Revista Vitralii - Liviu Ioan Stoiciu

VITRALII - LUMINI ŞI UMBRE 81
DIACONUL ION CREANGĂ ŞI MIŞCAREA SEPARATISTĂ
DE LA IAŞI, 3 APRILIE 1866
1. Mişcarea separatistă şi susţinerea străină
Fondarea statului român modern a fost însoţită de unele mişcări
centrifuge, cu tendinţe separatiste, în rândul cărora s-au remarcat mai ales
fruntaşi politici moldoveni. Încă în anul 1856, o dată cu începerea acţiunii
politice care viza Unirea Principatelor, în Moldova s-au născut germenii
unei aşa-numite „mişcări separatiste”, care i-a avut ca principali exponenţi
pe Gheorghe Asachi, Nicolae Istrati şi Costache Negruzzi. Separatiştii,
adversari interesaţi ai Unirii Principatelor, erau etichetaţi de către
contemporani ca „antinaţionali” sau „vânduţi străinilor”. 1 Aceştia au opus
ideii de Unire atât tradiţia politică separată a celor două Principate, cât şi
argumente de ordin practic, susţinând teoria potrivit căreia, o dată cu
deplasarea centrului politico-administrativ spre Bucureşti, Moldova şi, în
mod deosebit capitala acesteia, oraşul Iaşi, urmau să cunoască un abrupt
proces de decădere. În concepţia lor, marginalizarea Moldovei avea să
intervină întrucât, din pricina superiorităţii lor numerice, muntenii urmau să
deţină majoritatea în forul legislativ al viitorului stat.
După desăvârşirea Unirii, în anul 1862, foştii separatişti moldoveni au
reuşit să-i convingă pe unii nemulţumiţi de situaţia precară a Moldovei şi a
oraşului Iaşi, care intraseră într-o perioadă de declin, de necesitatea
întreprinderii unor acţiuni care să atenueze impactului centralizării excesive a
administraţiei statului.
Detronarea lui Alexandru I. Cuza a neliniştit Puterile garante, îndeosebi
Austria, Rusia şi Poarta Otomană, care s-au văzut, iarăşi, în faţa unui „fapt
1 Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856 - 1859), Iaşi,
1995.