Anton Georgescu - Oglinda literara

CRITICĂ LITERARĂ
ţinuturile de la Porţile Orientului, evocate de Alecsandri, în
Balta-Albă sau de Mateiu I. Caragiale în Craii de Curtea-
Veche, fiindcă multe dintre aspectele care o alcătuiesc
sunt emblematice pentru acest pământ, în primul rând
prezenţa contrastelor, care dau înfăţişare oximoronică
întregului, compus din angelic şi demonic. De pildă, muzica
– asociată, în general, cu divinul – pregătită să încânte
urechile celor cincizeci de invitaţi, care urmează să stea la
masă aranjaţi după compatibilităţi zodiacale, este cântată
la flaute de os de cocor – tot sugestie a purităţii – de
prostituate (ceea ce le oferă acestora, poate, promisiunea
pocăinţei), în Sala Armelor. În felul acesta, cuvintele lui
Cicero, Inter arma silent musae, sunt răsturnate, fiindcă,
aici, glasul muzelor se aude, armele rămânând mute, în
Sala lor impresionantă.
Impresia de vag este, spre exemplu, remarcată
de Zoroastro care, meditativ, afirmă: „Nu ştiu dacă e
lumea din Suburbii sau de pe calea Lactee”, fiindcă aici
Suburbiile nu sunt doar cartiere mărginaşe sau periferii
ale unei mari aşezări, unde se întâmplă atât acţiuni la
vedere, cât şi „tertipuri”, ci, mai de grabă, sunt zone
ascunse ale fiinţei, pendulând între straturile conştiinţei
şi subconştient, „la marginea lumii”, adică a obişnuitului,
acolo unde pot avea acces doar iniţiaţii. Acest sentiment
este indus de senzaţia că totul se desfăşoară în imensul
laborator al unui vrăjitor, pentru că totul pare a avea
pecetea misterului, prin elementele de ritualuri creştine
sau păgâne presărate pretutindeni, prin referiri sau aluzii
la piatra filozofală, prin praful stelar, amestecat cu fumul
lumânărilor, prin ustensilele care creează culoare locală
şi temporală („vase din trunchi de paltin”, alambic, lunetă,
maşină de citit gândurile etc.), prin prezenţa tuburilor de
bambus „uşor uscate în bătaia lunii, cu atenţie discretă
să nu fie deranjat sunetul îngeresc din trupul suav”, prin
sugestia importanţei focului, care nu poate fi făcut din
orice, doar din lemn de abanos şi cătină tânără, „din aripi
de fluture şi de libelule abia ieşite la primul zbor” sau
„cu lemn tânăr de acant şi de trandafir negru, tăiat după
ce înflorise prima dată”, garanţii ale construirii unei lumi
durabile prin aspiraţia spre puritate.
Cu toate aceste gesturi sau acţiuni prin care se invocă
stabilitatea, boala pietrelor cărora le curg pieile, „lepra
pietrei”, îi ia pe toţi prin surprindere, fiind receptată ca
„pedeapsă a lui Dumnezeu”, care face ca în Suburbii
„efectul saharizării” să fie „simţit tot mai des”. Este evidentă
şi în aceste imagini, ca, de fapt, în întreaga operă, amprenta
alegoricului, dacă nu putem considera chiar toată scrierea
o alegorie a vieţii care se zbate să se nască – senină sau
tulbure – în fiecare dintre actanţii ei, însă contururile îi
sunt instabile (Panta rhei – avertiza Heraclit!), asemenea
cerii cu care fusese fixată vopseaua din tabloul cu chipul
Primarului, care începe să curgă, amintind, între altele, şi
că sic transit gloria mundi.
În privinţa tipului de focalizare care se poate identifica
în roman, acesta e zero, demersul epic făcându-se, aşa
cum am arătat, din perspectiva naratorului auctorial, care
înglobează, fără însă a le comenta, şi perspective ori, cel
puţin, gânduri, sentimente ale unor personaje sau, alteori,
renunţă la omniscienţă în favoarea uniscienţei („spun unii”,
Zoroastro „ar fi spus” etc.), preluând adică unele informaţii
a căror veridicitate nu poate sau nu vrea să o certifice şi,
din nou, contribuind la relativizarea imaginii lumii pe care
o propune lectorului.
