Creaţie şi eshatologie - Revista Teologica

Creaţie şi eshatologie
Dumnezeu îi porunceşte lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi
răului (Fac. 2,17), poruncă extinsă, după cum se subânţelege, la toţi oamenii.
Această primă poruncă este o înfrânare, deci, aşa cum arată Sf. Ioan Gură de Aur, un
post 45 . Eva, ispitită de şarpe îl îndeamnă şi pe Adam şi ei amândoi păcătuiesc (Fac.
3,6). Ce este păcatul? El este întotdeauna o neascultare de Dumnezeu. Întrucât
făpturile sunt legate ontologic de Creator, neascultarea aduce după sine degradarea
fiinţei. Or, pentru om, suprema degradare a fiinţei este moartea, despărţirea
sufletului de trup. Dumnezeu a îngăduit moartea ca pedeapsă pentru păcat nu spre
răul (Fac. 2,17), ci, aşa cum arată Sf. Simeon Noul Teolog, spre binele omului,
pentru a curma modul de existenţă căzut introdus de păcat 46 . Dumnezeu nu retrage
darul existenţei făpturilor Sale raţionale, indiferent de alegerea lor spre bine sau spre
rău, deoarece, aşa cum arată Sf. Ioan Damaschin însumând înţelepciunea antică şi
creştină aupra acestui punct, răul adevărat este, pentru cineva, doar păcatul propriu şi
chiar şi acesta nu poate covârşi binele făcut de Dumnezeu care a creat totul 47 .
Lipsa de înţelegere asupra căderii în păcat a protopărinţilor a dus la o serie de
concepţii greşite despre Dumnezeu şi despre om. Întâi apare răstălmăcirea care
doreşte să Îl învinuiască de rău pe Dumnezeu sau să Îl acuze de nedreptate în modul
cum i-a pedepsit pe oameni. Răspunsul în acest caz se află mai sus 48 . O altă
răstălmăcire frecventă este că Dumnezeu i-ar împiedica pe oameni de la cunoaştere,
pentru a nu I se asemăna. Aceasta nu este alta decât interpretarea diavolului. Nu de
puţine ori gânditorii s-au văzut ispitiţi să vadă aici un fel de prometeism al diavolului
sau, în epoca pozitivistă de după iluminism, să se înţeleagă dincolo de acest „mit”
opoziţia dintre Biserică şi ştiinţă şi, deci, caracterul retrograd al Bisericii care ar
îndemna la obedienţa oarbă faţă de divinitate în locul cunoaşterii. În relatarea biblică
ştim bine că diavolul îi minte pe protopărinţi că nu vor muri, iar păcatul lor este că se
încred în cel ce Îl contrazice pe Creatorul lor, a cărui minciună dealtfel nu s-a
împlinit, căci suntem toţi muritori. Întreaga filozofie „pozitivistă” neagă Revelaţia, Îl
contrazice pe Dumnezeu în numele unei cunoaşteri fără de El. Însă după cum
45 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., I:II, p. 8.
46 Sf. Simeon Noul Teolog, Ţelul vieţii creştine, trad. Arhim. Paulin Lecca, Editura Anastasia, 1996,
p. 18. Cf. însăşi diferenţa dintre felul vieţii de după moarte dintre drepţi şi păcătoşi încă în Vechiul
Testament, când cei drepţi nu sufereau chinurile păcătoşilor în şeol, şi cu atât mai mult în Noul Testament,
când Iisus Hristos a deschis raiul cu învierea Sa – cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, art. cit., pp. 4-7.
47 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., IV:XIX, pp. 188-190. Cf. în acelaşi sens Sfântul Vasie cel Mare,
Omilia a IX-a, Că Dumnezeu nu este autorul relelor, V, Editura cit., pp. 441 sq. ; Id., Omilii la
Hexaemeron, Editura cit., 1986, II:IV, p. 90; Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală, în
Filocalia II, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, & 150, p. 43. În
gândirea apuseană, mai ales de la Leibniz încoace, teodiceea a ajuns ca o demonstraţie a credinţei, iar nu
numai o argumentare a bunătăţii lui Dumnezeu pe temeiul credinţei – cf. Gottfried Wilhelm Leibniz,
Eseuri de teodicee asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a originii răului, trad. Diana
Morăraşu şi Ingrid Ilinca, introd. Nicolae Râmbu, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 89 sq. şi ibid., Studiu
introductiv, p. 6.
48 De la Sf. Ioan Damaschin şi Sf. Simeon Noul Teolog.
11