Occidentul Romanesc nr 53

Educaţie şi cultură IULIE
2015 11
Dan Caragea - Critic literar
Portugalia
Norma ne arată că nu ne
putem bizui în chip absolut
doar pe auz sau pe pronunția
deprinsă spontan, de la alții.
Deși principiul scrierii limbii
române este unul fonetic, există
diferențe subtile între scriere
și rostire. Spunem, bunăoară,
„uaie” (cu u scurt), dar scriem
„oaie”; rostim „ieu” (cu i
scurt), dar scriem „eu”. Principiul
fonetic nu este și nu poate
fi unul absolut.
Așa cum se întâmplă și
aiurea, norma este temeiul și
temelia unei limbi unitare. În
realitate, moldovenii vor vorbi
și în viitor moldovenește,
cei din Transilvania vor rosti
și ei după tradițiile graiurilor
locale, dar scrierea trebuie
unificată prin normă. Și astfel,
ajungem la limba literară care
trebuie predată în școli.
Nevoia limbii zise literare
este o realitate care nu ar
trebui să ne intrige sau să ne
revolte. În urmă cu mai bine
de două sute de ani, a început
lupta pentru o gramatică
a limbii române, chiar înainte
de a avea, ca stat, o constituție.
Constituția și gramatica
consfințesc legile de bază ale
statului modern. Constituția
este emanația Parlamentului,
gramatica și dicționarul sunt
Puşa Roth - Bucureşti
Dimitrie Bolintineanu debutează
în literatură cu poezia O
fată tânără pe patul morţii (din
care am reprodus un fragment),
apărută în „Curierul de ambe
sexe”, la 15 mai 1842, publicată
de I.H. Rădulescu, poezie cu
accente melodramatice, care
evocă moartea timpurie a iubitei,
înscriindu-se astfel în spiritul
epocii romantice.
Poezia a fost invocată mai
târziu de Mihai Eminescu în
Epigonii (Pe-un pat alb ca un linţoliu
zace lebăda murindă,/Zace
palida vergină cu lungi gene,
voce blândă -/Viaţa-i fu o primăvară,
moartea-o părere de rău;/
Iar poetul ei cel tânăr o privea
cu îmbătare,/Şi din liră curgeau
note şi din ochi lacrimi amare/Şi
astfel B olintineanu începu cântecul
său...) Bolintineanu a avut ca
model poezia La jeune captive
(Tânăra prizonieră), de André
Chénier.
Poet, om politic, diplomat,
menirea Academiei. Ambele
instituții sunt legiuitoare și
apărătoare ale ființei naționale.
Limba, bunăoară, este cel
mai de preț patrimoniu al unei
etnii. Când nimeni nu o mai
vorbește, neamul se stinge iremediabil.
Așa s-a întâmplat, în
veacul al XIX-lea, cu dalmata.
De aceea, a nesocoti limba literară
nu este un semn de cumpătare
și nici de respect pentru
concetățeni.
În prelungirea articolului
precedent, voi discuta, mai întâi,
poziția DOOM (2005) în
privința accentului.
ACCENTUL
Nu are o poziție fixă în
limba română, ceea ce duce,
adesea, la deplasarea lui, în
funcție de considerente socioculturale,
dar mai ales de presiunile
sistemului limbii, adică
de analogiile pe care vorbitorii
le stabilesc în minte cu vocabulele
cunoscute (ca într-un
dicționar de rime).
Cum nu se pot da, pentru
limba română, reguli de accentuare,
așa cum există în
spaniolă, de exemplu, vorbitorii
trebuie să consulte
dicționarul, ori de câte ori survin
nesiguranțe sau rostiri care
nu ne sună corect.
Accentul poate sta pe ultima
silabă, pe penultima, antepenultima
și chiar pe a patra
silabă numărată de la finală,
precum la: gărgăriță, lapoviță,
prepeliță, veveriță (cuvinte de
origine slavă).