Dacă epicul pur, factual, se rezumă la prezentarea
pregătirii festinului pentru palatin, în schimb, latura lirică
a cărţii e mult mai pregnantă şi reiese din aproape orice
manifestare, în special a naratorului, de la evocarea muzicii
sferelor, a pietrelor de pe caldarâm şi a celei serafice
7400 www.oglindaliterara.ro
curgând din flautele de os de cocor şi până la descrierea
sentimentului pe care-l are Primarul că „un gol imens se
săpase între el şi ceilalţi, un gol des, ca de pâslă” sau
exprimarea dorinţei Bătrânului Anticar de a „măsura taina
din stabiliment”, unde sunt adăpostite, spre nemulţumirea
Primei Doamne, cele cincizeci de prostituate. Descrierea
stării de linişte este, de asemenea, un astfel de exemplu
de lirism pronunţat, amintind de creaţia lui Lucian Blaga:
„Era atâta linişte că se auzeau gemetele firelor de iarbă
care se luptau să iasă din pământul alb de biserici, cu o
anume încrâncenare”, ca şi a „vântului de miazănoapte,
zis şi vântul spânzuraţilor”; „fire de mătasea broaştei
folosea vântul acela sperios să măsoare distanţa de la
pământ până la începutul eternităţii”. Dar lirismul învăluie
şi gândurile unor personaje, de pildă ale Primarului
care, temându-se de „maşinăria ciudată pe care o avea
în posesie Zoroastro”, de citire a gândurilor, făcea harta
Suburbiilor „numai în vis să nu poată fi descoperită de
nimeni”, dar, cu voce tare, spre a fi auzit, psalmodia parcă:
„Ascult cum mălinul cel tânăr înfloreşte acolo în Suburbii…”
Opera este alcătuită din fraze ample, dominate la nivel
stilistic de comparaţii, uneori în cascadă, amintind, prin
schimbarea fireşte a proporţiilor, de procedeul, preluat, între
alţii, de J. Joyce, în Ulise sau de Umberto Eco, în Vertigo.
Lista infinită, de la Homer, prin care prezintă scutul lui
Ahile, o formă oarecum de construcţie în abis (mise en
abîme), prin care textul se oglindeşte în sine, o formă de
autoreflectare. În felul acesta, „pe un sul din piele de capră
bine argăsită, cu un ac înroşit în flacăra violetă a înserării”,
alchimiştii conturează „un desen reprezentând o sticlă cu
etichete (…), un leu verde cu capu-n jos într-un corn de
lună; apoi desenele reprezentau alte flacoane prin care
se vedeau cum zboară porumbiţe albe, când ridicânduse
spre gâtul sticlei, când căzând cu capul spre fund, în
lichidul uneori negru, alteori verzui spre roşu, ca o boală
de sânge într-un trup tânăr ondulat de valuri, valuri atât de
temeinic realizate de vârful acului înroşit, că aproape li se
auzea murmurul la lovirea de pereţii flacoanelor, sau valuri
de carmin şi de aur, alteori de culoare albă şi granulată
de puncte de cerneală din sânge de sepia ocupat de
o broască sau de o stea abia pâlpâind de la mii de ani
lumină, lăptos sau confuz, arzând în flăcări ca un punch
(…), la suprafaţă, aproape de capătul de sus, în formă de
gât de lebădă sângerândă, în ochii căreia se vede umbra
Hristinei-fecioara, mândru alunecând pe deasupra pomilor
în floare, purtată de aerul adolescentin al elevului de la
Şcoala de Arte şi Meserii (…)”.
Curgerea textului e traversată de fraze, care se reiau
integral sau fragmentar, ca ecou sau refren, punctând idei,
frământări ale personajelor, uneori reluarea făcându-se
după mai multe pagini şi contribuind astfel la asigurarea
unităţii structural-compoziţionale a cărţii: „Trăieşte fiecare
clipă ca şi cum ai trăi un veac în care încă nu ai pus
piciorul…” / „trăieşte… şi… ia aminte, ca şi cum fiecare
clipă ar fi ultima pe care o vei trăi şi prima dintr-un veac pe
care nu îl vei mai putea vreodată cunoaşte…”
În concluzie, cartea lui Emilian Marcu, în care se pot
regăsi – poate nu neapărat în spirit postmodernist, ci ca
o consecinţă firească a bagajului cultural al autorului –
ecouri dintr-o mulţime de opere aparţinând unor scriitori
de referinţă ai literaturii române sau ai celei universale
– enumăr câţiva, aleatoriu – Mateiu I. Caragiale, Ion
Barbu, Eugen Barbu din Săptămâna nebunilor, Ştefan
Bănulescu, Gheorghe Schwartz, Umberto Eco etc., este
o scriere valoroasă care poate deveni de referinţă pentru
literatura română, în măsura în care va ajunge la public şi,
mai ales, la specialişti, pentru că, după cum se ştie, publicul
confirmă succesul artistic, dar specialiştii, valoarea.