Varianta PDF - Viaţa Românească

editorial
NICOLAE PRELIPCEANU
NICHITA
Aşa îi spuneau prietenii şi ajunseseră să-i spună şi toţi cei care ştiau despre
el, lui Nichita Stănescu. De obicei, un mare autor îşi pierde prenumele,
vezi Tolstoi, Proust, Joyce, Cehov, Shakespeare şi toată linia autorilor
care ţin în spatele lor literatura lumii, de la Homer şi până astăzi. În cazul lui, însă,
numele va fi fost considerat prea obişnuit, iar prenumele destul de exotic pentru a-l
desemna. Dar mai era ceva. Nichita Stănescu era un om prietenos, avea un fel de
prietenie ciudată pe care părea că o acordă oricui. N-aş pune mâna în foc pentru
prietenia asta că era ceea ce de obicei se înţelege prin acest cuvânt. Era mai degrabă
o nevoie a lui, poate chiar egoistă, de a fi tot timpul lângă alţi oameni. Eu cred că
şi alcoolul l-a dobândit tot din această frică de propria lui singurătate, pentru că, se
ştie, alcoolul este magnetul în jurul căruia oamenii, mai ales bărbaţii, dar în ultimele
decenii şi femeile din „sectorul” artistic, se adună şi sunt împreună. Iar în timpul în
care a trăit Nichita, singurătatea era o ameninţare, cu un stat ameninţător tot timpul la
adresa individului. Vor fi fost, în plus, şi propriile spaime de sine însuşi ale unui om
cu o înzestrare accentuată de poet, deci cu o sensibilitate la propria-i construcţie mai
mare decât a altor oameni, care se iau cu treburile... Sau poate că eternele grupuri
care se adunau în jurul lui Nichita, mai ales în ultimii ani ai scurtei sale vieţi, erau
un răspuns la colectivismul fără alegere la care îndemna regimul şi ideologia lui. Or,
aici era, totuşi, o alegere, persoanele din jurul lui Nichita Stănescu nu erau străine de
arte şi literatură, chiar dacă multe dintre ele, prea multe mă tem, îndeplineau şi alte
misiuni, mai puţin avuabile şi în orice caz mai puţin curate.
La 31 martie 1983, Nichita Stănescu a împlinit ultima sa vârstă, aceea cu care a
rămas în calendare, dacă nu socotim că el a fost, de fapt, veşnic tânăr, deşi nu întotdeauna
ferice. Îmi amintesc acea zi ca pe o premoniţie a ceea ce avea să se întâmple
peste câteva luni numai. A fost, în blocul de pe Strada Biserica Amzei, un nesfârşit
pelerinaj la etajul unde se afla apartamentul poetului. Erau flori lipite pe balustrada
scărilor, de jos şi până la el, încât un sentiment negru te cuprindea văzând această
desfăşurare, obişnuită mai ales în împrejurări funerare. Înăuntru era puhoi de lume,
veneau şi plecau ca de la gară, abia puteai să-l îmbrăţişezi pe Nichita şi să-i spui
cele cuvenite că altul trebuia să-ţi ia locul. Amintirea acelei zile este, în mintea mea,
destul de tulbure. Impresia puternică, negativă, pe care mi-au dat-o indicatoarele
vr20130304.indd 1
4/19/2013 12:16:42 PM

2
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
acelea de flori care duceau la el a şters multe alte lucruri pe care ar fi trebuit să mi le
amintesc.
Dar adevăratul drum spre Nichita nu era presărat cu flori, cum a fost scara aceea
din 31 martie 1983. Urcai spre poezia lui, în aparenţă frapându-i pe mulţi fără ca ei să
fie conştienţi cu ce şi de ce, pe o cale destul de spinoasă. Poezia lui nu a fost şi nu este
nici astăzi simplă şi descifrabilă. Ea împrăştia în jurul ei şi al lui un fel de aură care
ţinea loc de înţelegere, de acceptare. Popularitatea lui a fost un fenomen pe care-l
creează astăzi anumite edituri sau grupuri puternice plătind bani grei pe publicităţi
extravagante. El ajunsese celebru altfel, nu ştiu exact cum. Trebuie ţinut seama şi
de sistemul în care i-a fost dat să trăiască, unul care respingea de plano publicitatea,
de orice fel ar fi fost ea. În afară, fireşte, de aceea, mincinoasă, pentru partidul unic
şi ideologia lui. Ştiu doar că prin cronicile entuziaste i-a cucerit pe cei care erau cu
ochii pe lumea literară, dar nu şi cum a ieşit gloria lui din acest cerc, totuşi strâmt,
în care te păstra un succes de stimă, cum este întotdeauna unul de critică. Să fi contat
atunci atât de mult critica literară? Poate. Poate că-n împrejurările acelea şi-n
constrângerile acelea, critica era şi ea un instrument care părea să nu mai aparţină
oficialităţii, deci devenea credibilă.