Un număr mic de sufixe
pot fi și accentuate și neaccentuate:
-et (brădet, păsăret,
dar foșnet, pocnet), -ete
(scumpete, dar foamete), -iște
troduse în DOOM, 2005, sintetizate
de coordonatorul ediției,
Ioana Vintilă- Rădulescu (Ce
e nou în DOOM, Internet), și
pe care le vom cometa cum se
cuvine.
Se recomandă o singură
accentuare la: avarie, crater,
despot.
Avarie (din fr. avarie) s-a
pronunțat inițial cu accentul pe
i, după modelul francez.
Din 1958, dicționarele academice
au acceptat pronunția
avarie la forma-tip. Aceeași
poziție a accentului apare
în: aprilie, butelie, camelie,
c analie, evanghelie etc., în contrast
cu cele cu accent pe penultima
silabă: anomalie, bătălie,
chelie etc.
Pentru crater (din fr.
cratère) au fost acceptate două
pronunții până în 2005. Totuși
varianta etimologică crater
continuă să fie înregistrată în
DEX, 2009.
La fel, despot (ngr. despótis,
fr. despote) avea o a doua
formă, până în 2005, justificată
de neogreacă și franceză.
Includerea însă, mai demult,
în programa școlară a piesei
lui Vasile Alecsandri, Despotparticipant
la Revoluţia de
la 1848, de origine macedonean
aromân, s-a născut în anul
1819, sau după alte surse în anul
1925, la Bolintin-Vale, unde părintele
lui, Ienache Cosmad, a
venit în ţară din Ohrida. Foarte
repede, căci în anul 1831 aceasta
a murit, ca de altfel şi soţia lui,
mama poetului, şi-a făcut un
rost, fiind arendaş, mic proprietar,
apoi subprefect, cu reşedinţa
la Bolintin, sat aflat în apropiere
de Bucureşti, însă el nu a reuşit
să-i lase celui de al doilea născut,
Dimitrie, o avere care să-l scutească
de griji.
Stabilindu-se peste câțiva ani
în Bucureşti, viitorul poet urmează
cursurile Colegiului „Sfântul
Sava”, avându-i colegi pe la
1833 pe Alexandru Zanne și pe
Al. Creţulescu, iar ca profesor de
istorie pe Florian Aaron. Orfan
de ambii părinţi încă din 1831,
tânărul a fost crescut de rude mai
avute. Se susţine de timpuriu,
precum Grigore Alexandrescu,
I. L. Caragiale, Mihai Eminescu,
prin slujbe funcţionăreşti.
În 1841 era copist la
Secretariatul de Stat, în 1843, secretar
la departamentul „pricinilor
suditeşti”. Printr-un misterios
concurs de împrejurări, e ridicat,
în 1844, la rangul de pitar, sau
poate şi pentru faptul că Heliade
îl lăudase la debutul lui literar.
Înainte cu trei ani de declanşarea
Mic îndreptar ortografic,
ortoepic și de punctuație
(porumbiște, dar iniște), -iță
(porumbiță, dar bivoliță).
În situațiile în care există
două variante de accentuare,
se preferă accentuarea spre
finala cuvântului: bolnav, caracter,
dușman, dar regizor
(nu regizor, cum recomanda
Îndreptarul). În poezie, din
necesități ritmice se pot prefera
variantele:
„Și de-aceea tot ce mișcă-n
țara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten
numai mie, iară ție dușman
este, / Dușmănit vei fi de toate,
far-a prinde chiar de veste” (M.
Eminescu, Scrisoarea III)
În morfologia verbului apar
confuzii la conjugarea a II-a și
III-a. La prezentul indicativ,
diferă modul de accentuare la
persoanele I și a II-a plural:
scădem, scădeți; tăcem, tăceți;
dar mergem, mergeți; facem,
faceți, zicem, ziceți (nu mergem,
mergeți; făcem, făceți;
zicem, ziceți).
De asemenea, se observă
deplasări incorecte ale accentului
și în cazul verbului a fi,
un verb de conjugarea a IV-a:
suntem, sunteți, nu suntem,
sunteți.
