La Viforata, pe urmele Parintelui Arsenie Boca

Viforata. A privit atent in jur, a intrat in biserica si, dupa un timp, a spus: „Se simte duh de
calugarie”. Apoi a plecat, pierzandu-se in multime.
*
In incaperea stramta a Cancelariei miroase a tamaie si-a flori. Stareta cea tanara, Mihaela, o
priveste pe maica Arsenia ca pe o icoana. Sunt mereu impreuna si de nedespartit. Se sfatuiesc si
se completeaza pana si in cele mai mici lucruri, cum rar se intampla prin alte locuri. Viforata e o
manastire grea si deloc bogata. Sunt multe de facut, de la urgentele reparatii ale bisericii celei
mici (monument brancovenesc), pana la terminarea arhondaricului si renovarea chiliilor. Cu o
obste de aproape 100 de suflete, la Viforata totul se masoara uriesesc: sute de portii de mancare,
sute de paini, tone de alimente, tone de lemne. Manastirea abia face fata, dar si ajutorul lui
Dumnezeu e pe masura. Mereu apare un ajutor providential, un dar, o milostenie mai importanta.
Cineva a oferit materiale de constructie. Altul s-a oferit sa dea paine in valoare de 15 milioane pe
luna. Cateodata, cele doua starete se ingrijoreaza, dar nu se sperie niciodata. Au nadejde in
ajutorul lui Dumnezeu si, la vreme de necaz, se aseaza sub pavaza icoanei facatoare de minuni
a Sfantului Gheorghe. Ca icoana a speriat candva oastea turcilor, aparand ca un urias
invesmantat in zale de aur, si astfel punandu-i pe fuga; ca multi credinciosi s-au vindecat de boli
cumplite numai atingand lemnul ramei, asta tine de legenda locului. Vazuta si traita de maici este
minunea savarsita in 1965, cand, la un pas de desfiintare, manastirea a fost salvata de patriarhul
Justinian Marina in ultima clipa, numind-o „Casa sanatoriala pentru preotese si monahii batrane”.
Tot o minune a fost cand, in acelasi an, Muzeul R.S.R. a confiscat icoana Sfantului Gheorghe,
dar brusc, inexplicabil, sefii muzeului s-au razgandit si au permis maicii Arsenia sa o ia inapoi. De
atunci, din 1965, necontenit pana astazi, in fiecare noapte, in biserica din Viforata se citeste
Paraclisul Maicii Domnului, drept multumire si prinos de dragoste pentru toate cate sunt, neatinse
si mereu intregite, de 500 de ani incoace.
Mai putin cunoscuta decat surata sa, Dealu, manastirea cu doua starete si trei ctitori, pare mai
harnica si mai ravnitoare. Pe an ce trece, Viforata intinereste, castigand noi ucenice. Tot mai
putine, maicile cele batrane, cu rugaciunea si amintirile lor, privesc tacute si vegheaza,
asemenea zidurilor de incinta, spre paza si pastrare a ceea ce a fost si va fi mereu: rugaciunea
neintrerupta si nadejdea in Hristos, in mila si ajutorul Lui, de care avem nevoie acum parca mai
mult ca oricand.
SORIN PREDA Fotografii de PETRE COJOCARIU
Cine doreste sa ajute Manastirea „Viforata” are la dispozitie contul: RO 26 RNCB
2500000004950001 Banca Comerciala (jud. Dambovita).
Doua mari bucurii pentru suflet Acatistul Rugului Aprins
Marturisesc ca nu mi-a fost prea usor sa ma hotarasc pentru a va scrie cateva randuri. Spun
aceasta stiind bine ca ma adresez unui brav colectiv de profesionisti in arta cuvantului si a
interpretarii. Intelegand bine ca sunteti nu numai maestri ai scrisului, ci si autentici traitori cu
suflete alese, imi cer, totusi, permisiunea de a va marturisi si eu doua dintre
marile mele bucurii spirituale din ultimul timp, care mi-a coplesit inima de
frumos si de adevar. Evenimentele despre care va voi povesti pe scurt s-au
petrecut in ziua de 14 decembrie 1998, in partea a doua a zilei. Totul parea o
prefigurare a sarbatorilor crestinesti de iarna, care se apropiau anul acesta cu