „grandilocvente nulit\]i artistice
în ]\rile lor.” Lui Nichifor Crainic, proasp\t secretar
general al Artelor, îi cere „st\vilirea cauzelor ur\]irei
urbane prin monumente ridicole [i rezolvirea acestor probleme
artistice [i na]ionale.” Am cere [i noi, de-am mai avea cui.
„Talentul de a primi”, [i Lovinescu. În lumea lui de salon
bate inima, cîtu[i de pu]in seac\, a genera]iei. Regulile casei,
de un umanism care te face s\ visezi, sînt ceea ce i-a salvat,
pe cei mai mul]i care dau m\rturie: „o atmosfer\ literar\
reprezint\ un habitat cu inegale efecte individuale [i nu
cred s\ m\ în[el afirmând c\ habitatul convie]uirii noastre
literare e dezinteresarea, respectul individualit\]ii [i – lucru
aproape de necrezut – omenia.”
Minulescu, [i din nou Caragiale, dîndu-i girul literar.
Dup\ ani mul]i, „am avut voluptatea s\ tr\iesc însfâr[it [i
eu în ]ara mea, din produsul materiei mele cenu[ii!”. Ce
timpuri... Vremurile cînd un scriitor, o scriitoare (Hortensia
Papadat-Bengescu) putea spune „nu, nu mi-e nimic str\in din
tot ce se public\ la noi. Citesc orice. Citesc pe oricine.”
Dumnezeule, ce supliciu!
Fiindc\, într-adev\r, aplecarea spre a scrie – orice,
oricît – e singura confirmare a prea naivei aprecieri a lui Camil
cum c\ „fascina]ia intelectualismului e uria[\.” Uria[e, în
fapt, sînt numai ambi]iile lui: Cocea, amestecîndu-se în vorba
cu Vinea – „public\ romanul Vinea, s\ cad\’n c... to]i imbecilii
]\rii Române[ti!...” Un roman al c\rui destin smuls, cu o
ultim\ sfor]are, deplinei împliniri postume, seam\n\ cu al
genera]iei. O genera]ie care s-a v\zut murind, cedînd,
luîndu-[i vorba înapoi, care, tr\ind într-un limb înconjurat de
dezastre a avut, totu[i, cel mai mult timp din toat\ istoria.
Timp care se întoarce, pelicul\ de confirm\ri [i, tot atît, de
prejudec\]i, peste aceast\ m\rturie. Adev\rul [i numai adev\rul
despre ei, mincino[ii.
Simona VASILACHE