Iată și unele aspectele noi, in-
Revoluţiei paşoptiste, în 1845,
poetul pleacă la studii în străinătate,
la Paris, cu o bursă din partea
„Asociaţiei literare”, sprijinită
de fraţii Alexandru şi Ştefan
Golescu, şi audiază cursurile lui
Jules Michelet, Edgar Quinet şi
Adam Mickiewicz.
Doi ani mai târziu, în 1847, îi
apare la București, primul volum
de versuri, Colecție din poeziile
domnului D. Bolintineanu, cuprinzând
elegii, balade istorice și
balada fantastică Mihnea și baba.
În anul1848, anul Revoluţiei,
Bolintineanu editează revista
„Poporul suveran”, „gazetă politică
și literară”, la care colaborează
Nicolae Bălcescu şi Cezar
Bolliac. Întrucât Revoluția a fost
înfrântă, Bolintineanu este silit
să părăsească țara împreună cu
alți conducători ai mișcării și
se stabilește la Paris, unde va
participa la activitățile politice
și culturale ale exilului. În anul
1851, poetul părăsește Parisul
îndreptându-se spre casă, dar
nu i se permite intrarea în țară
şi călătorește prin Bulgaria,
C onstantinopol, Palestina, Egipt
și Macedonia, scriind mai târziu
un memorial de călătorie de
ținută romantică.
În 1855 apare romanul
Manoil. Roman naţional în
„România literară” a lui Vasile
Alecsandri, iar sub îngrijirea lui
G. Sion și cu prefața lui Radu
Accentul
Ionescu, volumul Poesii vechi și
nouă, structurat pe următoarele
cicluri: Elegii, Balade, Florile
Bosforului, Epistole, Cântece,
Poeme.
În anul 1858 publică volumul
Legende sau Basme naționale
în versuri, urmat de Melodii române
și proza memorialistică și
de voiaj, Călătorii pe Dunăre
și în Bulgaria dar și Cântarea
României, în versuri, precum
și ziarul unionist „Dâmbovița”,
toate tipărite la Tipografia
Națională a lui Iosif Romanov.
Întorcându-se în ţară intră în politică,
iar pe 12 octombrie 1863
este numit ministrul Cultelor şi al
Instrucţiunii publice, în guvernul
condus de Mihail Kogălniceanu.
La 19 iulie 1864 demisionează
din guvern şi este numit de
Alexandru Ioan Cuza, membru
al Consiliului de Stat. Prin stăruinţele
lui, ale lui Costache Negri
şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate
primele şcoli la românii
macedoneni. Tipăreşte volumul
de satire Nemesis, urmat de
Legende noui şi de romanul
Elena.
Publică volumul Călătorii la
românii din Macedonia. Pentru
a se întreţine, începe să publice
seria de „vieţi” romanţate ale
unor personalităţi istorice: Viaţa
lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă
cel Bătrân, Viaţa lui Ştefan
Vodă cel Mare, Viaţa lui Mihai
Vodă, a dus la consolidarea
pronunției despot, mai firească
în românește. Spune Laski:
Ba mai degrabă-un... Despot
cu brațul lung de fier, / Să
bată, să apese pe dârza lor cerbice
/ Și-n capul lor sămânța
de vrajbă să o strice... / Și iată
de ce, frate, primit-am bucuros
/ Ca să ajut avântu-ți de dor
ambițios. / Sunt leah; cu moldovenii
în veci n-am împăcare,
Tu cauți un tron, Despot?... eu
caut răzbunare!
Nu cred că cineva ar
pronunța, în aceste contexte,
Despot.
Se admit variante literare
libere (prima formă e formatip):
acatist / acatist, antic /
antic, gingaş / gingaş, hatman
/ hatman, jilav / jilav, penurie /
penurie, trafic / trafic.