Mi s-a întâmplat să-l cunosc din vremea când nu ajunsese un obiect de cult naţional.
Şi dacă n-am fi un popor atât de conservator, care nu suportăm decât un singur
„poet naţional”, gloria lui l-ar fi împodobit şi cu acest epitet ornant, rămas totuşi
rezervat cuiva de mai demult, lui Eminescu. În fapt, Nichita Stănescu era perceput
ca poetul naţional. Chiar dacă scria o poezie greu de explicat neaveniţilor, şi aceştia
ajunseseră să-i spună, între ei desigur, pe nume, Nichita.
Când, zilele trecute, s-au împlinit 80 de ani de la naşterea lui, mi-am amintit de
scena aceea dintr-un film sovietic despre război, în care fiul se duce la mormântul
tatălui, mort pe front de tânăr, şi-i spune ceva de genul, tată, eu sunt azi mai bătrân
decât tine. Câţi dintre cei care l-au admirat în adolescenţă nu sunt azi mai bătrâni
decât el? Treizeci din aceşti optzeci de ani au rulat, însă, fără el, aici, printre noi.
A fost o scurtă perioadă când tot felul de oameni care se perindaseră prin casa lui
se lustruiau pe ei, vorba celuilalt, a poetului naţional, publicând vreo poezie pe care
Nichita le-o dăruise în vreunul dintre multele sale elanuri de sociabilitate şi chiar prietenie,
pe care nu toţi le-ar fi meritat, la drept vorbind. Asta a avut efectul invers celui
scontat, şi anume o îndepărtare a cititorului de poezia lui. Acum, că au trecut anii şi
peste inundaţia de inedite deseori îndoielnice, să o spunem, lucrurile s-au mai aşezat.
Nu ştiu ce efect mai are poezia lui asupra generaţiilor tinere, ştiu numai că asupra celor
care l-au prins în viaţă, fie şi pe când erau ei foarte tineri, el continuă să exercite aceeaşi
fascinaţie, eventual mai sigură, pentru că stabilizată de trecerea vremii.
Poate că generaţiile mai noi de poeţi, puţin sensibile în principiu la cei dinaintea
lor, ar putea regăsi aici, în poezia lui Nichita Stănescu, începuturile libertăţii lor. Iar
aceasta nu e fructul unui miracol inexplicabil, ci, în fond, rezultatul unei evoluţii la
care felul cum a manevrat ideile şi limba Nichita a contribuit. Şi încă în anii când
libertatea de orice fel era doar un vis.
vr20130304.indd 2
4/19/2013 12:16:42 PM

aniversare
DANIEL CRISTEA-ENACHE
TÂNĂRUL NICHITA STĂNESCU
Debutul editorial al lui Nichita Stănescu impune mai multe lecturi, pe o
scală mergând de la solicitarea (şi satisfacţia descoperirii) unui angajament
ideologic ferm – la critica făcută abstracţionismului şi (neo)modernismului
estetizant, deopotrivă de criticii „şaizecişti”, care vor să-l protejeze pe
colegul lor de generaţie (Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu), şi
de criticii „optzecişti”, care vor contesta ulterior canonul generaţiei ’60 şi pe poetul
aflat în centrul lui.
Nichita Stănescu înscenează angajamentul ideologic, îl liricizează, îl transferă şi
îl topeşte în imaginarul său poetic, după care va putea renunţa la secvenţele explicite,
scoase într-un fals prim-plan în 1960. Autorul preia din tematica realismului socialist
elemente care să-i permită acest transfer şi generalizarea lor simbolică, în acord cu
expansivitatea unui eu pus în centrul experienţei poetice. Poetul „personalizează”
totul încă de acum. Înainte de a citi poezia abstractă şi impersonală din 11 elegii, îl
vedem pe tânărul Nichita Stănescu ieşind din rândul literatorilor realismului socialist
printr-o „trăire” intensă a aşa-zisului angajament. Unde ar fi trebuit să apară topirea
eului în întregul social, impregnarea conştiinţei şi a vocii interioare de problemele
tuturor – se observă, dimpotrivă, o abundenţă şi o redundanţă egotică, o permanentă
răsfrângere a subiectului în ipostazele din strofele autocentrate. Cu o mare inteligenţă
artistică şi o extraordinară abilitate pentru un debutant, poetul pune comunismul
la singularul experienţei sale existenţial-artistice, jucând rolul unui convins ce jubilează
liric.
