Propinatiu - POSTROMÂNISMUL

chiorâş, ca la o mască mortuară, la Poetul Naţional, în caz că emigranţii Neamului
Românesc îi mai ridică bustul sfânt în grădiniţele bisericuţelor lor de lemn.
Desigur, inexprimabil, prea multe tipuri sociopoetice de ambiguitate aduc
unora avantajul că diferenţa dintre intelectual şi nechezol e adesea insesizabilă pentru
postănac, tonomat şi cocalar, fiindcă ea nu se manifestă mai niciodată la competenţe,
ci doar la respectarea neabătută a codului deontologic de nişă (bârlog, bordei), la
patriotism, care constă civic în a consilia pe guvern să aibă milă de populaţie.
Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor!
De fapt, orice intelectual sau diplomectual fără iubire necondiţionată faţă de
amărâţi şi de vatră, dar slujitor şi la stat, şi la stăpâni, şi la nababi, adică la toată tagma
jefuitorilor, ajunge să derapeze ca orice microintelectual mai sfertodoc, nu doar ca
nechezolii de ambe speţe propriu-zişi. El riscă atunci pedeapsa critică maximă, nefiind
chiar aşa de profesionist când pune incorect româneşte pe seama gloatei, ca izvorând
din chiar puţul gândirii ei, întunericul emanat evident nu de la orice dobitoc din
nerodul de norod, ci chiar de la o speculaţie soteriologică leneşă şi comodă,
nefăcătoare de nimic, decât de beznă, tratându-l însă cu tupeu drept neluminat, prost,
incult, laş, imoral, laolaltă cu lupii, alcoolist, tarat genetic, corcit şi needucabil pe
Neamul nostru cel Românesc.
De aceea, se şi defineşte uneori postromânismul ca năravul cela comod de a
despera de popor.
Nărav de care prea curând nu ne vom dezbăra/debarasa ca de cadavrul din
debara sau ca de maidanezul perfect de sub Tricolorul de pe copertă.
Postromânismul e atât de stabil şi de periculos tocmai pentru că, întâiaşi dată
în istoria demitizată corect, nu numai îmbuibaţii s-ar muta la Monte Carlo, pentru
distracţiile şi supermaşinile de acolo, ci şi amărâţii, slugile lor, care înainte nu şi-ar fi
lăsat satul de baştină, uite că au acum nostalgia Occidentului cu salarii decente pentru
munci necalificate şi cu servicii sociale corecte, inclusiv muzee vii, tv didactic,
colecţii de cărţi bune şi mediateci. Prin urmare, în sfera axiologică, vedem şi
încremenim că tocmai capitalul român şi străin desăvârşeşte dizlocarea matricii etnice
săteşti mioritice, începută de bolşevici prin colectivizarea industrială forţată.
Acum, noi postacii, postănacii, cameleonii, chibiţii, zdrenţele, tablagiii,
cocalarii, popândăii, cârcotaşii, ratonii, tonomatele şi sconcşii, ca nechezoli potenţial
virtuali, deosebim cu mâhnire între Cărturar, Diplomectual, Microintelectual şi
Intelectual.
Cărturar este iubitorul de zăbava cetitului. Desigur, ispitit el este să adauge-n
raft şi vreo cărţulie personalizată cu numele său, adesea o carte moartă, o mortăciune
jilavă dovedind deontologic lipsă de caracter şi comportament ecologic ca virgulă om,
carte ilizibilă şi necitită ce va îngălbeni la domiciliu sau pe la amici şi cel mult în
depozitul legal, iară nu în focarul canonic, de să-şi dea filologii masteratele sau
doctoratele pe unele aspecte de la dânsa dintr-însa. Ci numele lui fiind astfel o
inexistenţă fără folos altul decât biruinţa personală asupra increatului, nu putem
pretinde Cărturarului nimic civic de mare anvergură, cum nici pescarului amator sau
filatelistului sau invizibilului Microeintelectual sau chiar Diplomectualului discret,
care e un personaj mai mult de hârtie lucioasă decât de carton bine presat.
Alta este însă situaţia Intelectualului propriu-zis, definitiv pecetluită civic de
Zola autodriblându-se pe sub zarzării înfloriţi, spre deosebire de a Diplomectualului,
care e doar specialistul adesea onest pe hârtie, adică îşi merită diploma aia, să-l lăsăm
13