Anton Georgescu - Oglinda literara

ESEU
Caracterul la români
Cum şî-l asumă trecutul şi prezentul
Ambasadorul UNESCO la Paris, dl N.
Manolescu
Din stenograma întîlnirii lui Nicolae
Ceauşescu cu un grup de scriitori, 13 martie
1981: „Tov. Nicolae Manolescu: Mult stimate
tovarăşe secretar general, îmi permit să arăt
foarte puţine lucruri care vor veni în
completare – aşa cum, de altfel, aţi precizat
şi dumneavoastră – la ceea ce a spus
colegul meu, Augustin Doinaş. Şi eu cred că
avem totală libertate de a răspunde, prin
volumele noastre, eforturilor care se fac, de
a dărui oamenilor cărţi care să oglindească
realitatea şi realizările societăţii noastre
contemporane. Domnia Voastră, de multe
ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la
literatură, ce ar trebui să fie această literatură.
(…) De obicei se leagă valoarea literară de
libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe
secretar general, am să merg mai departe
cu această valoare a literaturii, spunînd că
ea se leagă de legalitatea restaurată de 15
ani încoace, de cînd Domnia Voastră aţi
instaurat această legalitate, făcand să se
cunoască operele unui popor prea adesea
încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru
firesc. Cea mai mare legatură care se poate
face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15
ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi
graţie eforturilor Domniei Voastre. Poate că
nu mai este cazul s-o spunem, dar este un
lucru clocotitor afirmarea acestei legalităţi.”
Caracterul la romîni, Cavalerii mesei rotunde
şi… Nicolae Manolescu, în Contemporanul,
nr. 5/ 2010 Romînia literară, 1990: „Nicolae
Manolescu: Domnule preşedinte, daţi-mi
voie să încep cu o întîmplare. Ea este
semnificativă în privinţa speranţelor pe care
mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca
Ceauşescu, în legătură cu eventuala
dumneavoastră carieră politică. Un prieten
scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a
prezentat, cînd v-a văzut acum un an şi ceva
pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strîns
mîna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus
mie, după o zi sau două cînd ne-am întîlnit
întîmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a
confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că
vă pun atît de direct întrebarea, dar eu
reprezint aici o revistă literară, principala
revistă literară din ţară, şi sunt obligat să o
fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor
şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel
dintîi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai
preţios capital politic al dumneavoastră Ion
Iliescu: Întrebarea dvs. se referă, într-adevăr,
la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am
putea afirma că acesta a fost sau este cel
mai preţios capital politic, cu toate că
simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie
un element important prin el însuşi. Şi nu mă
lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o
structură foarte diversificată a sprijinului
politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat,
cu părere de rău, că sunt oameni care m-au
cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă
bucuram (sentimentul era reciproc) şi care,
acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine,
(urmare din numărul anterior)
dar se şi pronunţă de o manieră care nu este
doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o
amărăciune personală. Nu vreau să caut
explicaţii; viaţa noastră, atît de complexă şi
complicată, face să se reaşeze multe lucruri,
inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De
altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea
şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii
foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv
scriitori de valoare, care au constituit şi
constituie un important sprijin moral. Este
vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că
este vorba de oameni pe care i-am cunoscut
şi pe care îl şi preţuiam, nu este mai mică
amărăciunea personală. Eu sper că este
vorba de accidente specifice acestei
perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur
că, în cazul unora, sunt şi opţiuni
fundamentale care ne deosebesc. Dar mie
mi se pare că perioada pe care o trăim pune
pe prim plan interese naţionale supreme –
interesele noastre, ale tuturor – care,
indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni,
trebuie să devină interese comune, care să
unească oamenii, nu să-i despartă.” (Ion
Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat
în exclusivitate revistei „Romînia literară”)
Nicolae Manolescu: „Cîntăreţ” comunist
devenit critic şi ambasador UNESCO, în
Cotidianul, 30 mai 2010 „Iată, recunosc că
ceea ce m-a împins să scriu aceste rînduri,
ca şi acelea despre Ioan Groşan de acum
cîteva săptămîni, n-a fost, la drept vorbind,
ceea ce am citit în dosarele lor de la CNSAS,
ci felul în care cei trei s-au justificat. Groşan
a continuat să mintă în interviul din
Evenimentul. Nici usturoi n-a mîncat, nici
gura nu-i miroase. Breban s-a dat de trei ori
peste cap, ca personajul din basmul lui
Perrault, şi s-a transformat în ditamai
căpcăunul anticomunist dintr-un amărît de
şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea
generalului Pleşiţă. Singurul care, repet,
obligat doar de propria conştiinţă, şi-a
asumat vina de a fi colaborat cu Securitatea,
a fost Ioan Es. Pop. Îi exprim aici toată
admiraţia mea. Oare îl vor urma şi alţii
exemplul” Nicolae Manolescu, Cum ne
asumăm trecutul, în Romînia literară, nr.
