Varianta PDF - Viaţa Românească

48
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
plan, pentru spiritul meu raţional, era libertatea. Cu toate acestea, spiritul condus
de inconştientul poetic (eu subliniez) nemaipunând miza iubirii pe libertate, ci pe
mântuire, accepta să se supună ruinei ».)
Dar această aparentă reîntoarcere la non-violenţa programatică din tinereţe, când
Jouve făcuse parte, pentru o scurtă perioadă (ulterior renegată) din grupul « de l’Abbaye
», influenţat de ideile pacifismului lui Romain Rolland, nu reprezintă de fapt
decât o reafirmare a puterilor poeziei, a « inconştientului poetic », chiar în perioada
sumbră a Ocupaţiei. « Le poète n’est pas un métaphysicien, ni un théologien ; et à
la pensée du poète, l’évolution du travail commande une libre modestie ». (Poetul
nu este nici metafizician, nici teolog ; evoluţia travaliului comandă gândirii poetului
o modestie liberă ».) – scrie Jouve în încheierea paginilor consacrate temei Nada.
Mathieu Bénézet interoghează, la rândul sau, consecinţele elogiului continuu al
Nopţii în scrierile misticilor. În acest scop el se referă la un element puţin cunoscut
al experienţei celor trecuţi prin lagărele de exterminare naziste, şi anume existenţa
în acest univers concentraţionar a unei categorii de prizonieri desemnaţi de literele
N.N., de la « Nacht und Nebel » (« Noapte şi Ceaţă »). Este vorba de categoria cea
mai oropsită de deținuţi, cei a căror soartă trebuia să fie ignorată total, şi pentru totdeauna,
de lumea din afară. Faptul cel mai semnificativ pentru ce vrea să ne spuna
aici poetul, este că aceste două « cuvinte îngrozitoare care ucideau » sunt identice
cu cele care deschid incantaţia prin care Alberich, un personaj din opera « Aurul
Rinului » a lui Wagner, capătă puterea să dispară. « Himmler realiza incantaţia… »
conclude Mathieu Bénézet, Dar tot el scrie că incantaţia, ca şi rugăciunea în general,
« reprezintă într-un anumit sens « mutismul sufletului », având ca scop final eliberarea
celui care se roagă de tirania limbajului. Deoarece « pentru mistic nu exista altă
limbă decât cea a lui Dumnezeu ». In consecinţă, ne mai spune poetul, incantaţia are
ca finalitate anularea pentru persoana care se roagă a oricărei experienţe a alterităţii.
« Et ici, la mystique représente une sortie possible, car entendant mourir à soi-même
le mystique libère le sujet de toute altérité absolue ». (« Şi aici, mistica reprezintă
o soluţie posibilă, pentru că dorindu-şi să moară pentru el însuşi misticul eliberează
omul de orice alteritate absolută ».)
Şi chiar dacă nu poate găsi un răspuns satisfăcător la propria sa interogaţie, privind
consecinţa şi, am adăuga noi, responsabilitatea invocării Nopţii în scrierile misticilor,
mărginindu-se la a cita celebrul « Je est un Autre » (fără a-l numi însă pe Rimbaud),
Mathieu Bénézet îsi precizează într-un mod cum nu se poate mai clar ideile
despre modul în care mistica (în special cea carmelitană) poate deschide o nouă
perspectivă mentală, radical opusă celei ce a condus Europa la fundătura totalitară
a secolului XX. « Il ne s’agit pas d’ignorer l’autre pour le faire souffrir, voir de le
torturer de sa propre non-identité élevée en l’occurrence en arme du crime, mais de
s’ignorer soi-même ». (« Nu este vorba de a-l ignora pe celălalt pentru a-l face să sufere,
şi de a-l tortura cu propria sa non-identitate transformată pentru această ocazie
în arma crimei, ci a se ignora pe sine »).
vr20130304.indd 48
4/19/2013 12:16:44 PM