Creaţie şi eshatologie - Revista Teologica

Creaţie şi eshatologie
alternând cu absenţa ei, întunericul 33 . Se poate remarca pentru lumină şi tărie că
termenul prin care începe să li se desemneze rostul este „a despărţi” (lumina – «şi a
despărţit Dumnezeu lumina de întuneric», Fac. 1,4; tăria – «Ca să despartă apa de
apă», Fac. 1,6). Delimitând, Dumnezeu structurează cosmosul în plină apariţie. În
ziua a treia este vorba tot de o despărţire, a uscatului de ape, desemnată prin
„adunarea apelor celor de sub cer” (Fac. 1,9). În ziua a patra apare opoziţia între
pământ şi celelalte astre, luminătorii, care delimitează de data aceasta ziua de noapte
pentru folosul efectiv al viitorilor locuitori ai pământului. În zilele a cincea şi a şasea
Dumnezeu creează vieţuitoarele în medii diferite de viaţă: acvatice şi zburătoare
(ziua a cincea), terestre (ziua a şasea). Omul, creat în ziua a şasea, ca şi animalele
terestre, deşi împărtăşeşte cu acestea mediul de viaţă, se deosebeşte de ele prin
raţiune. Numele („Şi a numit tăria cer... ”) făpturilor este dat din punct de vedere
antropic, în funcţie de ce proprietate a lor le face mai întâi să fie remarcate de om.
Dumnezeu cunoaşte făpturile în esenţă, dincolo de eticheta unei proprietăţi mai
evidente, care este numele, de aceea numirea făpturilor este pentru om, Dumnezeu
desemnând astfel cea mai însemnată calitate a făpturilor pentru noi.
Sfinţii Părinţi observă adesea că Dumnezeu nu creează aşa cum s-ar aştepta un
om, de multe ori nici în privinţa ordinii, nici a felului în care alcătuieşte
vieţuitoarele. El creează soarele după vegetaţie, trupul omului îl alcătuieşte din
ţărână. Dar toate aceasta nu îi scandalizează decât pe cei care nu au o credinţă
desăvârşită în puterea creatoare dumnezeiască 34 . deoarece atunci „când Dumnezeu
porunceşte, toate se pleacă, toate se supun voinţei lui” 35 .
I.2 Omul
În ordinea creaţiei, omul este plăsmuit ultimul de către Dumnezeu, în ziua a
şasea, din ţărâna pământului (Fac. 1,26-2,7), Creatorul suflând «în faţa lui suflare de
viaţă» (Fac. 2,7). Toate aceste elemente care ni le dă Scriptura spre cunoaştere
despre facerea omului au importanţa lor specifică. Sfinţii Părinţi comentează adesea
în legătură cu momentul creării omului, că poziţia sa ultimă în ordinea creaţiei nu
provine din vreo inferioritate a sa, ci dimpotrivă, Dumnezeu creează mai întâi palatul
(lumea), iar apoi îl aduce la fiinţă pe împărat (omul) 36 . Omul este creat ultimul din
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, întrucât omul este o fiinţă specială care poartă
pecetea divinităţii, raţiunea, şi care este capabilă să se asemene Creatorului prin
bunătate (Fac. 1,26).
33 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în Scrieri I, trad . Pr. D. Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 1986, II:VI, p. 91: „întunericul nu are existenţă în sine însuşi, ci este aer lipsit de lumină” – de
remarcat precizia extraordinară a definiţiei pentru veacul al IV-lea creştin!
34 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., II:III-IV, pp. 18-19.
35 Ibid., II:III, p. 18.
36 Ibid., VI:V, p. 65: „că nu pentru altcineva a adus pe toate acestea pe lume, ci numai pentru om,
pe care avea să-l pună, nu după multă vreme, împărat şi domn peste toate cele create de El”.. Sfântul
Grigorie de Nyssa, op. cit., 1998, cap. II, pp. 20-21.
7