România în terapie de şoc - Viata in Gorj

More documents

Recommendations

Info

8 • Viaţa în Gorj • joi, 27 mai - 2 iunie 2010 Viaţa în Gorj • joi, 27 mai - 2 iunie 2010 • 9GORJENI DE 5*****„Le doresc gorjenilor să-şi împlineascăşansa de viaţă pe care o merită din plin!”De 37 de ani, Minerva Muraru face parte din echipa de medici a Spitalului Clinic Colţea. În prezent, este medic primar medicină internă şi cardiologie,şefa secţiei de cardiologie, doctor în medicină şi profesor universitar de medicină internă. De asemenea, Minerva Muraru este membră în diferite societăţimedicale europene sau internaţionale, vicepreşedintă a Societăţii Române de Medicină Internă şi preşedintă a Comisiei de Medicină Internă a MinisteruluiSănătăţii. Nu poate trece neobservat nici faptul că Minerva Muraru este o femeie foarte frumoasă, sensibilă, caldă, cordială, care-mi dă senzaţia, că sunt pemâini bune şi că viaţa poate fi definitiv în siguranţă. Rămân cu regretul că nu am avut şansa să o fi cunoscut în urmă cu câţiva ani. Altfel ar fi arătat viaţamea acum. Sunt bucuroasă că am întâlnit-o în sfârşit, căci discuţia noastră poate fi foarte utilă multora dintre noi, atunci când ne aşteptăm mai puţin.Înţeleg că veniţi din Gorj. De undeanume?Bunicii şi părinţii mei sunt dinCurtişoara, eu m-am născut la Târgu-Jiu.Vorbiţi-mi despre rădăcinile gorjene,despre cei care v-au dat viaţă.Tatăl tatălui meu a murit pe front în pri-mul război mondial şi a fost făcut ofiţerpost mortem. Mama tatălui meu a fost o bu-nică specială. În perioada de vacanţă, ceidoi părinţi ai mamei mele ne-au crescut, pefratele meu Dan şi pe mine. Bunicul meudin partea mamei a fost învăţător şi a fost acincea sau a şasea generaţie de învăţători.Bunicul şi străbunicul meu din partea ma-mei mele au făcut prima şcoală dinCurtişoara, care acum este lăsată să se dărâme.Am făcut tot posibilul ca lucrul aces-ta să nu se întâmple. Am fost la primărie şii-am rugat să facă o minimă reparaţie, lacare să contribui material, ca această şcoalăsă rămână. Sper ca în această vară, să pot săridic o piatră prin care să spun că acolo afost prima şcoală din sat, pentru că nu văputeţi imagina ce însemna construcţia uneişcoli înainte de 1900, în care toată familia afost implicată. Bunica făcea mâncarea, iarbunicul şi străbunicul participau activ, fă-ceau diferite calcule pentru ca şcoala să fieconstruită. Până după război, chiar până în1960 cred, aici erau două clase mari şi în-văţau copii de vârste diferite. Şi pentru astaeu port respect neamului meu şi nu aş vreasă o las să se dărâme.Tatăl meu a terminat şcoala militarăcând a început războiul. A plecat pe front şia căzut prizonier. Probabil ca acolo a făcuto hepatită. Din păcate s-a prăpădit foartedemult, la 64 de ani, acesta fiind de fapt tributulrăzboiului. A fost un om de o inteli-genţă remarcabilă, foarte modest şi foartebun. Când mergea la Curtişoara, Colonelul,cum îi spuneau sătenii, se oprea la toateporţile şi avea câte un cuvânt bun pentru fi-ecare.Mama mea, o femeie foarte inteligentăşi foarte echilibrată, a fost învăţătoare.Acum are 88 de ani şi-şi duce cu decenţăbătrâneţea. A fost întotdeauna o femeiepractică şi chibzuită şi principala ei preo-cupare a fost şi este familia.La întoarcerea de pe front a tatălui meu,părinţii mei s-au căsătorit. Un ofiţer, consideratca făcând parte din elita societăţii tre-buia să se căsătoreasc[ cu o fată cu dotă.Mama mea a primit drept dotă o casă, carese găseşte în Târgu-Jiu, lângă Castelul deApă. Acolo m-am născut eu, în 1947. Fiindofiţer, tatăl meu a fost mutat la Bucureşti.Aici a devenit profesor la AcademiaMilitară.