La Viforata, pe urmele Parintelui Arsenie Boca

graba, tocmai savarsea o slujba de inmormantare. Canta cu isonuri mangaietoare rugaciunile de
dezlegare pentru mort si, in mijlocul bisericii, intins pe o masa inconjurata de lumanari, era tot el.
In visul maicii, batranul preot din Fagaras participa la propria sa inmormantare! Cateva saptamani
mai tarziu, in martie, se muta la ceruri - linistit, impacat, fara nici o tulburare sufleteasca.
Al doilea semn - si cel mai puternic - l-a avut in drum spre Manastirea „Sambata”. Era in ziua
de Izvorul Tamaduirii si, impreuna cu parintii, incerca sa nu intarzie la Sfanta Liturghie. La un
moment dat, caruta in care se aflau a ajuns din urma un calugar, ducand pe umar o straita mare
si grea. Era tanar, inalt, incins cu o curea lata de piele. In hainele lui cernite si cu barba neagra ca
de taciune, parea un haiduc, o cruce de barbat. Oprind caruta, parintii au intrat in vorba cu tanarul
monah. Asa au aflat ca vietuieste la Sambata, ca, dintr-o neglijenta, manastirea ramasese fara
prescuri si acum se grabea sa duca prescurile luate dintr-un sat vecin, inainte ca mitropolitul
Balan sa inceapa slujba arhiereasca. Degeaba au insistat parintii sa urce alaturi de ei, sa
scurteze astfel drumul. Calugarul i-a refuzat categoric si a ramas in urma, pierzandu-se in colbul
starnit de caruta.
Maica, o copila in acea vreme, ardea de nerabdare sa ajunga la Sambata. Mai erau vreo zece
kilometri pana la manastire si, cum ora era deja inaintata, batranul sau tata a dat bice cailor.
Cand au intrat in curtea manastirii, au ramas cu totii inmarmuriti: calugarul intalnit in cale trebaluia
linistit la pangar, era imbracat in rasa curata de sarbatoare si se purta ca si cum nu s-ar fi
intamplat nimic. Asa l-a cunoscut maica pe parintele Arsenie Boca, printr-o minune vazuta cu
ochii ei. Cum a ajuns parintele inaintea lor, cum a intrecut galopul cailor in chip nevazut - asta nu
va afla niciodata.
Harul lacrimilor
Daca o intrebi cum arata parintele Arsenie Boca, cum era el in realitate, maica se
transfigureaza usor si un suras nostalgic apare pe fata ei alungita de postiri calugaresti si de
veghea noptii. Il vede aievea, dar nu-l poate cuprinde in cuvinte. Cu greu, dupa o pauza adanca,
spune: „Acoperea zarea cu umerii lui si, cand vorbea, avea o privire ce cauta departe, spre munti.
Era mereu in rugaciune, chiar si cand te certa”.
Maica i-a fost ucenica - prima si cea mai draga. Nu intamplator i-a dat numele de Arsenia, ca
legamant si intarire a lucrarii ce trebuia continuata, si dupa disparitia lui: ridicarea unei noi
manastiri. Maica nu se lauda cu marele ei duhovnic si nu-si gaseste
vreun merit ca el a ales-o din multimea venita sa-i ceara sfat si cuvant
de credinta, desi parintele era foarte tanar, abia fusese tuns in
monahism. Doar iscodita de intrebarile noastre isi aminteste. Intense si
vii, imaginile se succed, ordonandu-se dupa vrerea unui alt timp, cel al
memoriei afective. L-a cunoscut, deci, la Sambata, pe vremea cand
manastirea era o ruina. Chiliile nu aveau geamuri si pe acoperisul
bisericii crescuse un copac salbaticit. Cine si-ar fi inchipuit ca, tanar si
fara experienta, parintele va reface singur manastirea, astfel plinind
proorocia mitropolitului Balan, facuta in fata multimii taranilor
fagaraseni, care il ascultau cu capetele descoperite: „Eu plec, dar va las
stalp de nadejde la Sambata”.
Vocatia parintelui a fost cea de constructor. Toata viata a ridicat ziduri
si, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipa, ii simteai
forta. Nimeni nu-l putea minti pe Arsenie Boca. Nici nu te lasa. Adeseori, ti-o lua el inainte,
spunandu-ti cele mai grele pacate. Parea aspru, dar, de fapt, era drept. „Ce vrei?”, intreba el cu o
voce tunatoare. „Intai impaca-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri si apoi vino la spovedanie”.
Maica Arsenia e convinsa ca parintele, prin rugaciune, era inainte vazator - iti stia si viata
trecuta, si pe cea viitoare. Nu cauta sa te sperie. Vazand in duh ce te asteapta, ofta doar si se
innegura la chip. Odata, s-a intamplat ca o studenta din Cluj sa-i ceara sfat si binecuvantare. Voia
sa se calugareasca. Ascultand-o, parintele a lacrimat. A tacut un timp, si-a cantarit vorbele, dupa
care a spus: „Mai vorbim dupa 10 mai”. Exact pe 10 mai 1947, studenta a fost arestata de
comunisti si ani de zile a stat intemnitata la Mislea, in umilinte si batai greu de imaginat. Vazator