Andrei-Plesu-Comedii-La-Portile-Orientului

Onomastică
M-am abţinut cât am putut. Ştiu că nu se cade să iei în
deşert numele oamenilor. Ştiu că nimeni nu e răspunzător de
numele lui şi că, pe de altă parte, numele fiecăruia ţine de fibra
intimă, inviolabilă, a persoanei. Dar sunt ispitit, dincolo de
rezervele mele de cuminţenie, să scap hăţurile, să explodez
benign, aproape candid, dinaintea spectacolului onomastic al
patriei, plin de sens, de soartă şi de haz. În definitiv, vorbim
prea apăsat despre chinina tranziţiei. Ea are, deopotrivă, sare,
piper şi tot soiul de prafuri ilariante. Să ne cerem scuze. Şi să
râdem. Fără răutate, fără orgoliu, dar atenţi la umorul
vremurilor şi al patronilor lor nevăzuţI. Îndărătul câte unui
nume, simţi, luminoasă, gluma unui înger.
Înainte de '89, în cataloagele puterii se puteau citi nume
fabuloase. Mai buni sau mai răi, o seamă de reprezentanţi ai
nomenclaturii păreau exponenţi ai aceluiaşi trib, camuflaţi sub
porecle subversive: Pacoste, Pungan, Cioară, Gâdea, Burtică,
Pană, Păţan, Giosan, Cocârlă, Cenuşe, Clătici, Pleşiţă etc. Pe
acest fundal, cuplul primei guvernări postrevoluţionare
(Iliescu-Roman) avea iradierea igienică a unei sănătoase
banalităţi. (Notez, în treacăt, că aceste două nume apăruseră în
landem, ca într-o glumeaţă premoniţie, pe coperta unui
dicţionar român-german din anii '70.) Imediat după revoluţie,
onomastica oficială a traversat un episod mai curând cenuşiu,
simetric, ca simptom, cu dispariţia bancurilor. Îmi amintesc
doar că doi din experţii finanţişti ai cabinetului se numeau
Văcăroiu şi Boulean. Cel dintâi a devenit prim-ministru şi
lucrurile s-au mai colorat. E o fatalitate hâtră, în vremuri de
austeritate alimentară, să stai, câţiva ani, sub administraţia
unor „tehnocraţi” numiţi Văcăroiu şi Ciorbea şi predestinaţi,
32