Anton Georgescu - Oglinda literara

ESEU
Corina Georgiana BALABAN
ELEVĂ CLASA A XI-A.
PARTICIPANTĂ LA CONCURSUL
DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011
ROMÂNIA MEA:
„UMBRITĂ DE VEACURI”
MOTTO:
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
........................................................
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman!
Astăzi am vărsat o lacrimă, justificat consider eu,
dovadă că în mine încă mai sălăşlueşte o fărâmă de
sentiment, de pasiune şi de afinitate necondiţionată faţă
de România. Naţionalista din mine a fost sensibilizată
pentru că am realizat că doar aici mai pot visa la poveşti cu
prinţi şi castele fermecate. Doar aici, soarele străluceşte
româneşte... în fiecare zi mai frumos, doar aici frunzele
vorbesc româneşte despre înaintaşi, despre dragostea
asta nemăsurată de patrie, doar aici îmi place să
trăiesc liber colindând munţii udaţi de lacrimile mamelor
îndurerate, doar aici e ţara mea când cu tristeţe sau cu
bucurie ne amintim de clipele în care s-a scris istorie, o
istorie a unui neam plin de glorie şi de dârzenie.
De aceea sunt mândră de ţară, o ţară cum nu e alta
pe lume. Din negura timpului, aceste plaiuri sunt izvorâte
din rai. Codrii seculari, dealurile line şi râurile cu ape
curate precum cristalul sunt tot atâtea motive de mândrie
şi bucurie pentru acest neam care a cunoscut în vatră
străbună supunere doar în faţa lui Dumnezeu, în rest au
ştiut să plece capul ca paloşul să nu-l taie, însă cu umilinţă
lanţul l-au încovoiat.
Îmi amintesc că acum unsprezece primăveri, când
intram cu paşi timizi în clasa întâi, am fost întâmpinată de
trei lucruri care s-au scrijelit în inima spre nefiinţă, spre
neuitare: drapelul, stema şi icoana. Mai târziu am învăţat că
s-a scris o poveste şi am început să o iubesc, am început
să îndrăgesc personajele şi să urăsc spânii ce le provocau
o suferinţă pe care puteam doar să mi-o imaginez.
De atunci a trecut ceva timp, anii copilăriei s-au
pierdut într-o ceaţă densă, însă povestea a rămas. Mi-am
dat seama că istoria nu e întotdeauna aceea care e scrisă
în cărţi şi că faptele istorice pot fi şi denaturate uneori.
Dar ceea ce ştiu e că undeva în România, într-un anumit
moment, au fost nişte oameni destul de nebuni încât să
creadă că poporul nostru poate să fie liber.
Chiar dacă nu e ceva spectaculos în ziua de astăzi,
au existat cavaleri care au murit cu libertatea pe buze, cu
iubirea de mama în ochi, cu lacrimile unei împliniri, pentru
că tu azi să scrii o nouă poveste, de această dată una mai
tristă, în care decorul s-a schimbat sub întunecată zare, iar
timpul nu se mai defineşte ca odinioară.
Deşi nu mi-am ales naţionalitatea, cred că aceasta
mă defineşte. Una plină de contraste, plină de rău dar şi
de bine, îmbibată de un gri ce dacă ai răbdare, putere şi
perseverenţa, e străpuns ucigător de un curcubeu dătător
de speranţă, dragoste, adevăr şi victorie, virtuţi fără de
care nu ne-am defini ca popor. Sigur că nu am pleca
niciodată din fruntea ierarhiei, dar ştiu că asta m-a ajutat şi
ne-a ajutat. Ştiu că de aceea a trebuit să muncim mai mult,
să ne dorim mai mult, să luptăm, să gustăm şi să reuşim
pentru ca să fim mai buni decât noi, mai buni decât alţii.