16/2011 „Solicitasem, doi ani după călătoria
în Germania şi Franţa, un paşaport turistic
pentru mine şi soţia mea. […] Înainte de a
primi un răspuns, am fost convocat la
Securitate. […] Ofiţerul care m-a convocat
era la curent cu călătoria la Freiburg şi la
Paris. Tocmai în legătură cu persoanele
întîlnite voia să ştie mai multe. Astfel de
contacte, i-am replicat, mă privesc exclusiv,
fiind profesionale şi personale. Dar, cum
n-am nimic de ascuns, pot să dau în scris
totul. A părut surprins. «Eu vorbesc serios»,
mi-a spus. «Şi eu», am precizat. I-am cerut
un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit
totul. Nume, date, locuri. […] Declaraţia
conţine şi unele aprecieri. Pe Monica
(Lovinescu, n.m.) şi pe Virgil (Ierunca, n.m.)
i-am prezentat ca pe nişte intelectuali
valoroşi… Declaraţia din 1969 a fost singura
pe care am dat-o vreodată. Fără, în definitiv,
să-mi fi fost cerută şi, cu atît mai puţin,
Nicolae Manolescu
smulsă prin ameninţare. În inocenţa mea, o
consideram un act de demnitate. Credeam
că sinceritatea este absolut necesară”.
Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi, Editura
Paralela 45, pp. 273-275, citat de Ştefan
Agopian, Cazul Groşan. Manolescu –
mărturisitor şi el securitate, în Academia
Caţavencu, 1 aprilie 2011 „Cum ne asumăm
trecutul, am văzut. Cum ne asumăm
prezentul, iată o întrebare încă nepusă. (…)
E, se pare, mai simplu să arunci răul în
spatele timpurilor decît să-ţi asumi
răspunderea faptelor tale. Timpurile, tulburi
sau nu, nu-l scutesc însă pe Nicolae Breban
de laşităţile trecute şi nici de neonestitatea
prezentă.” Nicolae Manolescu, Cum ne
asumăm prezentul, în Romînia literară, nr.
18/2011 „O tînără poetă mă face cu ou şi cu
oţet într-o revistă de familie pentru a-l fi
acuzat pe Nicolae Breban de colaborare cu
Securitatea. Şi, desigur, mă ameninţă şi ea
cu tribunalul pentru «delaţiune calomnioasă
«. [Aura Christi a publicat un text intitulat
„Apărarea” dlui N. Manolescu sau riscul unui
proces pentru delaţiune calomnioasă.
Citatele folosite de dl N. Manolescu sunt
extrase din acel text – n. n.] M-am învîrtit,
bag samă, de două procese şi de un denunţ
la A.N.I. Tot citînd din ce am scris despre
dosarul lui Nicolae Breban de la CNSAS,
poeta îmi dovedeşte cu asupra de măsură
nevinovăţia. (sic!) Nu se vede nici delaţiunea,
nici calomnia. (sic!) Din contra, rezultă destul
de clar că am încercat din răsputeri să nu
torn gaz peste foc, ca şi colegii mei din
Consiliul USR, de altfel, care şîl au partea de
beşteleală (“conducerea USR n-a mişcat –
ce ruşine!»). Poeta nu se mulţumeşte să mă
citeze, dar mai pune şi de la ea unele lucruri,
nu de alta, dar cum să facă să intre cuvintele
mele «sub incidenţa codului penal» Doar
afirmînd că “apărarea “ mea, “tot mai
ferventă, aprinsă” (am citat) ar fi o formă de
a-l “înfunda” pe marele romancier. Aşa,
carevasăzică, sunt un tip pervers! Menţin, cu
toate riscurile, singura acuzaţie gravă pe
care i-am adus-o lui Nicolae Breban şi
anume că a fost folosit de Securitate ca un
«agent de influenţă». Şi dacă poeta continuă
a se face că nu vede în ce a constat
manipularea lui Goma de către Breban cel
manipulat, la rîndul lui, de către Securitate,
sunt gata să public transcrierea din dosar a
convorbirii telefonice dintre Breban şi
generalul Pleşiţă din 1977. N-am ridicat decît
o parte a cortinei. Nu sunt convins că poetei
îl va plăcea scena întreagă. Depinde numai
de ea dacă s-o fac sau nu publică. Fie şi la
tribunal. (s.n.) A bon entendeur, salut!”
Nicolae Manolescu, O modă periculoasă, în
Adevărul, 7 mai 2011
7366 www.oglindaliterara.ro