Varianta PDF - Viaţa Românească

50
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
– odată ajuns printre români, într-un fel de surghiun, se ascunde sub un pseudonim:
nu-şi spune chiar ca autorul, Iancu, dar, aproape ca el, Ianulea. Diavolul, expatrierea,
mâncarea, „caligrafia” şi, în apropiere, neştiută, nebănuită, moartea: Caragiale
la Berlin.
Dintre numeroasele contribuţii critice recente, prilejuite de centenarul morţii lui
Caragiale, îmi îngădui să mă opresc numai la două – nu pentru că restul ar fi neglijabil,
ci pentru că, după părerea mea, Roxana Sorescu şi Dan C. Mihăilescu l-au readus
pe „marele clasic” în actualitate cu o vivacitate şi o vervă ieşite din comun. Amândoi
criticii se referă la (sau şi la) perioada „exilului”, amândoi abordează, în mod extrem
de incitant, plăcerile vieţii la Berlin – deliciile culinare, pe de o parte (Roxana Sorescu),
desfătarea scrisului rafinat, subtil, „caligrafic”, pe de alta (Dan C. Mihăilescu). 2
Fericit exilatul care ca Ion Luca.....
„Odată extras dintr-un Levant degradat […], aşezat într-un mediu de burghezie
bine orânduită, dar fără imaginaţie şi haz, Caragiale […] se construieşte ca reprezentant
al unui Levant istoric şi imaginal pe care îl reconstituie în scris, re-scriind
poveşti orientale […], şi pe care încearcă să-l reconstituie nostalgic prin propriul lui
mod de viaţă.” 3
S-a observat de mult plăcerea cumva „sucită” cu care, odată instalat departe de
ţară, Caragiale se întoarce nu numai mental, ci şi fizic – de douăzeci de ori în cei
şapte ani petrecuţi la Berlin, 1905-1912 – în „infernul” din care fugise. 4 Ajuns, în
sfârşit, în Occident după lupte familiale acerbe, prelungite ani de zile privat şi în
justiţie, stabilit confortabil, graţie unei şanse de invidiat (şi crâncen invidiate), în
metropola cea mai modernă şi dinamică a vremii, locuind „regeşte” în perimetrul
urban nimbat de prezenţa nominală a Dinastiei întronate atât în Germania cât şi
în România – Bulevardul Hohenzollern constituie un punct central de orientare cu
ocazia schimbărilor frecvente de domiciliu (cinci adrese în şapte ani, trei dintre ele
pe Hohenzollerndamm) –, Caragiale, care nu ştie o iotă germană, dar nu dă semne
că deficitul l-ar tulbura cumva, se ţine la curent cu evenimentele oraşului, dar cultivă
numai relaţii cu români, vorbeşte şi scrie numai româneşte. Un român cu domiciliul
2
Este vorba de investigaţia Roxanei Sorescu, Ce mânca şi ce bea la Berlin nepotul unui grec
bucătar’. Mică antologie culinară, I-II, in: Observator cultural, Nr. 631 (6 iulie 2012), resp.
632 (13 iulie 2012) şi de eseul lui Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii.
Despre eul din scrisori, Humanitas, 2012.
3
Roxana Sorescu, op. cit.
4
Vezi intervenţia recentă a lui Florin Manolescu, Caragiale în ‚exil’, in: Viaţa Românească,
Nr. 5-6 (2012). În cele ce urmează am apelat din nou la excelentul studiul al aceluiaşi autor,
Caragiale în Berlin, inclus în volumul Rumänisch-deutsche Interferenzen, coord. Klaus Heitmann,
Carl Winter-Universitätsverlag, Heidelberg 1986, pp. 119-127.
vr20130304.indd 50
4/19/2013 12:16:44 PM