Documente 025-099

[1] Articolul 19 din Convenþia de Armistiþiu încheiatã între România ºi Naþiunile Unite
prevedea cã „Guvernele Aliate socotesc hotãrârile Arbitrajului de la Viena cu privire la
Transilvania ca nule ºi inexistente ºi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a
ei) sã fie restituitã României, sub condiþia confirmãrii prin Tratatul de Pace” (cf. 23 August
1944. Documente, II, coord. I. Ardeleanu, V. Arimia, M. Muºat, Bucureºti, Edit. ªtiinþificã ºi
Enciclopedicã, 1984, p.709).
MEMORIU
În chestiunea întrebuinþãrii limbii materne maghiare, înaintat spre a-l prezenta
domnului prim-ministru Petru Groza, din partea membrilor de naþionalitate
maghiarã a Corpului Avocaþilor din oraºele Tg. Secuiesc ºi Sfântu Gheorghe, care
în prezent se gãsesc acasã ºi continuã a practica avocatura.
Frate Prefect,
Curentul democratic ce se manifestã prin puterea omnipotentã ºi voinþa
poporului, suflase ºi în România trompeta învierii la mormântul democraþiei
demult îngropatã, ºi mijlocul politic al unei transfuziuni de sânge ºi-a pornit lupta
contra ºovinismului întunecos ºi reacþionar, ce este cãlãul înfrãþirii adevãrate ºi a
tuturor drepturilor de libertate.
Din admirabilele luãri de cuvânt în întrunirile maselor populare în miºcare,
din declaraþiunile auzite în public ale oamenilor din conducerea de stat, din articolele
citite zilnic ale presei democratice, reprezentantã a voinþei opiniei colective,
începu sã se valorifice acel principiu cã ºi minoritãþile naþionale, care trãiesc în
cadrul statului, vor sã-ºi gãseascã în sfârºit recunoaºterea ºi validitatea drepturilor
lor omeneºti, ca ºi posibilitatea valorificãrii acestora.
Însãºi puterea de stat, de sub influenþa ideii contemporane, a priceput, a înþeles
ºi a recunoscut cã dreptul cel mai personal, cel mai vital, adicã cel mai sfânt ºi
uman al minoritãþilor naþionale constã în libera, neîngrãdita întrebuinþare a limbii
lor materne, care pânã acum era interzisã ºi exclusã tocmai din domeniile unde se
ducea cea mai mare lipsã de ea, fiind vorba atât de accentuarea ºi apãrarea intereselor
lor de drept privat, cât ºi acelea de drept public, cu alte cuvinte în justiþie ºi
în toate ramurile administraþiei, precum ºi în contactele cu autoritãþile, lucrând în
aceste cercuri de activitate.
Desluºindu-se astfel asupra situaþiei, concepþia aceasta mai luminatã, repudiatoare
a naþionalismului duºmãnos, a dat fiinþã legii minoritare din 6 februarie
1945, numitã: „Decret-lege pentru Statutul Naþionalitãþilor Minoritare”[1].
Articolele 8 ºi 10 din aceastã lege dispun imperativ, anunþând cã atât în justiþie,
cât ºi în administraþia comunalã ºi judeþeanã, unde minoritãþile, altele decât cele
române, ating cel puþin 30% din numãrul locuitorilor, instanþele judecãtoreºti ºi
autoritãþile sunt obligate a accepta actele înaintate lor, scrise în limba maternã a
acestora, dând rezoluþiunile referitoare tot în aceastã limbã, ºi ascultând pãrþile în
limba maternã a acestora. Articolul 12 al Legii ordonã ca judecãtorii ºi funcþionarii
administrativi, cât ºi personalul ajutor, trebuie sã cunoascã limba maternã a
respectivei minoritãþi.
38
158