Şi aşa aţi ajuns în Bucureşti. În ce şco-li v-aţi format?Am făcut şcoala primară GheorgheDuca, undeva pe Panduri şi apoi LiceulLazăr din Bucureşti. Poate că nu e impor-tant să ştiţi, dar era vremea în care copiii deintelectuali nu intrau uşor la liceu. Am terminatliceul în 1965. Am intrat şi am absol-vit Facultatea de Medicină cu o notă mare.Ce a urmat după absolvire?La terminarea facultăţii, obiceiul era,dacă te simţeai în stare, să dai concurs deinternat, care însemna concurs adevărat, cutrei probe, prin care ţi se oferea posibilita-tea, să faci doi ani stagii, în diferite spitaledin Bucureşti. Prin concurs am devenit in-ternă, între 1971 şi 1973. În 1973 s-a scospost de preparator la Spitalul Clinic Colţea,cred că era echivalentul postului de asistentstagiar de azi. Am dat concurs, am fost optpe loc, am luat concursul, şi din 1973 măgăsesc la Colţea. Aici am parcurs toate eta-pele de formaţie, atât în învăţământ cât şipe linie medicală. Noi doctorii, cei care lucrămîn învăţământ, aparţinem de două re-ţele: o reţea de învăţământ care-şi urmeazăcursul: preparator, asistent, şef de lucrări,conferenţiar, profesor, şi o altă reţea, reţeauapropriu-zis medicală: secundar, specia-list, primar, de asemenea toate treptele. Elenu pot fi una fără cealaltă, existând condiţiiobligatorii în învăţământ de a avea şi trep-tele medicale cum este şi firesc. În 1984mi-am dat doctoratul. Sunt profesor deMedicină Internă din 2005 şi sunt şefa sec-ţiei de cardiologie din 2007. Încerc să măocup de studenţii şi de bolnavii mei.Şi băiatul meu, Dragoş Cinteză, a absol-vit tot Facultatea de Medicină. Aşa a dorit.N-aş spune că eu am vrut să facă medicină.A fost alegerea lui. Este medic specialist,este tânăr şi este la început de drum.În ce alte activităţi mai sunteţi implica-tă, în afara celor de la Spitalul Colţea şiFacultatea de Medicină?Îmi desfăşor activitatea profesională îndiferite societăţi europene sau internaţiona-le: Societatea Europeană de Cardiologie, deMedicină Internă, de Ecocardiografie, deInsuficienţă Cardiacă. Sunt SpecialistEuropean în Hipertensiune, sunt membru alSocietăţii Internaţionale de Hipertensiune.Sunt vicepreşedintă a Societăţii Române deMedicină Internă şi preşedintă a Comisieide Medicină Internă a MinisteruluiSănătăţii. Toate acestea nu sunt ca un titlude glorie, ci ca o dorinţă de a ştii mai mult,de a veni în legătură cu ceea ce la un momentdat se descoperă sau se consideră valabilca diagnostic şi tratament pentru paci-enţii noştri.Peste câteva zile este CongresulNaţional de Medicină Internă care se vadesfăşura la Căciulata. Nivelul ştiinţific alacestei manifestări este bun. Ne străduim săavem teme cât mai variate. Avem şi invitaţidin străinătate, reprezentanţi ai societăţiloreuropene, pentru că noi credem, că experi-enţa