Nouă poveste se
scrie într-o Românie
cutremurată, ameţită,
în care trăim ceea ce
reuşim să înţelegem,
o Românie în care
indiferent de culoarea
pielii se fură, e România
în care se ascultă
manele indiferent de
culoarea pielii, în care
laşitatea şi aruncarea
pisicii moarte în
grădina vecinului sunt
ridicate la nivel de artă.
Stau pe o bancă
în trecut şi meditez...
Ştiu că România de azi
e un pahar mai mult gol
decât plin. Suntem invadaţi de nesimţire, mitocănie şi lipsa
de bun simţ. Aud mereu zicându-se că „ binele o duce rău
în România”... Oare cum este acel bine Am impresia că
în jurul meu totul e în continuă degradare. Văd din ce în
ce mai multă lume bolnavă, apăsată de griji şi datorii, care
se rastogolesc şi se amplifica la nesfârşit asemenea unui
bulgăre de zăpadă; omul simplu contează prea puţin . Eşti
sus - contezi, eşti jos - hai pa!. Nu contează că este vorba
despre electoratul român, doar mai e până la alegeri.
Dar, probabil că noi, romanii, ne-am cam obişnuit
cu aşa ceva; parcă ar face parte din specificul naţional.
Obişnuinţa cu răul mi se pare unul dintre cele mai mari
păcate romaneşti. Probabil că ne-am obişnuit cu umilinţă,
adică să fim umiliţi de cei care se prefac a conduce precum
Papură Vodă.
Doamne fereşte să te îmbolnăveşti în ţara asta
„scumpă”! Viaţa e preţioasă; pleci acasă sănătos tun numai
dacă ai pile sau relaţii la „Doamne-Doamne”. Medicii, care
au mai rămas şi încă nu au ascultat de povata distinsului
nostru prezident de a pleca spre alte zări, le spun verde
în faţă pacienţilor să vină „cu căţel, cu purcel”. Finanţarea
spitalelor de la buge tse face din joi în Paşte pe criterii
colorate; acum cică se poartă portocaliul de parcă în ţara
mea cu ape line şi bulbuci, bolile ar fi pe culori politice!
Despre cultura şi educaţie nu amintesc pentru că nu
e bine să vorbeşti de funie(riu) în casa spânzuratului; bine
că am apucat să scriu şi să citesc, restul detalii tehnice.
Parcă totuşi aş încerca să merg într-o excursie prin ţară
pe plaiul mioritic, dar abia dacă am strâns vreo 300 de km
de autostradă, în rest drumurile parcă sunt de la mama
natură, cu gropi mari şi dese ca după războaie multiple,
fără locuri de parcare, cu semne rutiere de pe timpul lui
Pazvante Chiorul.Ca să nu mai zic de gări care parcă sunt
muzee în aer liber, lăsate în paragină, uitate de lume şi de
vremuri, prin care trenurile trec doar când îşi aduc aminte.
Aşa da evoluţie! Hai să trăieşti naţiune! Mai bine hai să
luăm „Peujoul”, e mai sănătos, sau mai bine tancul să
ne ducem de tot în Irak, lăsând o familie îndurerată. Asta
pentru ce! Pentru a fi prieteni cu americanii!
Cel mai trist este un alt fapt ce cutremură România.
Mama şi tatăl plecaţi în cele patru zări pentru un trai mai
bun, copii lăsaţi în izbelişte, care se închid în lumea lor
până ce intervine ăla, micu” cu codiţa şi pune gheara pe ei.
Asta nu e atitudine, e fapt real, nu e joacă ci cutremurare,
e realitatea ce se împleteşte printre noi. Lista cu lipsurile
patriei poate continua! E trist, e foarte trist. În ţara noastră
dreptatea nu este acceasi pentru toţi, la fel cum dacă
ai buzunarele încărcate trăieşti. Totuşi ar putea exista o
Românie cu şanse egale, o Românie unde toţi putem trăi
bine fără să ne săpăm unul groapa altuia, doar că este
nevoie să reamintim romanilor că avem identitatea noastră,
DEBUT
î
7370 www.oglindaliterara.ro