Andrei-Plesu-Comedii-La-Portile-Orientului

Meteo şi „camera de râs”
Cînd nu abuzează de înscenări sadice, emisiunea „Camera
de râs” mă amuză. E o probă încurajatoare că umanitatea e
încă veselă, vag bezmetică, infantilă. Şi că e bine, din când în
când (nu prea rar), să râzi ca prostul. Există însă o
prezentatoare care nu te lasă sub nici un chip să te prosteşti.
Vrea să-ţi explice de ce râzi, să te pregătească să râzi, să-ţi
ofere şansa de a râde inteligent. Spune istorioare, face glumiţe,
se copilăreşte, se alintă, e drăgălaşă şi sprinţară ca o felină la
pubertate. Hărţuit, excedat de locvacitatea roză a fetei, preferi
să renunţi decât să digeri, odată cu micul episod filmat,
puzderia de fiţe adiacente. Criza de statut a prezentatorului, a
moderatorului în genere, e, de altfel, în televiziunile noastre, o
boală cronică. Personajul care ar trebui să fie un intermediar
înţelept şi laconic, o prezenţă discretă, menita să-şi pună în
valoare invitaţii sau tema de care se ocupă, alege să se pună în
valoare pe sine, să domine, pletoric, scena, să folosească orice
prilej pentru a-şi exhiba opiniile proprii, hazul propriu,
fineţurile sale de băiat deştept (sau de fată deşteaptă).
Prezentatorul e ironic, expert, învăluit în nimbul victorios al
„stăpânului”. Eşti la el acasă, eşti un simplu figurant în marele
lui spectacol. Magnanim, el îţi dă câte ceva din preaplinul
personalităţii sale, te lasă să te bucuri, timid, de compania
preţioasă a unei vedete.
„Stilistica” săltăreaţă a „camerei de râs” e, prin urmare,
simptomul unei mentalităţi difuze: prezentatorul nu prezintă,
ci se reprezintă pe sine, moderatorul nu moderează, ci îşi
dăscăleşte interlocutorii, îi pune la încercare şi, la o adică, îi
terorizează. Pe de altă parte, băşcălia, poanta, un fel de veselie
factice – sunt de rigoare. Televizorul trebuie să fie, fără
42