domniilor lor este binevenită pentrunoi şi contribuie la o cunoaştere mai bunăreciprocă.Alegerea făcută, în speţă medicina, vădă sentimentul că aţi ales bine?Nu pot să vă spun dacă am ales bine saurău, dar pot să vă spun că ceea ce am alesîmi doresc, cât se poate, să fac bine.Generaţia mea a fost o generaţie de oameniconştiincioşi, atenţi şi riguroşi în a facebine, ce aveau de făcut. Cred că simţul datoriei,îl primeam prin educaţie, prin exem-plele de la şcoală şi din familie. Era cevaspecial, dar a devenit ceva obişnuit, a deve-nit o regulă de viaţă a noastră. Dacă vreţisă mă credeţi, mâine am curs. Nu pot as-tăzi, după masă, să nu-mi pregătesc cursul,deşi vă închipuiţi că în 37 de ani am făcutde câteva ori acest curs, dar trebuie săadaug ceva, trebuie să văd ce a apărut nouîn domeniul acela, motiv pentru care, în ultimasăptămână înainte de curs, întotdeau-na îl revizuiesc. Aşa e firesc, aşa simt şi nueu fac o excepţie, aşa eram toată generaţia.Este o profesie cu mare implicare uma-nă, care te obligă să citeşti în fiecare zi, casă fii cât de cât la curent. Este aşa de multăinformaţie medicală, sunt aşa de multe lu-cruri care se descoperă, practic se dubleazănivelul de cunoştinţe din doi în doi ani, în-cât nu poţi spune că ştii, dar trebuie să vezianumite lucruri, care nu ţin de domeniul tăude preocupare şi să adânceşti, pe măsuraposibilului, ceea ce te interesează.Medicina nu mai poate fi stăpânită în toatedomeniile de o singură persoană. Medicinase face de fapt în echipă. Mă feresc să spuncă e ,,meserie” pentru că de fapt nu e me-serie, e mai mult decât o meserie, dar eatrebuie făcută în echipă dacă într-adevăr nedorim să avem grijă de pacienţii noştri şi săne învăţăm studenţii.Cum funcţionează legătura cu pacien-ţii şi alţi medici gorjeni?Gândesc că am o legătură bună. Acumse găseşte internat aici un gorjean, care avenit vineri. În mod obişnuit vin oameni dela Gorj, care au probleme de sănătate. Deregulă când mă duc vara acolo, văd cu ce-ipot ajuta pe cei dragi. Oamenii îmi aducanalize şi-mi cer părerea. Dacă se întâmplăo problemă dramatică, indiferent dacă emedicală sau chirurgicală, am toată deschi-derea şi-mi doresc să-i ajut.Am colegi în Târgu-Jiu, doctorulPălivan, care e şeful ATI-ului, am foşti stu-denţi care sunt doctori în Târgu-Jiu. Amfost, în urmă cu doi ani, la Târgu-Jiu şi amfăcut un curs de Medicină Internă. Am fostfoarte impresionată, de biblioteca spitaluluişi de numărul mare de doctori care au parti-cipat.Am prieteni în Târgu-Jiu - doamna doctorCamelia Pătraşcu-Negotin medic psihi-atru şi familia dânsei, copiii unor doctoriau fost studenţii mei - băiatul doctorilorPătraşcoiu. Există o legătură între noi, fărănici un fel de îndoială. Atunci când avemnevoie unii de alţii ne bucurăm să ne întâl-nim şi nu numai când avem nevoie. Îmiface mare plăcere să păstrez legătura cu oa-menii pe care îi cunosc din Târgu-Jiu carenu sunt toţi doctori.