Andrei-Plesu-Comedii-La-Portile-Orientului

Câteva specii de imbecili
Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge
între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între esteuropeni,
vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întâlneşti
imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are
imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de
întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încât
rezultatul să fie sau să pară multicolor.
În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare
a imbecilităţii universale: descoperi neîncetat noi variante şi le
percepi mai limpede pe cele de-acasă. Din America, de pildă,
imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră
chinezească perfectă, ca o efigie. El străluceşte prin câteva
indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că vreme
de cinci sute de ani a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e
victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se
identifică intim cu toate gloriile neamului. El a câştigat la
Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la
fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat.
Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decât să creadă
în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede
în el, în el mai mult decât în alţii. Cum altfel s-ar explica
virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios,
într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilul român
mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie
mai cu seamă, el percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că
nu se conservă „realizările” anterioare („rod al muncii şi
suferinţei noastre”) şi reuşeşte să intoneze un „ce” ironic ori de
câte ori se referă la „privatizare” (şi „privatizaţi”), „democraţie”,
„economie de piaţă” sau „FMI”. Imbecilul român mediu declară
38