Creaţie şi eshatologie - Revista Teologica

STUDII ŞI ARTICOLE
insinuările maliţioase ale pozitivismului cu privire la opoziţia dintre Biserică şi
cunoaştere sunt fără temei, tot astfel Dumnezeu nu a dorit prin prima Sa poruncă a-i
împiedica pe oameni să cunoască, ci să-i împiedice să cunoscă, adică să experieze
răul 49 .
Origen a fost influenţat în teologia sa asupra creaţiei şi a eshatologiei de
doctrinele gnostice ale emanaţionismului, de unde a rămas în filozofia occidentală
tentaţia unui asemenea tip de explicaţie a căderii şi răscumpărării prin Iisus Hristos,
ca îndepărtare şi revenire mecanică la sursă, ceea ce diminuează rolul fundamental al
libertăţii în teologia ortodoxă 50 . Fer. Augustin, în încercarea de a combate părerile
lui Pelagius, a exagerat rolul harului Dumnezeiesc în relaţia dintre Dumnezeu şi om.
De aici s-a ajuns la faptul că aprpopape întreaga teologie apuseană, şi catolică şi
protestantă 51 . a fost guvernată de un determinism al harului – echilibrul sinergiei
dintre om şi Dumnezeu din ortodoxie a fost altrerat. Astfel s-a spus că omul a trăit în
starea adamică datorită darului supraadăugat (donum superadditum): Dumnezeu l-ar
fi creat astfel pe om încât un adaos îl face sfânt, iar atunci când Dumnezeu
îndepărtează acest adaos, omul trăieşte starea căzută de după primul păcat. În
ortodoxie înţelegem că Dumnezeu l-a creat pe om ca firea sa naturală să fie cea unită
cu Dumnezeu 52 , iar despărţirea de Dumnezeu înseamnă o scădere a naturii sale
înseşi: natura completă a omului este în starea de comuniune cu Dumnezeu, iar Iisus
Hristos readuce posibilitatea unirii cu Dumnezeu tocmai pentru ca omul să-şi poată
redobândi desăvârşirea firii şi să trăiască şi mai fericit după înviere decât Adam în
rai, dobândind statrornicirea în bine. Sfinţii Părinţi zic adesea că nu se cuvenea să
dobândească omul raiul neîncercat 53 : încercările vieţii 54 acesteia au tocmai menirea
de a dovedi cine îşi doreşte cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu. Or, sfinţii, trăind
în aceeaşi lume ca şi noi nu s-au plâns de vreo nedreptate a lui Dumnezeu, ci au
încercat să-şi înfrângă propriile neajunsuri ale firii pentru a avansa în asemănarea cu
49 Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în Scrieri II, PSB 30, trad. Teodor Bodogae,
EIBMBOR, 1998, cap. XX, pp. 57-59.
50 Deşi Origen afirmă adesea formal valoarea libertăţii, contaminările emanaţionist-gnostice ale
teologiei sale îi diminuează rolul – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Introducere la Sf. Maxim
Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Dtăniloae, EIBMBOR, PSB 80, 1983, pp. 5-35; cf.
Pr. Marin Branişte, Eshatologia în concepţia lui Origen, în „Studii Teologice”, an. X, 1958, nr. 7 -8, p.
448. Vezi şi nota 106.
51 Luther afirmă sola gratia, iar Calvin duce la extrem ideea predestinaţiei.
52 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., pp.12-13.
53 Sf. Antonie cel Mare, &.7, în Patericul, Alba Iulia, 1994, p. 8.
54 Faptul că lumea căzută în care trăim este nedreaptă este prima obiecţie care i se ridică lui
Leibniz atunci când el afirmă că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, dar el răspunde că răul
adevărat este doar cel care afectează mântuirea, răul moral: păcatul este răul care îl afectează cu adevărat
numai pe săvârşitor, necazurile putând aduce uneori chiar efecte contrare din punct de vedere spiritual,
adică întoarcerea la Dumnezeu (Leibniz, op. cit., Studiu introductiv, pp. 16-18 şi cf. & 42, 413, 416).
Pentru aceeaşi idee a adevăratului bine sau rău şi a dreptăţii lui Dumnezeu care se împlineşte chiar şi
prin intermediul necazurilor, cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în Scrieri II, PSB 30,
trad. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1998, cap. 21, pp. 317-318.
12