În Bucureşti sunt mai mulţi colegi de-aimei din Gorj, astăzi profesori universitarila Medicină, profesor Mihai Popescu de laClinica de Ortopedie Foişor, profesorVictor Stoica – Medicină Internă şiGastroenterologie la Spitalul Cantacuzino,doctor Mura Popescu, renumit ginecolog,doctor Nicolae Jitea, chirurg la SpitalulClinic Colţea, prof.dr. Ceauşu de la SpitalulBoli Infecţioase Victor Babeş.Cum priviţi spre Curtişoara?Curtişoara e un loc binecuvântat deDumnezeu, în care-mi regăsesc rădăcinile.Pentru că în vacanţă, în copilăria mea mer-geam aici, şi astăzi pentru mine Curtişoaraînseamnă ACASĂ. Nu lipsesc niciodatăvara de la Curtişoara - o săptămână, două,trei, depinde cât pot să mă duc, şi-mi faceplăcere să mă duc pentru că avem acolocasa bătrânească a mamei tatălui meu. Amprieteni şi persoane foarte apropiate, pecare mă bucur să le reîntâlnesc. Avem nişteprieteni foarte buni, Elena şi Ştefan Şorop,datorită cărora se poate întreţine aceastăcasă, fiindcă ne dorim să o păstrăm. E oamintire de familie. Am fost întrebaţi la unmoment dat dacă nu vindem. Niciodată nuse va vinde acea casă.În clipa în care se termină CongresulNaţional de Medicină Internă, care vă spu-neam că urmează să fie la Căciulata, eu fugpână la Curtişoara. Am impresia că mă în-carc energetic. Dacă e o zi senină, de jurîmprejur se văd toţi munţii. Locurile suntfoarte frumoase, dar îmi pare rău că viaţaoamenilor de acolo este foarte grea.Aţi încercat să-i ajutaţi şi altfel decâtpe probleme de sănătate?În 1990, mergând de la Curtişoara laBumbeşti-Jiu, pe şoseaua naţională am vă-zut o vană de gaze şi m-am întrebat care arputea fi modalitatea să aduc gaze înCurtişoara. Eu ducându-mă numai varaaici, vă închipuiţi, că nu aveam nevoie degaze. M-am interesat ce presiune au gazele.Am aflat - 7 atmosfere. M-am dus, m-amzbătut, am făcut proiectul. Am fost laMediaş, am obţinut aprobarea, am băgatgaze şi într-o parte şi în cealaltă a satului. Eadevărat că mai întâi au ajuns la Bumbeştipentru că erau mai ,,aproape” de primărie,dar într-un târziu gazele au ajuns şi laCurtişoara. O să râdeţi, dar ultima familiecare a primit gaze a fost familia mea. Cudurere vă spun că astăzi sunt multe familiicare au gaze, dar nu au posibilitatea să leplătească.Dacă o mică parte din cei plecaţi şi realizaţipe alte meleaguri, vor dori să în-tindă o mână celor rămaşi acasă, poatecă nu e totul pierdut. Dumneavoastrăsunteţi un astfel de om şi eu sunt bucu-roasă că v-am întâlnit. Vreau să încheiemcu un gând bun pentru gorjenii de pretu-tindeni.Le doresc gorjenilor să-şi împlineascăşansa de viaţă pe care o merită din plin, iarsufletul lor curat, aşa cum numai oameniide munte pot avea, să dăinuie peste vremesfinţind aceste locuri frumoase.Maria Băcescu
10 • Viaţa în Gorj • joi, 27 mai - 2 iunie 2010SPECIALIosif Keber, un iscusitpedagog în materie de frumos„Iosif Keber (născut la 30 iulie 1897, la Târgu-Jiu,s-a stins din viaţă, lucrând la şevalet, la 19 aprilie 1989,fiind înmormântat în cripta familiei din cimitirulBisericii din Vădeni (Sişeşti), Târgu-Jiu – n.r.), pictorcu o viaţă creatoare şi modestie pilduitoare, consacrattotdeauna binelui şi frumosului public, trăind de foartemulţi ani în fervoarea spiritual-umanistă a Gorjului, aicărui locuitori şi natură le-a iubit totdeauna, Iosif Keberdăruieşte publicului o operă sinceră şi durabilă, pe carese cuvine s-o includem cu convingere în patrimoniulculturii româneşti”. (Dr. Grigore SMEU)* Prezentăm, în cele ce urmează, câteva fragmente dinamintirile sale răscolite într-un tainic amurg al vieţii, fasci-naţi de „lumina care muşcă din umbră”, în vara lui 1986......