Creaţie şi eshatologie - Revista Teologica

STUDII ŞI ARTICOLE
Raţiunea este nemijlocit legată de liberatate 37 sau stăpânire, pe care le
determină. Sfânta Scriptură sau Sfântul Ioan Gură de Aur vorbesc despre stăpânirea
omului asupra naturii – aceasta reprezintă chipul lui Dumnezeu din om. S-ar spune
că aceste două surse omit problema libertăţii, însă nu este aşa, ci liberatatea la rândul
ei nu înseamnă altceva decât stăpânire raţională asupra naturii, atât a creaţiei în
general, cât şi cea proprie. Dacă Dumnezeu ar fi înzestrat o făptură a Sa cu raţiune,
dar nu i-ar fi dat în acelaşi timp şi libertatea, darul raţiunii ar fi fost inutil, pentru că
făptura nu s-ar fi putut folosi de el, alegând între bine şi rău, dar şi între variantele
binelui sau ale răului. Nu totul ţine de alegerea cuiva, dar ceea ce depinde de noi ne
responsabilizează. Or, binele şi răul ţin întotdeauna de alegerea unei persoane
conştiente. Sunt nenumărate exemplele de martiri sau mărturisitori care au ales
binele în pofida preţului care l-au plătit pentru aceasta, de multe ori chiar viaţa.
Sfânta Fecioară Maria a trăit în aceleaşi condiţii cu orice om umil din lumea aceasta,
dar este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât
serafimii” – şi iată astfel un model fericit în care chipul lui Dumnezeu în om,
raţiunea liberă, s-a împlinit într-o asemănare extraordinară cu Dumnezeu, prin
bunătatea vieţii.
Omul în mijlocul creaţiei este spirit împletit cu materie, o conlucrare între
suflet şi trup prin care el are o datorie nu doar faţă de el însuşi, ci şi faţă de lumea
materială, care nu îi este exterioară, cum le este îngerilor, ci împletită cu omul.
Stăpânirea omului asupra naturii materiale ţine de preoţia omului în creaţie: „Omul
sfinţeşte locul”, cum spune proverbul popular. Aceasta este funcţia omului în natură
şi unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a înzestrat cu trup.
I.3 Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa materiei.
Întreaga Revelaţie nu încetează să afirme puterea lui Dumnezeu care se
manifestă nestăvilit în cursul acţiunii Sale creatoare. De aceea nu trebuie confundată
smerenia lui Dumnezeu cu o abdicare de la prerogativele Sale. Ne putem aminti că
Iisus Hristos, în timpul procesului dinaintea lui Caiafa, atunci când I se dă o palmă
înainte de a fi condamnat se apără cu demnitate: «Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit
rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?» (Ioan 18,23). Iar
acest eveniment are loc într-un moment de apogeu al revelării kenozei divine.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu ar acţiona kenotic dintotdeauna, ci trebuie
înţeles că smerenia sau kenoza dumnezeiască nu înseamnă o lipsă de manifestare a
puterii dumnezeieşti, ci smerenia lui Dumnezeu are un scop precis: acela de a lăsa
făpturii raţionale libertatea de alegere, pentru ca dragostea cu care vine omul la
Dumnezeu să fie deplină, nu constrânsă.
37 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 2003, II:VII, p.
58: „Dar negreşit raţiunea ni s-a dat în scopul deliberării, pentru aceea tot ce este raţional este şi liber”. Sf.
Ambrozie (episcopul Milanului), Scrieri, II, P.S.B. 53, Scrisori, trad. Prof. David Popescu, EIBMBOR,
1994, Scr. XXXVII: 9,22, pp. 173, 176.
8