Varianta PDF - Viaţa Românească

34
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
que je collaborais à de nombreuses publications de l’émigration roumaine — mais
jamais à celles des légionnaires (Ţara şi exilul, Stindardul, etc.) où, d’ailleurs j’ai
toujours été attaqué et insulté.”
Ceva mai tîrziu, la fel ca Adriana Berger într-un articol din Minimum (nr. 18,
septembrie 1988), Mac Linscott Ricketts, în monografia sa intitulată Mircea Eliade
: The Romanian Roots, 1907–1945 (2 vol., New York, 1988), s-a referit şi el la
publicistica anilor ’30 şi la ancheta iniţiată de revista Buna Vestire : „Eliade told
me in 1981 that he had been asked to contribute an article to the series, but had
declined. Soon afterward he was surprised to see an article which he had not written
appearing under his name in the paper.” / „Eliade mi-a spus în 1981 că a fost
rugat să contribuie cu un răspuns la acea anchetă, dar că a refuzat. La puţină vreme
a fost surprins să citească în ziar un răspuns pe care nu l-a scris şi care a apărut
sub numele lui” (traducere de Mihaela Gligor, în Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile
româneşti ale lui Mircea Eliade, vol. II, Bucureşti, 2004).
Oricum ar fi, în textul publicat de Mihail Polihroniade în Buna Vestire nu există
nici o singură idee care să nu poată fi regăsită în celelalte articole semnate de Mircea
Eliade. De altfel, puse cap la cap, toate aceste idei (de la insistenţa cu care
este evidenţiat ineditul revoluţiei creştin-ortodoxe pe care a declanşat-o Mişcarea
Legionară, ca să „împace neamul românesc cu Dumnezeu”, şi pînă la elogiul total
al omului nou, altruist, ascultător şi crescut în cultul jertfei supreme, pentru a
realiza cu orice preţ „o ţară ca Soarele mîndru din cer”) ar fi trebuit să ne facă să
înţelegem de la bun început inutilitatea aprigei dispute pe care biografii lui Eliade au
întreţinut-o în jurul unei întrebări fără rost : a fost sau n-a fost autorul acestor articole
legionar ? Ideile, limbajul şi clişeele (sau chiar citatele) folosite aici ilustrează dacă
nu convingerile, atunci în orice caz felul de a se exprima al unui activist legionar
care, într-un moment de criză profundă a întregii societăţi româneşti, a crezut că
trebuie să recurgă la un anumit tip de discurs pe care să-l împingă pînă în zona unor
afirmaţii şi îndemnuri mai mult decît radicale. Din acest punct de vedere, articolul
care cumulează numărul cel mai mare de propoziţii şocante, formulate pe un ton
mai mult decît hotărît, este cel intitulat Piloţii orbi, chiar dacă premisa lui („Clasa
noastră conducătoare [adică piloţii orbi] s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare
[…] : pierderea instinctului statal”) poate fi acceptată. Ca în cunoscuta conferinţă
din 1919 a lui Max Weber (Politik als Beruf), pe care, poate, a cunoscut-o, Mircea
Eliade are aici în vedere etica responsabilităţii, absentă în mare măsură din mentalul
celor mai mulţi politicieni români din interbelic. Ceea ce urmează însă în pledoaria
sa e de natură să şocheze, cu atît mai mult cu cît între timp a trebuit să constatăm că
realitatea s-a luat relativ repede la întrecere cu idei de felul celor puse de Eliade pe
hîrtie, pentru a le depăşi cu mult.
Dar ce le reproşează Mircea Eliade „piloţilor orbi” ? Nu atît corupţia de proporţii
îngrijorătoare, pentru care, totuşi, viitorul i-ar putea amnistia (concede el), cît faptul
că, după Unirea din 1918, aceştia le-au permis alogenilor (sîrbi, ruteni, evrei) să
colonizeze ţara şi să-i şubrezească din interior temeliile, aşa cum au făcut-o din afară
vr20130304.indd 34
4/19/2013 12:16:43 PM