În vara lui 1908, am începutsă pictez în culori de apă. Era o zifierbinte de vară. Şi m-am dus cupărinţii la scaldă, la Jiu. Pe atun-cea era aşa de limpede de puteainumăra pietrele pe fundul apei.Am căutat un adăpost departe deochii oamenilor. Am găsit o butu-rugă de salcie. Eu nu ştiam săînot. Nici părinţii nu ştiau să înoate.Însă apa, tot lungul Târgu-Jiului, este iute de mers. Dupăaceasta, după buturugă, era şi unhop de nu am mai dat de pământ.Era gata să mă înec. Norocul afost că locul nu era mare şi luat deapă imediat am atins pământul cupicioarele. Dar eu nu mai îmi damseama că mă înec... De acasă,când plecasem, lăsasem un tablouînceput, în acuarele... Şi parcă măaflam la tabloul acele, continuândsă lucrez mai departe. Unde era olumină frumoasă. Era foarte fru-mos. Culorile...Însă nu s-a ţinut seama de evenimentulăsta. N-am apucat, dat fi-ind că noi ne-am bucurat cu toţii cănu s-a întâmplat o nenorocire.Numai că pe drum, până să ajun-gem acasă, mama şi cu tata se totciondăneau între ei. „Că tu eşti vi-novat...”, spunea mama. Iar tata:„Ba tu eşti vinovată!” Ca să nu nevadă lumea. Că, în definitiv, ce erasă vadă? „Că uite, era să se înecefiu-tu, copilul nostru...”...Am făcut armata laInfanterie, cu termen redus. Dreptde care se bucurau absolvenţii li-ceelor, precum şi aiConservatorului de artă dramatică,ca fii ai Şcolii de arte frumoa-se. Am fost încorporat la ŞcoalaMilitară de ofiţeri de rezervă, dinBucureşti. Aflată atunci pe DealulSpirii. Comandantul, colonelulToropu Diţescu. Compania dincare făceam parte era comandatăde căpitanul Prapogescu. În ultimalună de şcoală aveau loc obiş-nuitele manevre, organizate înacel an lângă Târgu-Ocna, înMoldova. Unde se mai aflau tran-şeele războiului abia terminat cuun an înainte. Avea loc un exerci-ţiu de aruncare a grenadei. Îmiamintesc şi astăzi de un evenimentcare era gata să se sfârşească tra-gic. Când am primit grenada, amciocnit-o de patul armei, cum neînvăţase comandantul plutonuluimeu, sublocotenentul Dabija. Oţineam strâns în mâna dreaptă. Şimă pregăteam să o arunc cât maideparte. Ca să se ducă învârtindu-se prin aer. De data aceasta însă,ea se izbeşte drept de parapet. Şi,în virtutea inerţiei, a căzut pe pi-cioarele mele. A luat foc. Pe loc adat comanda: „Culcat!”. Tranşeelefiind săpate în zig-zag. Să se as-cundă după fiecare parapet. Nuera de făcut o glumă. Cu sângerece o înhaţ şi o azvârl în sus, timpîn care, abia în aer, rostogolindu-se, explodează......Peste vară, am fost invitat deArethia Tătărescu să decorez ocapelă, un monument istoric, laPoiana. Reşedinţa de vară a pri-mului ministru. Aflată la numaitrei kilometri de Târgu-Jiu. Nutrebuie să fie trei, trebuie să fieopt... Asta e altă socoteală. Uite,asta nu v-am mai spus-o... Dă-onaibii! Fiindcă e de la Tribunal...(exclamă el, scoţându-şi nasul deprin hârtii). Pictorul DumitruBeizeraş e de la altă lucrare.Opriţi, deocamdată (reportofo-nul)... Simţind pesemne, pe mine,un concurent se apucă să mă criti-ce unui ziarist de ocazie: „Vezi căla Biserica Popa Titu pictează unjidan!”, îi spunea numele meu.David Pachiş. Ministerul Cultelormă cheamă ca să prezint dovadade origine etnică, precum şi de ce-tăţenie. Aşa... Hai să continui şicu asta. Parcă aţi întrebat asta...