Varianta PDF - Viaţa Românească

28
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
secret din sentimentele sale antinaziste (aspect amintit şi de Marcuse în introducerea
scrisorii din 1947, dar considerat insuficient : „Sie haben mir gesagt, daß Sie sich
seit 1934 völlig von dem Nazi-Regime dissoziirt haben, daß Sie in Ihren Vorlesungen
außerordentlich kritische Bemerkungen gemacht haben, und daß Sie von der
Gestapo überwacht wurden.” / „Mi-aţi spus că după 1934 v-aţi disociat cu totul
de regimul nazist, că în prelegerile dumneavoastră aţi făcut observaţii deosebit de
critice şi că aţi fost supravegheat de Gestapo.”). Tot cu acest prilej au fost amintite
şi opiniile unei foste studente, Hannah Arendt, care în cursul anilor ’20 s-a aflat în
relaţii strînse cu profesorul ei, dar care după război n-a ezitat să-l numească, într-o
scrisoare din iulie 1946, adresată lui Karl Jaspers, „un ucigaş potenţial”. Motivul
(contestat în amintirile sale de către Walter Biemel) ? Ca rector, Heidegger i-ar fi
interzis fostului său profesor Edmund Husserl să mai frecventeze facultatea şi să mai
consulte cărţile din bibliotecă. Într-o notă de subsol care a însoţit studiul ei din 1946,
What Is Existential Philosophy?, publicat mai întîi în Partisan Review şi reprodus
apoi în volumul Essays in Understanding, Hannah Arendt a repetat această acuzaţie:
„In his capacity as rector of Freiburg University, he forbade Husserl, his teacher
and friend, whose lecture chair he had inherited, to enter the faculty, because Husserl
was a Jew.” („În calitatea sa de rector al Universităţii din Freiburg, i-a interzis
lui Husserl, dascălul şi prietenul său, a cărui catedră a moştenit-o, să mai intre în
facultate, pentru că Husserl era evreu.”). Însă indiferent de sensul negativ al unora
dintre aceste opinii, părerea celor care le-au formulat, de la Victor Farías şi pînă la
Hannah Arendt, a fost că de aici n-ar trebui să rezulte o judecată negativă a operei lui
Heidegger, unul dintre cei mai importanţi filosofi pe care ni i-a dat secolul XX. De
aceeaşi opinie a fost şi George Steiner, care într-un interviu publicat în Neue Zürcher
Zeitung (18 aprilie 2009) l-a comparat pe filosof cu Pascal şi cu Kierkegaard, deşi
ca om l-a considerat „un titan scîrbos” („ein ekelhafter Titan”). Iar Hannah Arendt,
care în anii ’50 a reluat relaţiile epistolare şi s-a revăzut de cîteva ori cu fostul ei profesor,
a contribuit din plin la traducerea şi la cunoaşterea operei acestuia în Statele
Unite.
După 1989, în România, discuţia despre trecutul politic/ideologic al lui Mircea
Eliade a fost repusă pe tapet de Norman Manea prin eseul său intitulat Happy Guilt.
Mircea Eliade, Fascism, and the Unhappy Fate of Romania, publicat mai întîi în
revista The New Republic (5 august 1991) şi reluat în volumul On Clowns (New
York, 1992 ; Despre clovni, Cluj, 1997). Iar în centrul acestui eseu s-a aflat un reproş
asemănător cu cel formulat la adresa lui Heidegger :„Ar fi fost o surpriză binevenită
(afirmă Norman Manea) dacă Eliade, în scrierile autobiografice tîrzii ar fi ajuns
să-şi contrazică poziţiile sale timpurii, să-şi modifice într-un fel amestecul său cu
ideologia totalitară. Cu siguranţă, Jurnalele sale au fost ultima şansă, de care el nu
a profitat.”. Ceea ce ar însemna că Eliade a fost şi a rămas „de partea greşită”. Dar
de trecutul său de simpatizant legionar Mircea Eliade s-a distanţat de mai multe ori.
Mai întîi formal, în octombrie 1938, cînd a semnat o declaraţie prin care s-a angajat
vr20130304.indd 28
4/19/2013 12:16:43 PM