În Adolescenţă, mereu menţionata Comună face parte din creşterea interioară a
protagonistului liric. A-l respinge pe acesta din urmă ar însemna un act de sfidare a
purităţii comuniste: „Tu eşti cântecul meu de izbândă.// Peste noapte, când te înfăţişezi/
în firele ploii,/ intru surâzând/ sub cupolele tale de cristal,/ uimit de bogăţia
ta/ şi mângâi frâiele cailor tăi/ bătute cu piatră de zamfir.// Eu voi încăleca/ pe-un
armăsar alb/ şi-mi voi agăţa ploile,/ cercel sunător la ureche,/ să mă auzi când trec.//
Priveşte-mi ochii/ cât de albaştri-mi sunt!/ Mă gândesc la Comună,/ la bolţile-i înalte
cât privirea.// Şi când rostesc numele ei de purpură/ şi buzele mi se roşesc,/ ca de-un
sărut,/ atunci ştiu că s-a făcut dimineaţă/ şi mă grăbesc în întâmpinarea/ soarelui.”.
Reproşul de conformism ideologic pe care-l putem face unui asemenea text convr20130304.indd
3
4/19/2013 12:16:42 PM

4
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
firmă funcţionalitatea rolului jucat de tânărul Nichita Stănescu, la debut. Poetul este
atât de convins, încât poezia lui de jubilaţie, lipsită de acele accente mai dramatice
din versurile adevăratului convins Labiş, îşi poate îngădui personalizarea discursului
artistic şi imagistica despre care vorbeşte deja critica. Atât de „baroc”, cu termenul
colegului său Matei Călinescu, este comunismul liric al lui Nichita Stănescu, încât
directeţea şi explicitul poeziei realist-socialiste vor păli – în ochii cenzorilor – prin
comparaţie cu arabescurile şi extensiile imaginare ale noilor versuri.
Matei Călinescu îşi continuă astfel textul lui de susţinere a debutului editorial
(Nichita Stănescu, în Gazeta literară, nr. 39, 22 septembrie 1960, p. 2): „S-ar părea,
după cele spuse până acum, că unui poet de structura lui Nichita Stănescu i-ar fi mai
greu accesibilă poezia de idei. Acest lucru este adevărat numai în aparenţă. Fireşte,
fantezia plastică a poetului (creând mereu jocuri de linii şi de proporţii, imagini care
surprind prin diversitatea echivalenţelor vizuale) nu-i permite să sensibilizeze noţiuni
abstracte, filozofice, în felul lui Labiş, de pildă. Dialogul cu ideile contemporaneităţii
are loc în alte condiţii la Nichita Stănescu. Esenţial la el e gestul de dăruire,
avântul posterior actului de cunoaştere, care decurge simplu, firesc, fără complicate
meandre.”. El remarcă „fantezia plastică” şi „diversitatea echivalenţelor vizuale”,
face comparaţia cu Labiş şi scoate, din aceasta, inutilele „complicate meandre”. Meandrele
sunt ale poeziei, nu ale poetului, care dialoghează „cu ideile contemporaneităţii”
şi se dăruieşte prezentului istoric.
După o asemenea legitimare, atât de elaborată, a debutantului care în mod evident
scrie altfel decât corifeii realismului socialist, tânărul critic încheie cu un pariu care
ar fi putut fi considerat extrem de riscant. Pentru a-l face, Matei Călinescu are nevoie
de încă două obiecţii. Una pretins ideologică: de evitat „tentaţia căutărilor formale,
care-l ameninţă încă”. Şi una literalmente critică: „uneori el semnează versuri corecte,
dar plate, care dovedesc lipsa unui efort creator autentic”. Dacă Nichita Stănescu
va reuşi să reziste acestor tentaţii, „credem că Nichita Stănescu va deveni, şi nu peste
mult timp, unul din poeţii valoroşi ai noii noastre literaturi.”.
În prefaţa lui Silvian Iosifescu, în schimb, care are aceeaşi miză (susţinerea tânărului
poet), obiecţiile vor face loc sugestiilor, iar acestea din urmă sunt expuse impersonal,
în linia necesităţii: „ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism care
dă căldură interioară versurilor să se traducă printr-un contact mai intim cu concretul
construcţiei socialiste”. De la impersonalul partinic, criticul trece fin la personalul
exprimării opiniei sale: „nu mă îndoiesc de rezultatul acestui proces care se percepe
în cele mai multe dintre versuri”. În ambele forme şi în ambele ipostaze (criticul
care îşi topeşte individualitatea, pentru a nu ieşi din sfera cunoaşterii absolute: cea a
ideologiei unice; respectiv, criticul care glosează, personal, pe marginea adevărurilor
obiective emanate de la această instanţă superioară), Silvian Iosifescu utilizează însă
acelaşi truc de legitimare a tânărului poet ca şi Matei Călinescu.
