Varianta PDF - Viaţa Românească

4
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
firmă funcţionalitatea rolului jucat de tânărul Nichita Stănescu, la debut. Poetul este
atât de convins, încât poezia lui de jubilaţie, lipsită de acele accente mai dramatice
din versurile adevăratului convins Labiş, îşi poate îngădui personalizarea discursului
artistic şi imagistica despre care vorbeşte deja critica. Atât de „baroc”, cu termenul
colegului său Matei Călinescu, este comunismul liric al lui Nichita Stănescu, încât
directeţea şi explicitul poeziei realist-socialiste vor păli – în ochii cenzorilor – prin
comparaţie cu arabescurile şi extensiile imaginare ale noilor versuri.
Matei Călinescu îşi continuă astfel textul lui de susţinere a debutului editorial
(Nichita Stănescu, în Gazeta literară, nr. 39, 22 septembrie 1960, p. 2): „S-ar părea,
după cele spuse până acum, că unui poet de structura lui Nichita Stănescu i-ar fi mai
greu accesibilă poezia de idei. Acest lucru este adevărat numai în aparenţă. Fireşte,
fantezia plastică a poetului (creând mereu jocuri de linii şi de proporţii, imagini care
surprind prin diversitatea echivalenţelor vizuale) nu-i permite să sensibilizeze noţiuni
abstracte, filozofice, în felul lui Labiş, de pildă. Dialogul cu ideile contemporaneităţii
are loc în alte condiţii la Nichita Stănescu. Esenţial la el e gestul de dăruire,
avântul posterior actului de cunoaştere, care decurge simplu, firesc, fără complicate
meandre.”. El remarcă „fantezia plastică” şi „diversitatea echivalenţelor vizuale”,
face comparaţia cu Labiş şi scoate, din aceasta, inutilele „complicate meandre”. Meandrele
sunt ale poeziei, nu ale poetului, care dialoghează „cu ideile contemporaneităţii”
şi se dăruieşte prezentului istoric.
După o asemenea legitimare, atât de elaborată, a debutantului care în mod evident
scrie altfel decât corifeii realismului socialist, tânărul critic încheie cu un pariu care
ar fi putut fi considerat extrem de riscant. Pentru a-l face, Matei Călinescu are nevoie
de încă două obiecţii. Una pretins ideologică: de evitat „tentaţia căutărilor formale,
care-l ameninţă încă”. Şi una literalmente critică: „uneori el semnează versuri corecte,
dar plate, care dovedesc lipsa unui efort creator autentic”. Dacă Nichita Stănescu
va reuşi să reziste acestor tentaţii, „credem că Nichita Stănescu va deveni, şi nu peste
mult timp, unul din poeţii valoroşi ai noii noastre literaturi.”.
În prefaţa lui Silvian Iosifescu, în schimb, care are aceeaşi miză (susţinerea tânărului
poet), obiecţiile vor face loc sugestiilor, iar acestea din urmă sunt expuse impersonal,
în linia necesităţii: „ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism care
dă căldură interioară versurilor să se traducă printr-un contact mai intim cu concretul
construcţiei socialiste”. De la impersonalul partinic, criticul trece fin la personalul
exprimării opiniei sale: „nu mă îndoiesc de rezultatul acestui proces care se percepe
în cele mai multe dintre versuri”. În ambele forme şi în ambele ipostaze (criticul
care îşi topeşte individualitatea, pentru a nu ieşi din sfera cunoaşterii absolute: cea a
ideologiei unice; respectiv, criticul care glosează, personal, pe marginea adevărurilor
obiective emanate de la această instanţă superioară), Silvian Iosifescu utilizează însă
acelaşi truc de legitimare a tânărului poet ca şi Matei Călinescu.
Ei nu pun niciodată sub semnul întrebării „ataşamentul poetului pentru socialism”;
ci pornesc de la el ca de la o evidenţă. Ataşamentul, adică angajamentul lui
Nichita Stănescu, este atât de evident, încât el nici nu mai trebuie demonstrat. Astfel
vr20130304.indd 4
4/19/2013 12:16:42 PM