Revista Vitralii - Liviu Ioan Stoiciu

VITRALII - LUMINI ŞI UMBRE 49
„BONJOUR, MONSIEUR MARKOUFF!”
Este salutul meu prietenesc şi „colegial” pe care ţi-l adresez, oriunde te-ai
afla. Povestea noastră s-a derulat în anii 1988 şi 1989, el ataşat comercial al
Ambasadei Franţei la Bucureşti, eu într-un post de comandă la Securitatea
Judeţeană Tulcea. Şi pentru că 1989 va rămâne un an de referinţă în istoria
României, la distanţa la care ne aflăm, este bine să se ştie cât mai multe despre
cursul real al evenimentelor din acea perioadă. Este adevărat că nici noi, care
ne aflam în vâltoarea lor, nu ştiam că vor deveni tragice.
În primăvara lui 1988, am primit informaţii că un autoturism CD (Corp
Diplomatic) cu un bărbat şi o femeie, ce păreau a fi soţ şi soţie, aveau să vină
în vizită în comunele cu populaţie majoritară de ruşi-lipoveni, mai ales la
Carcaliu, Slava Cercheză, Slava Rusă, Sarichioi, Jurilovca, dar nu numai.
Amândoi vorbeau cursiv limba rusă, cunoşteau obiceiurile, vizitau lăcaşuri de
cult, participau la diverse manifestări.
Mie mi-a atras atenţia că erau interesaţi să-şi creeze multiple relaţii,
împărţeau cadouri, făceau promisiuni etc. Ca urmare, orice s-ar spune, se
impunea să se facă măcar verificări de rutină pentru a ne da seama despre ce e
vorba, ele fiind în concordanţă cu respectarea Convenţiilor de la Viena şi de la
Geneva privind regulile relaţiilor diplomatice dintre state. Aşa am stabilit că
autoturismul aparţinea Ambasadei franceze la Bucureşti şi îl deservea pe
ataşatul comercial. Deci, el era bărbatul, iar femeia era soţia lui.
Din datele pe care le aveam, se putea deduce că respectivul făcea parte
dintre ruşii stabiliţi în Franţa după revoluţia din octombrie 1917, care îşi
adaptase numele la specificul local, devenind Markouff. Soţia lui vorbea cursiv
limba rusă şi cunoştea bine obiceiurile populare ruseşti, ceea ce ne-a făcut să
considerăm că avea aceeaşi origine etnică.
Pe baza acestor date, am hotărât să ne ocupăm de ei profesional, în
virtutea atribuţiunilor legale, având în vedere că ceea ce făceau el şi onorabila
sa soţie nu intra în niciun fel în atribuţiile unui ataşat comercial. L-am botezat
“Mark” şi, împreună cu un ofiţer din subordine, am început să aplicăm
măsurile operative pe care le aveam la îndemână.
Pentru ca cititorul să înţeleagă cât mai bine contextul social din zonă,
mă văd nevoit să prezint câteva date pe care le apreciez ca necesare.