Propinatiu - POSTROMÂNISMUL

antieminesciană din 1998, deja din anul eclipsei 1999 Sistemul nostru de învăţământ
s-a blocat în colaps educaţional, nemaiputându-se practica decât oligopedagogia, iar
termenul „profesor“ s-a golit de sens, fiind mai dezirabil a ne exprima azi că nu mai
avem profi la catedre, ci fraieri! Ceea ce e totuna cu a ne lua adio nu numai de la
cetăţeanul educat, ci şi de la Luminarea Poporului.
Evident, un asemenea fenomen de fraierire de către clasa politică nu i s-ar fi
putut întâmpla clasei intelectuale dacă ea ar fi rămas unită. Dar n-a fost să fie aşa,
universitarul s-a separat de preuniversitar, deşi exploatează cu neruşinare munca
acestuia, formarea iniţială a tineretului, cum un antrenor naţional le ia talentele ălora
judeţeni de s-au canonit primii cu ele, şi îşi mai permite, ca şi inspectorul, să producă
manuale de-alea alternativele, ininteligibile deoarece el n-a asudat zi de zi cu
cimpanzeul la clasă, pentru a înţelege particularităţile socioumane ale Generaţiei
Pupici, în primul rând educaţia ei morală bazată nu pe basmele bătrânilor, ci pe
cartoane animate, descrise de Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologie, ca fiind toate
identice unuia singur, în care un animăluţ simpatic fugăreşte pe altul în scopul de a-l
cafti.
Primejdia care ne ameninţă este ca fraierii să se şmecherească, iar pedagogia
să rămână pe vecie oligopedagogie, şi aia selectivă: nu vor mai primi lista de contacte
iniţiatice şi trimiterile la Bazinul de Spiritualitate, sau măcar la Itinerariul Spiritual,
decât discipolii care chiar vor să înveţe, iar în rest, se va aplica la leneşi principiul
tragerii clopotelor vesele, închide ochii, deschide ochii, Pumfi, lasă-i să moară proşti!
Rar fraier care-şi va mai scuipa plămânii pe catedră, să abată de la calea
penitenciarului/consumaţiei un infractor/o prostituată care-l priveşte şi de sus,
strâmbând din nas, ca din upercutclas spre vidanjclas, ca din zepelinul editorialistului
spre subteranele comentatorilor webistici.
Numai postacii prin munca lor de furnică mai pot atenua, aşadar, nu chibiţii,
consecinţele funeste aduse în RO de fraierirea profesorilor, continuând să lumineze
ei poporul din subterană, ca un far pe beznă, până la normalizarea situaţiei bugetare,
provizoriu, e drept, cum se întâmplă în instituţii la căderea curentului când rămân
numai licuricii de veghe.
Să fim vremelnic serioşi! Era timp destul 20 de ani pentru a se implementa
Luminarea Poporului şi a se iniţializa Marea Recuperare. Dar lucrul nechezolilor a
fost să scrie sau să convorbească într-un mod clandestin de să nu se înţeleagă decât
unii cu alţii.
Şi chiar şi aşa, ei nu prea s-au înţeles. Iar între timp situaţia s-a complicat.
De aceea, ontologic, rostul cel mai deontologic al postacului e a simplifica
ideile complicate. Tocmai în acest oribil sens, mai ales omul de rând, după ce a citit
un editorial, mai ales unul scris de universitari români care transmit de peste hotare,
simte imboldul de a-l condimenta cu subcomentariile care, vrând-nevrând, extrag şi
ideile principale.
La urma urmei, românul şi chiar cetăţeanul român, e născut poet, adică postac.
Viaţa noastră cea mai spirituală se bazează pe versuri lirice, foarte puţine, grele ca
aurul, şi pe nişte versuri filologice, extrem de uşor de produs, dar ermetice, aşa că
uneori nu ne place tot atât de tare de ele, deoarece pot fi generate la infinit, ca banii
inflaţiei.
Rolul postacului e aici imens, deoarece îl poate ajuta enorm pe Autor să se
înţeleagă el pe sine, ce a vrut de fapt să spună, îi întinde mâna salvatoare spre groapa
cu lături de peşte a ambiguităţii, să iasă de acolo, tocmai happeningul revelându-i,
41