La Viforata, pe urmele Parintelui Arsenie Boca

turnul bisericii, care tot mandru se ridica. Si parca auzeam huietul cel mare de ape care vineau
peste dansul, numai ca nu era inca apa atuncea, numai noi ne inchipuiam asa. Abia la urma onceput
sa se stranga apa in vale si n-o fost mult pan-o urcat la talpa bisericii, de se vedea turla-n
apa cand era luna mare. Mergeau oamenii in fiece duminica sa se uite in vale, ba inca eu ma
duceam si mai des sa privesc cum se ineaca biserica noastra si-am vazut cu ochii mei cum o
intrat apa mai intai pe gaura usilor scoase, pe urma s-o urcat apa piatra cu piatra pana sus, la
feresti, si-atunci copiii s-or dus si or intrat cu barca in biserica de s-or plimbat pe-acolo, pe sub
boltele cu ingeri inaripati. Pe urma o fost apa pana la coperis si, cand batea vantul, noua ni se
parea ca turnul sa clatina. Pe urma a ajuns apa sus, la ferestile clopotelor...”.
O privesc pe batrana Florica in vreme ce ea priveste albul zidului. E inca acolo, inapoi, intr-un
timp care nu poate fi numerotat cu ani. Pentru ea nu exista ani, ci numai imagini zavorate intre
zidurile de piatra ale bisericii scufundate. Ea, micuta, la prima impartasanie, privind in sus, catre
bolta cu ingeri si cu trompeti, apoi ea mireasa imbujorata, apoi ea la botezul fetitei ei si tot ea,
cernita si plansa, cand taica-sau s-a dus la cer. Toate acestea au ramas acolo jos, ferecate,
impreuna cu bucuriile si cu suferintele ei. Si dintr-o data, inteleg ca pentru Florica nu conteaza a
cui a fost biserica la inceput si nici cand a devenit romaneasca, pentru ea conteaza numai ca
acolo, intre ape, langa sufletul viu al bisericii a fost ingropat si o parte din sufletul ei.
Rugul
Bun, vasazica satul s-a rupt din matca lui, din gaoacea lui istorica, oamenii au plecat, luand cu
dansii aproape totul: casele, mortii lor, animalele si copiii si povestile lor de demult. Istoria lor a
devenit o istorie calatoare si evenimentele au inceput sa-si piarda precizia cronologica. Intr-un fel,
tradarea lui Horea, revolutia din ‘48, crimele baronului Urmanczy, pe care belisenii nu le vor uita
niciodata, si scufundarea bisericii lor acum 30 de ani, toate fac parte dintr-un trecut pe care l-au
luat cu ei si pe care l-au stramutat aici, pe coasta vantoasa a Ungurului. Florica si-a mutat privirile
albastre catre mijlocul bucatariei. Ea este acum copila, are numai
cativa anisori si castelul lui Urmanczy este acolo, deasupra
bisericii, iar biserica ce avea sa fie inghitita de ape este noua si
frumoasa, cu vitralii care stralucesc in soare ca sabiile. Tatal ei,
Gheorghe Pogan, e tanar si o duce de mana pe ulita de pe malul
raului. Cum e castelul, cum arata castelul pe care ea il vede ca
intr-o oglinda aflata in memoria sa? “E mare si intunecos si in
partea stanga are un turn urias, pana la cer, si turnul are
acoperisul ascutit, si in varful acoperisului are o lance.” “Si?” “Si
mai are un turn mai mic in partea dreapta si acoperisul turnului
mic are o forma rotunda ca o cusma, ca o caciula plina de ferestre de jur imprejur si, intre turnuri,
acoperisul este rosu si acolo se afla o cruce stralucitoare. Asa arata castelul lui Urmanczy.
Inauntru este intuneric si frig si sunt bogatii mari.”
Mana ei este mica in mana mare, a tatalui sau si el ii povesteste despre incaperile castelului,
podite cu sticla alba, care straluceste in razele soarelui, si despre unele camari pe care baronul a
voit sa le podeasca cu bani de aur, pusi unul langa altul, pe dunga, pentru ca nimeni sa nu poata
calca pe chipul imparatului.
Mai tarziu, putin inainte sa se marite, avea sa intre si ea acolo, in castelul cu podele de sticla,
avea sa vada salile pustiite, dar asta a fost cand Urmanczy fugise deja la
Hodin cu soldatii sai si cu un car urias, tras de patru boi mari. “Era un car
plin cu aur, asa de plin, ca boii abia puteau sa-l urneasca, si de la Hodin,
groful a fugit la Budapesta.”
Bine, dar castelul, ce s-a intamplat cu castelul, unde a disparut? A fost
si el acoperit de apele lacului?
Angela, fata, o aseaza mai bine pe mama-sa pe lavita, ii strange
basmaua. Mircea, barbatul ei, scormoneste in dosare vechi si scoate bilete
ingalbenite de timp, chitante semnate de Urmanczy, pe vremea cand motii
din Belis erau iobagi pe mosiile lui. Batranul veteran de razboi Niculae, zis