Jurnal - IPA Romania

Şirul funcţiilor sale din poliţie este impresionant şi ciudat: prefect al Poliţiei Capitalei (11
iunie 1930 – 27 februarie 1937), prefect al Poliţiei şi subsecretar de stat la Interne (27
februarie 1937 – 21 septembrie 1939), prefect al poliţiei şi ministru de Interne (21
septembrie – 28 septembrie 1939), prefect al poliţiei şi ministru de al Ordinii Publice (de
la 28 septembrie 1939 şi până la 27 noiembrie 1939, când predă P.P.C. în mâinile
generalului Rodrig Modreanu), Gavrilă a fost fiecare în parte şi toate la un loc.
Din viesparul de profitori de la Palatul Regal, în noaptea de 6/7 iunie 1930 s-a ridicat şi
el, pentru că, cel mai mult a fost cunoscut sub ipostaza de membru al camarilei regelui
Carol al II-lea, de ,,poliţist” care i-a stat aproape suveranului.
”Epoca” ascensiunii lui s-a suprapus peste cea a suveranului. Şi dacă regele are o biografie
care a născut şi încă mai generează controverse, cea a lui Gavrilă Marinescu nu avea cum
să fie altfel. Cu toate aceste, în cazul lui nu au curs râuri de cerneală…
A fost şi el unul din acei atât de huliţi ”Homo regius”. Mai vârstnic cu şapte ani decât regele,
l-a sprijinit în revenirea în ţară, prin lovitura de stat (7-13 iunie 1930), ceea ce i-a asigurat
un ascendent.
I-a stat aproape toată perioada, inclusiv în timpul dictaturii regale (1938-1940). I-a
coperit afacerile murdare şi asasinatele. I se mai zicea şi ”Berilă”. Gavrilă era în floarea
vârstei când a ajuns prefect. A sfârşit groaznic, după zece ani, îmbătrânit, suferind, urât la
faţă şi la suflet, blestemat. În apusul regimului, a tras totuşi linie, a rememorat trecutul său
murdar şi s-a dezis de rege şi clica sa. Din păcate, a fost prea târziu. Încercând să fugă din
ţară, generalul a fost prins de legionarii pe care-i vânase. Sfârşitul lui Carol a însemnat şi
sfârşitul lui Gavrilă. Numai că regele a supravieţuit şi a trăit ca un paşă, în vreme ce
generalul, câinele lui de pază, a ajuns deţinut la Jilava, a pierit ciuruit de gloanţe legionare,
la 26/27 noiembrie 1940. De aceea zis, neprofesionalismul unora, murdărirea uniformei,
sincopele în activitate, abuzurile, influenţa nefastă a politicului trebuie cunoscute, pentru
că istoria se scrie şi pentru ca greşelile să nu se mai repete. ,,Nimic nu se poate construi
durabil, fără cunoaşterea temeliilor, reprezentate de moştenirea istorică”, scria acad. Florin
Constantiniu. 1
Fiu de învăţător
Gabriel Marinescu a văzut lumina zilei la 7 noiembrie 1886, în Tigveni, un vechi sat
argeşean. Mama viitorului prefect, Joiţa (Zoe), a fost o femeie simplă, casnică. În schimb
tatăl, Marin, a fost un strălucit învăţător, atât în comună, cât şi în Bucureşti. Marin ajuns
printr-o eroare de scripte să poarte numele de Marinescu, căci tatăl său se numea după
familie Trandafir. Gavrilă a avut doi fraţi: cel mai mare, generalul dr. Nicolae Marinescu
(1884-1963), a fost ministru al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale în meteoricul guvern al
patriarhului Miron Cristea (1938), în cel al generalului Gheorghe Argeşanu (1939), în
guverul lui Constantin Argetoianu (1939) şi, după război, în efemerul cabinet Constantin
Sănătescu (23 august – 4 noiembrie 1944). În guvernul Argeşanu a fost coleg chiar cu
fratele său, Gavrilă, cel care i-a reprimat pe legionarii asasini ai prim-ministrului Armand
Călinescu. Cel mai mic, Victor (1889-1953), a fost ofiţer în unităţi militare bucureştene,
general şi comandant al Regimentului de Jandarmi Pedeştri Bucureşti, cu sediul lipit de
cel al Prefecturii Poliţiei Capitalei, pe strada Eforiei Spitalelor Civile, strămoaşa
Ministerului Sănătăţii.
1 În ,,Prefaţa’’ la cartea lui Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România 1930-1940, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2004, p. V.