Ei nu pun niciodată sub semnul întrebării „ataşamentul poetului pentru socialism”;
ci pornesc de la el ca de la o evidenţă. Ataşamentul, adică angajamentul lui
Nichita Stănescu, este atât de evident, încât el nici nu mai trebuie demonstrat. Astfel
vr20130304.indd 4
4/19/2013 12:16:42 PM

A N I V E R S A R E 5
că Silvian Iosifescu îşi va permite „luxul” ca, în finalul prefeţei, să nu mai facă urările
obişnuite la un debut. Totul este suficient de clar: „Nu e nevoie de convenţionalele
urări de început de drum. Cel care a scris Cântec închinat Partidului, Sfârşit
de bombardament, Lună în câmp e incontestabil poet. Poet al timpului nostru şi al
simţirii noastre.”.
„Nu mă îndoiesc”, „nu e nevoie”, „incontestabil”: Silvian Iosifescu, dispensânduse
de obligaţia de a mai demonstra nivelul ideologic corespunzător al volumului de
debut, îl creditează pe Nichita Stănescu cu cea mai importantă, în context, realizare:
aceea de a fi (a părea) un poet „al timpului nostru şi al simţirii noastre”. Fiind astfel,
i se pot menţiona favorabil nu numai versurile angajate explicit, ci şi cele fără
simboluri partinice. Astfel, prefaţatorul se referă în finalul textului său nu doar la
Cântec (închinat Partidului), ci şi la Lună în câmp. Aceasta nu are nici o legătură cu
(pseudo)angajarea tânărului autor: „Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,/
sub cortul adormiţilor gutui/ şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,/ văzduhul
serii mi-ar părea căprui.// Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,/ zvelţi vânători, în
arcuiţii lei/ din goana calului, cum îşi subţie arcul./ O, tinde-ţi mâna stângă către ei//
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire,/ pe care ramurile l-au aprins,/ suind sub lună-n
seve caii repezi/ ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.// Eu te privesc în ochi şi-n jur
se şterg copacii./ În ochii tăi cu luna mă răsfrâng/ ...şi ai putea, uitând, să ne striveşti
în gene/ dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.”.
Să revenim la Sfârşit de bombardament pentru a vedea ce anume selectează criticul
din cuprinsul poeziei. De remarcat coerenţa şi „unitatea” prefeţei sale. Două
dintre cele trei poezii menţionate în final sunt cele din care Silvian Iosifescu citează,
în interiorul textului său de susţinere. Din Lună în câmp, citează prima strofă.
Din Sfârşit de bombardament, este citată ultima: „Ai scăpat creta din mână/ şi uşa
bătută în scânduri s-a dat de perete:// cerul s-a arătat, pieziş,/ acoperit de păianjeni/
care mâncau copiii ucişi.// Cineva ţi-a dus departe/ zidurile/ şi gutuiul/ şi scara.// Tu
pândeai primăvara/ nerăbdător, cum aştepţi/ o eclipsă de lună.// Către zori ţi-au dus
departe/ şi gardul/ pe care-l însemnai cu o dungă,/ să nu cumva să rătăcească berzele,/
când vor veni,/ primăvara...”.
Ea e reţinută pentru că „modul cum războiul a irupt cu brutalitate şi a sfărâmat
lumea copilăriei” a fost surprins într-o imagine „în care candoarea viziunii copilului
transpare fără dulcegării”. Iar acesta e un exemplu (desigur, pozitiv) al felului în care
„multe versuri” din Sensul iubirii descoperă „adevăruri despre viaţă” şi le comunică,
apoi, „cu o notabilă scânteiere şi îndrăzneală a imaginii”. Ar fi dificil, însă, a descoperi
scânteieri şi îndrăzneli imagistice în strofa ultimă, citată de critic. Ea e mai degrabă
un exemplu de cuminţenie, dacă nu de „dulcegărie” lirică. Cum se explică faptul
că Silvian Iosifescu o oferă ca exemplu pozitiv, în sfera unei imagistici insolite?
Criticul susţinător nu poate apela, în prefaţă, la versuri stănesciene într-adevăr
puternice imagistic, şi care ar putea activa reflexul de cenzură al forurilor diriguitoare.
El trebuia să aleagă un text convenabil tematic şi destul de „cuminte” poetic,
vr20130304.indd 5
4/19/2013 12:16:42 PM

6
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
aşa cum Sfârşit de bombardament este. Dar alegerea acestuia se datorează, credem,
şi „desfăşurătorului” simbolic pe care îl proiectează în prefaţă Silvian Iosifescu. Poezia
aceasta vorbeşte despre Copilăria sfărâmată de Război a Tânărului Poet, iar Lună
în câmp, despre „conştiinţa” Îndrăgostitului.
