Varianta PDF - Viaţa Românească

26
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
facă şcoală. Speranţa scriitorului de a obţine Premiul Nobel pentru literatură a fost
de aceea perfect îndreptăţită. Dacă visul acesta nu s-a împlinit, de vină a fost absenţa
unui suport instituţional indispensabil şi (după chiar explicaţiile oferite de Eliade)
faptul că trecutul l-a ajuns din urmă. După repetatele acuzaţii de presă formulate în
România (încă din 1944–1946, cînd, pentru a da un singur exemplu, într-un articol
intitulat Generaţia în pulbere şi publicat la 1 februarie 1946 în Ultima oră, Zaharia
Stancu i-a imputat greşita orientare ideologică a unei întregi generaţii), trecutul său
de simpatizant al Mişcării Legionare sau poate chiar de membru al unuia dintre „cuiburile”
secrete ale acestei organizaţii a fost readus în discuţie la începutul anilor ’70
în Israel, apoi în Italia, şi cu intensitate sporită, după 1986 (anul în care Eliade moare),
dar mai ales după 1989, din Statele Unite pînă în România. În instanţă au fost
convocate cîteva articole publicate de Mircea Eliade în Vremea sau în Buna Vestire
şi considerate a fi dovada apartenenţei sale la Mişcarea Legionară, faţă de care mai
tîrziu nu s-ar fi distanţat. Iar dintre acuzatori n-au lipsit nici cei care s-au străduit să
demonstreze că „urmele” acestei înregimentări dezonorante pot fi urmărite pînă în
interiorul operei sale literare sau ştiinţifice.
Sîntem, aşadar, în situaţia în care cîteva articole de atitudine socială şi politică,
sau chiar de exaltată sugestie militantă, scrise pe parcursul a ceva mai mult de un
an şi completate în decembrie 1937, potrivit însemnărilor din Jurnalul lui Mihail
Sebastian, cu implicarea în campania electorală a Partidului Totul pentru Ţară, dar
contrazise de atîtea alte articole publicate înainte sau după, au fost considerate suficiente
nu numai pentru a-l condamna definitiv pe om, dar şi pentru a-i refuza operei
sale recunoaşterea. Prin urmare, nu o „pată pe vestă”, urîtă la vedere, dar spălată cu
timpul chiar de către cel care a purtat-o, ci un păcat nemărturisit şi prin aceasta de
două ori imprescriptibil.
După război, în Germania posthitleristă ceva asemănător s-a întîmplat cu Martin
Heidegger. Ceea ce i-au reproşat chiar prietenii (înaintea tuturor, filosoful Karl
Jaspers) a fost atît atitudinea sa pronazistă din 1933, cînd a preluat conducerea rectoratului
Universităţii din Freiburg şi a rostit un discurs „pe linie”, cît şi faptul că ulterior
nu şi-a exprimat public regretul pentru această „înregimentare”. În ochii celor
care l-au condamnat n-a fost suficient că după ceva mai puţin de un an de exercitare
a funcţiei de rector, Heidegger a demisionat şi s-a retras într-un fel de rezistenţă
pasivă, perceptibilă totuşi în activitatea sa de profesor universitar. În august 1947,
aproape ultimativ, Herbert Marcuse (plecat din 1933 în exil, un timp în Elveţia, iar
apoi în S.U.A., unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii) i-a cerut explicaţii, după ce mai
întîi i-a reproşat că în 1933-34 a susţinut programul naţional-socialist, că după 1934
a rămas în Germania, fără să fi protestat vreodată deschis („Sie haben keine einzige
der Taten und Ideologien des Regimes öffentlich denunziert.” / „N-aţi denunţat public
nici măcar una din faptele şi din ideologiile regimului.”) şi că nici după 1945
n-a făcut acest lucru, dincolo de sfera relaţiilor sale private.
În ianuarie 1948, cînd îi răspunde printr-o scrisoare lui Marcuse, Heidegger
vr20130304.indd 26
4/19/2013 12:16:43 PM