Înainte de a începe lucrarea lafântână, au cerut verificarea naţionalităţii,a cetăţeniei. Eu o obţi-nusem prin alipirea Ardealului, sămi se dea. Dar legionarii nu aumai recunoscut-o. Fiindcă tata obţinusecetăţenia română. Eu trecu-sem de majorat. Şi atunci, pe minem-au exclus afară, din miile deoameni ai Ardealului, că n-aş maiaparţine lui. Şi prin asta... e o ile-galitate. M-au înstrăinat. M-aufăcut străin atunci.Primăria, fiindcă eliberasecertificatul de naţionalitate, cu ce-tăţenia română, căsătorit încă dinşcoală... Şi soţia mea avea nevoiela numirea ei, la Ministerul deFinanţe. Deci, îi eliberase atunci.Revenind, în cazul de verificare şinerecunoscut, mi-a dat un certificatde naţionalitate pe tema pri-mului certificat, care nu mai eravalabil. În cazul de faţă... Primărianu mai recunoştea acum certificatulde cetăţenie, pe care îl prezen-tase soţiei mele să fie angajatăfuncţionară. Ca să iasă din impas,primăria a confirmat totuşi certificatulde cetăţenie, pe baza primu-lui certificat, dar de la o dată cuatâţia ani în urmă.Prezentându-mădoamneiTătărescu, făcusem lucrarea acoloşi Biserica „Sfinţii Apostoli”...Născut în ţară, la Târgu-Jiu, mobili-zat în 1916 în Armata Română.Soţia get-beget româncă. Născutătot în Târgu-Jiu. Tot de religie creştin-ortodoxă,ca şi fiul meu. Mă sfătuisesă fac o cerere, în care să pre-zint aceste date. Şi cum era de faţăun senator – Bălănescu, îi spune:„Titi, ia cererea asta şi până latoamnă să o rezolvi”. Şi, în adevăr,în septembrie... Am să vă arăt euactul de cetăţenie română... de aşa...(umblă prin maldărul de hârtii) deorigine română... „Altfel - dupăcum a mai spus -, ar fi trebuit acor-dată cetăţenia după 15 ani”.Mă duc în Capitală şi ridic actulde cetăţenie română. Asta se petre-cea prin septembrie. Ba nu, nu eratoamna. Era primăvara. În drum,mă întâlnesc cu un fost coleg.Popescu Ghimpaţi. Talentat şi afi-şat ca pictor. „Mă cunoşti?” – dupăce ne salutăm. Mă apostrofează, cuevidentă părere de rău. „Te-am iubitca pictor, apreciind că eşti printrecei mai buni. De ce nu te astâm-peri? Ţi-ai pus pe cap pe toţi cei dela Ministerul Artelor. Chiar şi de laSindicatul artelor. Nu e bine. Eştistrăin, bagă de seamă...” În loc derăspuns, îi dau să citească docu-mentele privind cetăţenia. Văditimpresionat, cu ochii umeziţi, măîmbrăţişează. „Canaliile! Cum vorsă distrugă un talent!” Intrigat deîntorsătura aceasta, mă duc la bise-rică, la Elefterie, să întreb cum adevenit cazul. Relatând tot ce mis-a întâmplat, din informaţiile cule-se, părintele paroh, vădit surprinsde cele aflate, îmi zice: „Noi nuavem nevoie de sfatul dumitale...Cu puţin mai înainte se întâmplasesă trec pe aici. Zic: Ce s-a întâm-plat, măi Popescule?! Te-ai dus laBiserica Elefterie, să spui acolo cănu merită să facă el lucrarea asta?