Întrucât Nichita Stănescu-poetul joacă rolul, iar criticii care îl susţin aplaudă cu
entuziasm „devenirea” poetului. Copil traumatizat de război, tânăr îndrăgostit şi, mai
presus de toate, poet conştient de rolul istoric al comunismului, în această cronologie
esenţializatoare şi esenţială. Bineînţeles, copilul a suferit. Desigur, tânărul s-a îndrăgostit.
Biografia concretă a poetului şi avatarurile în socialismul real ale familiei sale
se dizolvă în aceste necesităţi categoriale. E legic ca desfăşurătorul să arate aşa, nu
altfel, mai ales că Nichita Stănescu îşi înscenează poetic „vârstele” pe exact aceste
determinante.
Sfărâmarea copilăriei va fi urmată de maturizarea ideologică a poetului de azi.
„Mai matur în gândire şi în expresie, efervescenţa adolescentului continuă să-l caracterizeze.”,
punctase jaloanele devenirii Silvian Iosifescu, care amestecă savant
caracterizarea poeziei pe care o prefaţează cu cea a nivelului ideologic al autorului
ei. Pe de o parte: „Poezia aceasta e reflexivă.”. Dar în ce fel, în ce sens? În sensul
că „Nichita Stănescu gândeşte asupra triumfului socialist şi asupra puterii omului
eliberat”.
Acest blindaj ideologic este un construct deopotrivă al poetului debutant şi al
criticilor care îi susţin Sensul iubirii. Un cititor profesionist şi „vigilent” ar fi putut
chestiona ataşamentul poetului faţă de socialismul despre care pretinde că scrie poezii.
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale
în procesele globale“, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul
Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.
vr20130304.indd 6
4/19/2013 12:16:42 PM

poemul invitat
PETRU ILIEŞU
EXIBITOBIOGRAFIA ¼
Se spune că era un tip firav şi avea părul lung şi scria poeme stranii
şi fuma ţigări fără filtru şi avea blugii mâzgăliţi cu Hendrix, Pink Floyd şi Doors
şi că apoi şi-a lăsat barbă
şi că era o pacoste pentru părinţii care primeau mesaje de la trecătorii
prin faţa ferestrei camerei sale
unde mesajele scrise cu lumânări pe tavan – citate din Oscar Wilde şi pereţi
tapetaţi cu postere şi inscripţii care se puteau citi din stradă
„Moartea şi vulgaritatea sunt singurele realităţi”
şi graurele negru in faţa ferestrei
sau blues-urile – Janis Joplin şi nişte monştri modelaţi din foi de plumb prin
gura şi ochii cărora plutea fum de interminabile ţigări şi tone de ceai de mentă şi
Kafka şi Proust şi Cesare Pavese şi mai târziu poeme de Allen Ginsberg la sfârşitul
liceului,
şi-apoi o primă mare iubire – miniona superbă „curva de italieni” care l-a iubit
în felul ei hipnotizată – capul pe umăr, gesturi calde şi moi şi o dedicaţie pe cartea
„Viaţa şi Opiniile lui Zacharias Lichter”, o dramă cu întâlniri pe malul Begăi, banca
de lemn verde şi scorojit cu alibiul unui top de cărţi ce trebuiau să pregătească
examenul de bacalaureat, dramă cu toate privirile umede şi toate bătăile de inimă
din lume şi (pacoste pentru părinţi) şi prefigurarea unei despărţiri fără urmă
– se spune – era un paria şi despre o plimbare prin parcul Pionierilor – Willi
Totok în ziua ieşirii din puşcărie – priviri ferite în jur,
vocile în şoaptă şi imaginea securistului pedant şi parfumat
care încercase să-l racoleze prin anii ´78 dând târcoale hanoracului său militar
izraelit cumpărat de la un student curd în Complexul Sudenţesc
– un NO mare şi galben cusut stângaci pe mâneca stângă (o pacoste pentru
părinţi) – locuind apoi într-o garsoniera la etajul 4
unde s-a petrecut o seară cu poeţi bucureşteni de la Cenaclul de Luni şi alţi
scrântiţi
din generaţia post-beat cu ochii lor plini de fluturi şi o ţigară cu marihuana
vr20130304.indd 7
4/19/2013 12:16:42 PM

8
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
poştită peste fardul cu bronz de vopsit sobe pe faţa poetului Augustin
nu departe de fereastra cu graurele negru
nu departe căminele studenţeşti unde – se spune – lăsase o dâră de diplome la
medicină
compilate şi bătute la o maşină de scris Olivetti,
– bani de ţigări Carpaţi fără filtru şi uneori răsfăţ cu Rothmans International –
pachete albastre şi plate şi casete audio de la magazinul pe valută şi muzică până
