Propinatiu - POSTROMÂNISMUL

Iar dincolo de 2112 până în 2222, întrevedem şi proorocim, cum am mai făcuto
şi tot degeaba, un intens proces de deşertificare climacterică, pe măsura îmbătrânirii
absolute a populaţiei şi a teritoriului, ceea ce va asemăna România divin pocită cu
ţările care nasc profeţi şi mântuitori, impunându-se ca furnizor nostradamic de
excepţie pentru UE şi WO.
Astăzi, 61.7% din contribuţia spirituală românească în universal se realizează
efectiv nu în RO, ci în DRO, românii fiind mai şmecheri decât alte popoare, ei
folosindu-se, precum pasărea ceea sură şi matură numită cuc, de infrastructura
intelectuală a altora, scutind bugetul naţional de cheltuieli supărătoare ce ar depăşi
idealist strictul prezent mamifer sau aviar, cu toate că băieţii cu adevărat deştepţi ar fi
ştiut să valorifice investiţiile în malluri culturale, putându-se privatiza chiar şi în 6%
din pib, dacă s-ar aloca cam cât la Educaţie.
Categoric însă, de îndată ce postromânismul a fost formulat de nechezoli,
desantaţi, mankurţi şi ratonii cocalari ca problemă, cum ar zice Lady Gaga că raţa şi-a
ratat viaţa, atunci nu există decât două imperative pentru intelectualul care cugetă.
Fie preia ca certă dispariţia limbii române până în 2222 sau chiar în 2112,
odată cu ţara, şi atunci scrie direct într-o limbă mai rezistentă la globalizare, cum ar fi
engleza, araba sau chineza, fie îşi mai aduce absurd aportul la Marea Recuperare sau
la Luminarea Poporului în contra la toate statisticile şi evidenţele de nonsens – ceea ce
e şi strategia optimă, dacă ai înţeles absurditatea de a investi în traducerea operei,
adică adevărul zdrobitor de orgolii că a renunţa ostentativ la limba română va fi tot
mai superfluu când mondialismul va înlocui postmodernismul, deoarece
perfecţionându-se organic şi asimptotic Google Translator, aproape că nu mai
contează dacă scrii în română sau în pakistaneză.
Natural de la sine, diviziunea muncii e deja că megaintelectualii sincronizează
cultura română la cea universală sau invers, intelectualii îi citesc şi se delectează cu ei
ca să devină ei înşişi nişte învăţaţi, iar cărturarii ar trebui să facă prin voluntariat
treaba mică, mărunţişurile recuperatorii (antichităţi, gotic, renaşteri, clasicism,
baroc, impresionism, expresionism ţipător mai ales), precum şi simplificarea ideilor
complicate, evident întru Luminarea Poporului asupra motivaţiei că de ce nu va
dobândi nici un pic de mântuire bogatul nemilostiv, dacă nu-şi aduce obolul la
occidentalizarea Infrastructurii Intelectuale, luând model civic de la mecenariatul
preventiv: biblioteci, mediateci, malluri filozofice, televiziuni didactice, internet şi
fotbal românesc de la Toronto pân’ la Sydney.
În această perspectivă optimistă ar fi suspect ca editorialistul să se ambaleze
pe pistă şi să aibă totodată reţineri pe contrasens, să fie cam pesimist. Noi românii de
rând jubilăm azi ca postaci că, prin UE şi NATO, graniţele, prosperitatea şi
democraţia pentru întâiaşi dată ne sunt garantate, indiferent ce tâmpenii proiectează şi
comite clasa noastră politică şi intelectuală. Ne putem apuca de Marea Recuperare
inclusiv detaşând în acest domeniu creativ cantităţi industriale din intelectualitatea
publică, ale cărei demersuri civice devin redundante câtă vreme se ocupă Europa dacă
mai e de corectat la noi ceva, iar prin falimentarea bugetului, guvernanţii trebuie să
execute şi să amelioreze fără a bombăni proiectul de ratrapaj pe care-l indică ea.
Căci nu de florile mărţişorului unii analişti sumotari prevăd că bazele
suprastructurii Marii Recuperări s-au pus în evidenţă imediat ce ne-am fofilat în UE,
deci deja la Campionatul European de fotbal 2008, care părea maidanezului alb de pe
49