Andrei-Plesu-Comedii-La-Portile-Orientului

mătuşii arhetipale. Atmosfera e, fireşte, visătoare şi amară.
Privirea e ceţoasă, lacrima luceşte indecis în colţul ochilor.
Totul respiră un aer de azil, de neconsolare: intratabilă, cu
complicaţii biliare.
La antipodul acestei performanţe stă recitarea atletică,
glasul viril, virtuozitatea pulmonară. Eminescu devine o fiară,
un mascul decis, capabil de sonorităţi acute, ofiţereşti, şi de
mormăieli senzuale, toate zvârlite printre dinţi viguroşi şi cinici.
Desigur, procedeul se potriveşte mai ales versurilor războinice,
dar poate fi adaptat şi celor satirice; la limită, el e utilizabil şi
pentru declamarea unor pasaje mai arţăgoase din proza
politică.
Şi lirismul bolând, şi cel de campanile au încă scuza de a
rămâne în limitele unei inocente irmpulsivităţi. Dar mai există
şi recitarea de tip filosofic, cu cel puţin două variante: una
sfătoasă, academică, cealaltă maniaco-depresivă, intensă, de o
anxietate pârjolitoare. Amândouă aduc în discuţie virtuţile
actorului crare gândeşte. În cazul dintâi, gândirea e solemnă,
solid bătrânească. Textul eminescian e partitura unei dăscaleli
baritonale, cu un braţ de ochelar dus spre buze şi cu o carte pe
genunchi. Dramatic e însă celălalt stil, cel al reflexiei galopante,
al unei febrile indigestiuni mentale. Am văzut, în această
privinţă, lucruri ameţitoare: actorul apare pe scenă hăituit de
concepte, vorbeşte precipitat, respiră greu şi scuipă abundent.
Are aerul că nu reproduce un text, ci îl fabrică pe loc, într-o
agitaţiune care macină nervii întregii asistenţe: cuvintele nu-i
vin sau, dimpotrivă, îl năpădesc torenţial, urletul alternează
inexplicabil cu şoapta, ochii se închid comatos sau se holbează
ca de dambla. Nu poţi, privind, decât să te simţi indiscret: ai
nimerit peste cineva care tocmai îşi pierde minţile; timpul
creşte în urma lui, se întunecă. Faţă de un asemenea
spectacol, orice alt tip de recitare devine acceptabil. Recitarea
exegetică, de pildă, aparţinând, de regulă, cuiva care are o
36