peste acoperişul de beton al blocului
– un casetofon de maşină adaptat şi atârnat printre cărţile din bibliotecă
studenţi greci şi arabi pe filierele socialiste – plătitori în dolari – diplome la
medicină scrise şi dactilografiate într-o singură noapte
profesori corupţi – viitorii milionari ai perioadei postrevoluţionare
45 de pagini pe hârtie velină lângă maşina albastră Olivetti care bătea
al naibii de repede şi care aducea fum albastru de la pachetele albastre de ţigări
Rothmans
litri de cafea şi o mulţime de licenţe luate pe numele studenţilor greci şi
arabi şi apoi cele două negrese
una grasă şi alta slabă
urâte clămpănind cu pantofii lor butucănoşi pe treptele etajelor inferioare
– se spune – le auzea din vreme şi deschidea uşa apartamentului
– se spune – o oarecare febrilitate anemică – gândul că ar fi putut să adauge la
biografia sa „sex cu o negresă”
rarisime pe vremea aia în urbe,
cele două cam urâţele şi sfioase aşezându-se pe canapeaua din
singura cameră-bibliotecă şi căni de ceai dintr-un ceainic mare de aluminiu şi
mult fum
şi ele nu fumau şi priveau sfios împrejur
căutând din priviri foxterierul pe care tocmai îl pierduse
şi de fapt nu aşteptau nimic fiindcă era un fel de vizită de recunoaştere
într-o lume albă şi socialistă unde 90% dintre bărbaţi ar fi vrut să le aibă
în apartamentul lor la o cană cu ceai
cel puţin pentru a se putea lăuda că le-a auzit tropăind încet
pe treptele etajelor inferioare
urcând şi instalându-se sfioase pe canapea
cu genunchii strânşi
privirile curioase dar stăpânite vorbind pocit româneşte şi ceva franceză şi ceva
engleză mai bine evident decât se spunea
şi o vizită de pomină pentru vecinii din bloc
o adevărată aniversare a curiozităţii – priviri prin vizorul rotund
vr20130304.indd 8
4/19/2013 12:16:42 PM

P O E M U L I N V I TAT 9
care comprimă imaginea celor două negrese pe palierele dintre scări
şi bocănitul pantofilor butucănoşi
şi una grasă şi una slabă,
urâtele în vizită la etajul 4 unde se auzea zilnic muzică
cam tare
şi cam nepotrivită pentru timpurile când la etajul 4 se auzea
ţăcănitul maşinii de scris noaptea
şi de unde mirosul pregnant al ţigărilor şi valuri distorsionate ale
postului de radio Europa Liberă
şi unde graurele negru în faţa ferestrei
– voci care cresc brusc şi apoi dispar în zumzăială şi ţiuit reverberat
şi cele două negrese aşezate pe canapea fără pic de frison erotic
– pentru el doar o curiozitate care făcea să-i tremure mâinile în timp ce le turna
ceai în ceşti şi se gândea la sexul lor umed şi roşu,
cea slabă şi parcă mai urâtă cu ghetele ei masive şi tropăitoare
care încheiau perspectiva unor picioare osoase ieşite dintr-o rochie uni
– nimic erotic şi doar o curiozitate care îi făcea să-i tremure mâinile
cea grasă Odette
dar fără sâni mari – cum or fi arătând înghesuiţi în partea de sus a burţii
discul rotund care înconjoară sfârcul mare sau cum
şi probabil
părul pubian scurt şi sârmos ca un fel de spuzeală în jurul unui sex sigur umed
negru şi roşu ca o insignă anarhistă
– oare coapsele şi consistenţa bombată a feselor la pipăit
şi curiozitatea
care făcea să-i tremure mâinile în timp ce le turna ceai în ceşti,
– ele mereu împreună
de nedezlipit şi nici o strategie de a le vedea singure
tropăind pe treptele etajelor inferioare căutând ceva şi probabil necăutând nimic
fiindcă mereu împreună
iar el străduindu-se să se convingă că nu le va turna ceai în ceşti
decât pentru a-i înnebuni pe vecinii
care priveau prin vizorul rotund cele două negrese trecând prin faţa
apartamentelor
de la etajele inferioare
inaugurând prezenţa unui întreg continent
ce mai –
o întreagă lume din afara Cortinei de Fier,
o informaţie violentă pe care şi-o puteau permite doar din spatele vizorului
vr20130304.indd 9
4/19/2013 12:16:42 PM

10
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
rotund care focaliza ieşirea din cunoscut
– două negrese urcând treptele spre ultimul etaj unde cunoaşterea se
termină
şi începe imaginaţia
cum o fi arătând sexul lor umed şi roşu înconjurat de părul pubian,
inelat, sârmos strivit de lenjeria intimă