„Păi de unde şi până unde – zice -,eu pot să... Acolo sunt personali-tăţi... Cea mai mare biserică dinCapitală. Cu jurişti şi asta. Eu să-iînvăţ pe ei? De unde provin astea?Pentru că pleacă de la această pre-supunere, cine era să fie împotrivalor decât Keber?” Care a luat pre-miul întâi prima dată, a doua oarămenţiunea întâi... Şi atunci Popa aspus că în concursurile de dinainteau fost pictori mai buni. Nu e vorbadespre tine atunci? Tu ai înţeles căai reuşit să-i întărâţi pe ăia?! Aşaeste, deci, situaţia. E foarte compli-cată...” Şi preotul îmi spune atunci:„Noi n-am avut nevoie de sfatul du-mitale. Fiindcă în primul concursaţi ieşit primul, cât şi în al doilea totprimul, la menţiune. ComponenţaConsiliului Parohiei e formată dinmembri distinşi, cu studii superioare,cunoscători de artă. Care au con-statat că lucrările de la acest ultimconcurs nu corespund...” Ce s-a în-tâmplat mai departe (arată spremaldărul de hârtii), aici scrie viaţamea...Nu ştiu cât timp a trecut. Când avenit patriarhul, sunt mulţi ani deatunci... Când s-a oficiat slujba bisericiifără pictură. Venind patriar-hul, cel care a fost înaintea mea... Aluat iniţiativa să picteze biserica.Eram angajat la Mitropolia dinSibiu. Să termin lucrarea acolo.Costin Petrescu, maestrul de... Îlştiţi pe Costin Petrescu? (Da, da...,îl aprobăm noi din cap, nevrând să-lîntrerupem). E... Alte generaţii! Celmai mare pictor al nostru, decoratorul.A fost şi la Şcoala de arte fru-moase. Pentru artele decorative, luiîi datorez toate cunoştinţele mele.De vitrou, de cunoştinţe de teatru.Am decorat sala de intrare de laArhiepiscopie... N-am apucat sătermin tabloul şi acolo, a căzut bolnav,paralizat. Bătrân, s-a dus aca-să, iar după două săptămâni şi-a datsfârşitul. Ar fi apelat la mine, dar eueram angajat la Sibiu. Ca fost eleval lui... Şi l-a ajutat elevul meu.Deci elevul elevului vine, Rudeanu.În ultimul an, la Arte frumoase,a durat şapte ani, familia Rudeanu,din neamul lui Şuţu, a cerut un pre-parator pentru acest Rudeanu.Costin m-a numit pe mine. Să pre-dau desenul. Doi ani de zile, el nuputea să meargă la şcoală şi din ca-uza asta a şi murit. Şi avea ceva laşira spinării, că numai în corset astat. Un element de valoare. A fostşi la Paris. Deci, Rudeanu l-a ajutatsă picteze fresca de la Ateneu. Şi totla el a apelat acuma, să ajute la fres-ca aceasta de la intrarea laPatriarhie. Nu ştiu, în sfârşit...Neputând să termine lucrareacu Simplitescu, le-a lăsat prin testa-ment şi... rău spus... Socotind că viitu... Proiectele pe care le are el făcute,s-a terminat lucrarea mai de-parte, de Rudeanu şi cu băiatul caredevenise arhitect, băiatul lui CostinPetrescu. Tot pictor, pe de altă par-te. Cu prilejul acesta, că a terminatlucrarea aceea, începută de Costinla Patriarhie, fostul patriarh a avutnevoie şi de portret. Şi l-a făcutRudeanu. Patriarhul, atunci, eueram angajat, nu putea apela lamine, i-a adus modele, albume, fo-tografii, de la biserica din Sofia, aşami se pare. Să facă BisericaElefterie. El a făcut turla, că socotesccă mai avea şi altarul, şi a mu-rit. În timpul acesta, termin la Sibiuşi continui eu mai departe picturalui Rudeanu, de la Elefterie...
Page 1 and 2: ViaţaînGorjSăptămânal independ
Page 3 and 4: Viaţa în Gorj • joi, 27 mai - 2
Page 5: Viaţa în Gorj • joi, 27 mai - 2
Page 12 and 13: MICĂ PUBLICITATEGARSONIERE- Str. Z

România în terapie de şoc - Viata in Gorj

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?