Creaţie şi eshatologie - Revista Teologica

2.3. Judecata lui Dumnezeu
Creaţie şi eshatologie
Omul se întâlneşte cu judecata lui Dumnezeu tot timpul în viaţa lui, iar aceasta
nu pentru că Dumnezeu ar interveni continuu perturbându-i libertatea de alegere.
Dimpotrivă, prezenţa sau acţiunea lui Dumnezeu în lumea căzută este discretă,
tocmai pentru a stimula dragostea liberă a omului. Pentru a evidenţia merite celui pe
care îl iubeşte, împotriva pârâşilor săi, diavolii, Dumnezeu îşi ascunde ajutorul
harului Său, deşi acesta este decisiv, reprezentând puterea care vine în întâmpinarea
voinţei omului. Meritul şi responsabilitatea omului există, pentru că dacă harul este
mâna întinsă a lui Dumnezeu spre noi, oamenii sunt responsabili fiecare în parte
dacă acceptă acest ajutor a lui Dumnezeu şi dacă vor colabora pe mai departe cu el,
lăsând mândria de o parte prin căinţă. Spre deosebire de scolastica apuseană, unde
graţia este subâmpărţită în tipuri (eficientă, suficientă ş.a.) şi apare problema
momentului acordării ei, în teologia ortodoxă harul este unul singur, universal,
continuu, este energia necreată a lui Dumnezeu, lucrările sale, puterea cu care El a
creat şi susţine (proniază) lumea. Leibniz este şi el atât de influenţat de scolastica
catolică încât apare la el problema insolvabilă a momentului acordării graţiei: dacă
aceasta se întâmplă înainte de săvârşirea faptelor bune, ar însemna ca ele să fie
produse de intervenţia lui Dumnezeu, cu un rol al omului absolut minor în agregatul
determinismelor cosmice care compun armonia prestabilită; iar dacă acordarea
harului survine după momentul săvârşirii faptei bune, atunci acordarea harului ar fi
superfluă 79 . Asemenea probleme, care nu mai sunt paradoxuri dogmatice ci
contradicţii, sunt întrţinute de înţelegerea apuseană a graţiei ca şi creată: Dumnezeu
ar acţiona în lume, spre binele oamenilor tot cu mijloace create, deci similare lumii.
Or, puterea cu care a creat Dumnezeu lumea nu poate fi suspecatată a fi creată oricât
de spiritualizată ar fi ea gândită fără a duce o astfel de problemă la infinit: atunci pe
această putere spirituală creată a Sa cum a creat-o Dumnezeu? Respingerea
palamismului, care şi astăzi este văzut de mulţi gânditori extrem de superficial 80 , la
nivelul detaliilor tehnice ale isihasmului, reprezintă un grav moment de cădere al
scolasticii apusene faţă de teologia ortodoxă. Harul lui Dumnezeu este unul şi
universal, dar cu toate acestea omul accede la el doar prin Hristos, acesta însemnând
doar prin intermediul instituţiilor pe care El le-a lăsat, anume Biserica, drept maică
79 Cf. Gottfried Wilhelm Leibniz, op. cit., Introducere, p. 16. Cf. Pr. Magistrand Constantin
Galeriu, Pronie, har şi libertate după Teofan, fostul episcop de Vladimir, în “Ortodoxia” an. XI, 1959,
nr. 3, pp. 398-413. Cf. Pr. Prof. Ioan Petreuţă, Eshatologia ortodoxă în comparaţie cu cea romanocatolică,
în „Studii teologice”, an.II, 1950, nr. 7 - 8, pp. 333 sq.
80 Cf. Fred Bérence, care, comentând cu mare talent Renaşterea italiană, nu se eschivează să îşi
depăşească dezinvolt competenţele atunci când comentează palamismul ca pe un misticism aberant,
neînţelegând nimic din substratul său teologic, ci rămânând la ridiculizarea tehnicilor de concentrare
spirituală a isihaştilor, la fel ca şi Varlaam, Nicefor Gregoras şi Achindin cu şase secole în urmă – Fred
Bérence, Renaşterea italiană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 144. Cf. Pr. Prof. Ioan I.
Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1993, pp. 63-67.
17