un eveniment cu totul singular în cartier
şi singura sa satisfacţie – se spune – era prilejul unui eveniment singular care
lăsa libertate infinită imaginaţiei vecinilor şi la asta – se spune –
se gândea uneori în timp ce turna ceaiul în ceşti
şi vorbea despre noile schimbări din Europa de Est
despre care cu siguranţă ele nu ştiau încă nimic
şi nici nu erau interesate să ştie
– se spune – se gândea la materia fragilă şi efemeră a trupului lor
străbătând labirintul doctrinelor politice şi experimentele sociale care au distrus
generaţii şi porţii mari de timp compromis,
– un timp rebut aruncat în haznaua istoriei,
despre care ele nu ştiau nimic şi nici nu doreau să ştie
şi nici despre crâmpeiele din viaţa sa anterioară
prin anii ’60 ai tinerilor fascişti italieni din Trieste
în răpitoarele lor maşini cincuecento
prin Timişoara dând iama prin fetele din schimbul de dimineaţa al fabricilor de
textile
pe vremea când mecanicii de întreţinere de la depoul de tramvaie
scoteau cărţi din buzunarul salopetei
Ezra Pound şi Eliot în pauza de masă
filme poloneze după cină
îi priveau pe workerii nemţi legănându-se în printre romburile chihlimbarii
ale halbelor de bere (halele proletariatului şi fiecare nouă piesă
finită care înseamna o halbă de bere şi 5 ţigări)
pe vremea când travaieurii francezi mărşăluiau prin Paris Match
iar cei englezi se întorceau spăşiţi la casele lor celulare – 2 nivele în cartiere tip
domino – cenuşiul unor orăşele cu o puzderie de pub-uri care drenează
vlaga săptămânală
când suedezii descoperiseră noua prohibiţie şi înfierile din lumea a treia şi
puşcăriile cu un singur pacient şi libera circulaţie a pieţei de muncă
şi era vremea
Marilor Revelaţii postbelice
când România descoperise remediul
vr20130304.indd 10
4/19/2013 12:16:42 PM

P O E M U L I N V I TAT 11
contra anacronismului rural
şi copiii ţăranilor s-au mutat la oraş unde aveau apă caldă sâmbăta
iar duminica se plimbau pe Centru
mâncând seminţe şi privindu-se unii pe alţii
stropiţi din belşug cu parfum ieftin în cămăşile lor albe de nailon
şi când era vremea mirajului Mării Negre cu mingile sale mari de gumă
vopsite în culori optimiste şi costumele de baie curajoase
şi zâmbete largi în remorca tractoarelor roşii – elevi la campaniile de cules
porumb, castraveţi şi lanurile de floarea soarelui în prim plan
şi apoi entuziasmul cu care politicienii Stângii româneşti îndesau în puşcării
duşmanii de dreapta ai poporului
la distanţa de mii de km unde politicienii Dreptei americane îndesau în puşcării
duşmanii de stânga ai poporului
– nimic în comparaţie cu pufoaica şi cizmele muncitorului sovietic
gata să reconstruiască temelia lumii pentru lebedele de la Balşoi Teatr
mărşăluind sub steagurile roşii spre şantierul Omului Nou
un alt OM NOU decât cel planificat de Revoluţia Chineză
un alt OM NOU
decât cel care a inventat Popcornul şi stă căţărat pe schele în fabricile de
armament
– un alt OM NOU decât cel ieşit la lumină din pădurile de la Sierra
Maestra
propovăduind la microfon Victoria proletariatului care a plătit toate oalele sparte
ale istoriei
în hainele sale de Om NOU din Furnicarul orelor de vârf
Liber să vieţuiască prin
cartierele părăsite din marile oraşe
prin arhipelagurile de human waist şi copii modificaţi genetic
Liber să vadă în arhitecturi de monitoare stratificate cum vieţuiesc
cele 25 de milioane de puşcăriaşi din State care trăiesc pe cheltuiala statului
Liber să cunoască posterele marilor corporaţii
imprimeurile cu zgârie norii credinţei absolute
oficianţii în costume negre
automatele de pâine şi vin şi câmpiile de beton şi ruinele monumentale
închinate legii falimentului
şi apoi firmele căpuşă ale protipendadei politice
Liber să cultive reclamele pentru ţigări care încurajează feminismul
şi hărnicia femeilor din schimbul de noapte
Liber să şoptească: Ar fi trebuit să vezi lanurile de floarea soarelui la
vr20130304.indd 11
4/19/2013 12:16:42 PM

12
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
începutul verii
când totul este de un verde intens
şi exploziile sporadice de galben portocaliu
