PHILOSOPHIA MILITANS - Biblioteca Judeţeană Argeş

filosofia ştiinţei unde a fost impus de filosoful american Thomas S. Kuhn. El a
sesizat că teoriile despre natura ştiinţei şi scopul cercetării în ştiinţele naturii nu
sunt concordante cu practica ştiinţifică, aşa cum rezultă ea din istoria ştiinţei. El
spune că în practică comportarea oamenilor de ştiinţă se abate de la canoanele care
definesc ştiinţificitatea şi chiar raţionalitatea (canoane pe care le întâlnim atât în
filosofia ştiinţei, cât şi în mentalitatea curentă). Pozitiviştii, şi chiar Karl Popper (
adversar al empirismului logic), considerau că ştiinţa se deosebeşte de speculaţie
prin testare - fie ca o confirmare a teoriei (Carnap), fie ca o infirmare (“falsifiere”)
a acesteia (Popper). Pentru ei, în caracterizarea naturii şi a dinamicii ştiinţei
conceptul central este cel de “teorie ştiinţifică”, iar criteriul de departajare
ştiinţă/nonştiinţă este testabilitatea. Pentru Kuhn, conceptul central este cel de
paradigmă, iar criteriul care defineşte ştiinţificitatea este rezolvarea de probleme.
Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică ce pot fi întâlnite în lucrările
ştiinţifice clasice, şi mai ales în tratate şi manuale ;ele stau la baza instrucţiei unui
grup disciplinar (chimişti, istorici, fizicieni etc.). Pe baza lor,cel care se instruieşte
învaţă să formuleze şi să rezolve noi probleme.Paradigmele sunt, prin
urmare,”realizări ştiinţifice exemplare, care, pentru o perioadă, oferă probleme şi
soluţii model unei comunităţi de practicieni” 12 . Spre deosebire de cunoaşterea
cuprinsă în enunţurile abstracte ale teoriei şi în regulile metodologice generale,
cunoaşterea cuprinsă în paradigme este o cunoaştere tacită. Paradigmele ghidează
pe membrii grupului ştiinţific în rezolvarea unor probleme noi, fără ca ei să
conştientizeze paradigma pas cu pas. Ei o aplică - uneori chiar creator -, dar fără a
putea vorbi despre ea prin formulări generale. Din caracterul quasi-conştientizat al
paradigmelor rezultă caracterul colectiv al acestora. Deşi constituirea unei
paradigme este legată de obicei de numele unui mare gânditor (Copernic,Newton,
Franklin, Darwin sau Einstein), ea nu este niciodată opera unui singur om. Faptul
că membrii grupului disciplinar au în comun o paradigmă explică faptul că ei
comunică aproape deplin şi fără dificultăţi majore; de asemenea se explică şi
unanimitatea judecăţilor profesionale. Acest lucru nu se întâmplă însă cu
cercetătorii care împărtăşesc paradigme diferite, fiindcă paradigmele sunt
incomensurabile (nu pot fi comparate, deoarece nu există o “unitate de măsură”
comună).
Incomensurabilitatea paradigmelor provine din următoarele :
a. ele presupun criterii diferite de delimitare a problemelor “reale” şi a soluţiilor
“legitime” ;
b. ele implică presupoziţii incompatibile cu privire la entităţile de bază ale
domeniului studiat şi la comportarea acestora;
c. observaţiile pe care cercetătorii le efectuează asupra aceleiaşi realităţi sunt şi
ele incomensurabile.
12 Thomas Kuhn,Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică,Bucureşti, 1976,p.14
31