Din observațiile noastre,
formele preferate de vorbitori
sunt: acatist (prin analogie cu:
acordeonist, afacerist, capitalist
etc., deși acatist nu este
un derivat); antic (pronunție
generalizată, prin analogie cu
atlantic, gigantic, romantic
etc.; forma antic este resimțită
ca erudită sau prețioasă);
gingaș (deși la Alecsandri,
Dimitie Bolintineanu
Viteazul.
În anul 1864 apare în publicaţia
„Dâmbovița” un fragment
din epopeea Traianida (neterminată),
iar în anul următor se
tipărește în două volume întreaga
producție poetică a lui D.
Bolintineanu sub titlul Poesii de
D. Bolintineanu atât cunoscute
cât și inedite.
Primul volum cuprinde ciclurile
Florile Bosforului, Legende
istorice, Basme, iar al doilea
ciclurile Macedonele, Reverii,
Diverse. În prima jumătate a anului
1870, Dimitrie B olintineanu
călătoreşte la Paris. I se reeditează
câteva dintre biografiile istorice.
Tipăreşte culegerea de satire
Menadele şi volumul de poezii
Plângerile României.
Colaborează, până în aprilie,
la „Românul”, lui C. A. Rosetti.
Grav bolnav, e silit să-şi întrerupă
munca. În 1871 boala lui
Bolintineanu se agravează. Poetul
este sărac. Pensia pe care
o primea intra în buzunarele
creditorilor. Oficialitatea refuză
să-i acorde ajutor. În aprilie
este organizată, din iniţiativa lui
George Sion, o loterie cu obiecte
personale ale lui Bolintineanu.
La 28 aprilie are loc un spectacol
la Teatrul Naţional din
Eminescu accentul era gingaș,
am remarcat trecerea spre
gingaș, fie prin analogie cu
fluturaș, iepuraș, oraș etc.,
fie ca reacție la o accentuare
resimțită ca în maghiară);
hatman (ca în dușman, german,
musulman, otoman etc.);
jilav (ca în fi rav, dar poate și
prin influența numelui propriu
Jilava); penurie (prin analogie
cu aurie, bucurie, farfurie
etc.; aud des furie, în loc de
furie, ceea ce demonstrează
tendința deplasării accentului
cult), trafi c (se va spune tot
mai des trafi c, ca în biografi c,
cinematografic, grafi c, dar și
prin analogie cu un presupus
etimon englez; în expresia
trafic de influență, nu am auzit
pronunția cultă trafic).
Ar fi trebuit să adăugăm la
această listă și taxi / taxi. În
limba vorbită se aude, în mod
covârșitor, taxi. Mai mult,
DOOM, 2005, înregistrează
maxi-taxi, unde se indică și calea
engleză de pătrundere. Alte
dicționare mai înregistrează:
taxi-girl, taxi-parti, anglicisme
care pot justifica o „repătrundere”
prin engleză.
***
Bucureşti, în beneficiul fostului
membru al Comisiei teatrale.
La 25 iunie, un grup de deputaţi
(printre care şi Cezar Bolliac)
propune Camerei votarea unei
recompense naţionale „pentru
bunul nostru poet Dimitrie
Bolintineanu, carele se află lipsit
de existenţa de toate zilele”.
Trimisă spre studiu la secţiuni,
propunerea a rămas îngropată în
dosare.
Poetul este internat la Spitalul
Pantelimon. În condica de
înregistrare a bolnavilor a fost
notat: „Dimitrie Bolintineanu,
fost ministru de Culte, intrat fără
haine”.În dimineaţa zilei de 20
august 1872, acesta încetează din
viaţă în spital. Este înmormântat
la Bolintinul din Vale. Astăzi,
Bolintineanu nu mai este citit
aproape deloc, deşi el reprezintă
unul dintre pionierii romantismului
românesc.
El este totodată primul autor
al unui roman, Manoil. Roman
naţional, înainte de Ciocoii
vechi şi noi scris de Nicolae
Filimon. N icolae Iorga nu l-a
considerat nici măcar un scriitor
mărunt, dar critica mai nouă i-a
acordat un loc de merit în fruntea
scriitorilor români din secolul al
XIX-lea.