Creaţie şi eshatologie - Revista Teologica

Creaţie şi eshatologie
acestui folos este gnoseologic: să nu ne lăsăm „mânaţi de gânduri omeneşti” să
înţelegem că Dumnezeu este creatorul a toate şi toate pregătesc crearea omului 21 .
Ambele idei se află în contradicţie cu stilul de gândire „pozitivist” dominant la ora
actuală. Mai mult, contextul nu permite exploatarea evoluţionistă a folosului general
antropic. Pentru aspectul determinant al apariţiei neîntâmplătoare a creaţiei, tot Sf.
Ioan Hrisostom comentează: „Ce poate fi mai ticălos şi mai nesocotit decât a încerca
să spui şi să susţii că toate cele ce există s-au făcut de la sine, şi gândind aşa să
lipseşti creaţia de purtarea de grijă a lui Dumnezeu” 22 .
În legătură cu durata acţiunii creatoare a lui Dumnezeu şi odihna Sa este de
remarcat antiteza parţială dintre două texte biblice: Facerea 2,2-3, unde se arată că
Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de lucrările Sale după ce în şase zile a creat
totul şi Ioan 5,17: «Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu
lucrez». Locuri paralele există pentru ambele probleme, atât a zilei de odihnă, cât şi
a continuităţii lucrării dumnezeieşti în lume. Aparenta antinomie se rezolvă dacă
odihna lui Dumnezeu nu este înţeleasă în sens omenesc şi nici lucrarea divină, care
este atotputernică astfel încât nu îi scade din capacitate după crearea făpturilor. Sf.
Vasile cel Mare arată că puterea lui Dumnezeu nu se iroseşte, fiind incomparabil mai
mare decât cere lucrarea în sine: „ceea ce a făcut este o mică parte din puterea
creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face nenumărate
vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa şi Creatorul acestui univers nu
are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este
nesfârşită; şi-a exprimat numai voinţa şi a adus la existenţă măreţiile celor ce se
văd” 23 . Odihna lui Dumnezeu înseamnă că El a încetat să mai creeze o făptură nouă,
încheind creaţia cu omul ca împărat al creaţiei. 24 De asemenea, în ziua a şaptea
Dumnezeu nu doar că încheie lucrarea de aducere la existenţă a tipurilor creaturale,
ci şi binecuvântează lumea, după ce în repetate rânduri apreciase bunătatea făpturilor
create (Fac. 1, vs.: 4,8,10,12,16,21), culminând cu ziua a şasea, când, după ce îl
creează pe om spune: «erau bune foarte» (Fac. 1,31). Aprecierea calităţii creaţiei nu
este ca a cuiva care îşi dă seama de aceasta post factum, Dumnezeu fiind atotştiutor,
ci Moise ne semnalează această apreciere pe potriva înţelesurilor omeneşti ca noi să
vedem că Dumnezeu nu este autorul răului 25 şi că, din moment ce el dă cinstirea
potrivită făpturilor Sale, şi noi trebuie să ştim să preţuim cum se cuvine folosul şi
21 Ibid., III:III, p. 27.
22 Ibid., III:IV, pp. 27-28.
23 Cf. Sf. Vasile cel Mare, op. cit., I:II, p. 73.
24 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., VI:V, p. 65: „că nu pentru altcineva a adus pe toate acestea pe
lume, ci numai pentru om, pe care avea să-l pună, nu după multă vreme, împărat şi domn peste toate cele
create de El”. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în Scrieri II, PSB 30, trad. Teodor
Bodogae, EIBMBOR, 1998, cap. II, pp. 20-21.
25 Cf. Sf. Vasie cel Mare, Omilia a IX-a, Că Dumnezeu nu este autorul relelor, V, Scrieri I, trad.
Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, 1986, pp. 441 sq.
5