pulbere de aur
ningând lent peste şiruri de blugi şi animalele feroce din jungla urbană,
peste cele 20 de milioane de sfinţi care au murit pentru Mao
şi peste sfertul din Cambogia care s-a trezit mort din visul lui Pol Pot
nimic altceva decât (şi el) o nouă „biată victima a istoriei” chinuită
de vocile din mintea sa
Liber să îşi aplece capul în stânga sau dreapta pentru a vedea mai bine
expresia foştilor înalţi demnitari
uscaţi de sute de ani în catacombele din
Palermo
– Urletul lor fără sunet spre eternitate
gurile şi ochii lor
în care stă ascunsă calea noastră spre mântuire
şi desăvârşirea eternă a miliardarilor din Who is Who
Liber să îşi imagineze amintirile din viitor
despre care cu siguranţă ele nu ştiau încă nimic
şi nici nu erau interesate să ştie
despre epoca postrevoluţionară
cu foştii ofiţeri de securitate împânzind parlamentul
– se spune – cot la cot cu bătrânii virtuozi acrobaţi ai lecţiilor
de sărit şotronul domeniilor statului
de împărtăşit viitorul unei fericiri colective
unde omul va fi partea solidă a unui Yo-Yo,
ţopăind în sus şi-n jos prin aer,
bătând din mâini şi din picioare
cu gura trasă până la urechi
rumen de bucurie
– pete roşii în obrazul său plutind în sus şi-n jos prin aer
deasupra imenselor succese ale unei economii planificate
deasupra vastelor laboratoare care clonează imagini cu vite la banda de muls şi
botul lor umed negru şi roşu
şi numărul de ordine pe cetralizatoare EXCEL
şi găinile de pe autostrăzile sedentare care dirijează ouăle
spre angrenajele BIO de împachetat
şi porcii între barele BIO de fier sfâşiindu-şi coada în semn iniţiatic
şi oameni harnici înşurubând piesele minuscule ale maşinăriei timpului
vr20130304.indd 12
4/19/2013 12:16:42 PM

P O E M U L I N V I TAT 13
Km de hale laminate feeric şi suprafeţe rulante care curg
într-o stratificare labirintică
– zgomotul uniform şi hipnotic al PROGRESULUI
şi Km urbani de silent people murind singuri în apartamentele lor septice
– vecinii fantomatici despre care nimeni nu ştie nimic
în afară de câinii lor castraţi târându-şi burţile pline şi triste reflectate în sticla
televizoarelor
unde trăiesc generaţii de octogenari Liberi să voteze
siluetele alterate ale unor lideri care păşesc grăbiţi pe linia orizontului
înconjurându-se cu o ţesătură de ţipete acide
Liberi să privească pupitrele camerei parlamentului unde se lichefiază
şi se rafinează voturile lor în semnul solidarităţii cu poporul
cea mai geniala afacere cu Poporul care e un simplu cuvânt
pe care poţi apăsa pentru a goli automatul de monede
– oh zornăiala lor pe care foştii şmecheri de mahala o adulmecă cotrobăind prin
reţelele de socializare
holbaţi la cucoanele gureşe din noile oferte ale companiilor de
telefonie mobilă
şi capetele lor aplecate peste ecrane de unde adie
o nouă perspectivă ideologică salvatoare
despre care cele două negrese din anii '80
cu siguranţă că nu ştiau încă nimic
şi nici nu erau interesate să ştie
nici despre bârfa cu Herta în faţa intrării de la grădina de vară a
cinematografului Capitol
în aşteptarea filmului Nobel
– (o nouă sminteală a memoriei) – se spune – rula un film rusesc
unde priveai prin nişte ochelari rotunzi şi negri un film rusesc
– în faţa intrării cinematografului Capitol (un episod de referinţă)
cu Wagner şi Freundorfer, Herta şi
toată gaşca care mai apoi s-a pus pe murit
în afară de el şi de cele care au urmat
când (sminteală în ordinea memoriei) o maşină Dacia cu trei ofiţeri
l-a luat din zbor de pe stradă
şi au planat împreună abrupt în apartamentul de la
etajul 4
– deasupra acvariului cu stoluri de poeme aurii plutind printre foile unor
vr20130304.indd 13
4/19/2013 12:16:42 PM

14
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
romane
agitate cu burta mare şi neagră
răsucită în sus
valsând printre scrisorile de familie
fotografii colorate palid
şi decupaje de ziar în trombă printre degetele ofiţerilor în civil
răscolind acvariul apartamentului şi depunerile de minuscule excremente
ale
problemei de identitate din Epoca Noului Om
întreţinută cu viermişori roşii, pureci uscaţi de baltă şi vitamine de import
zvâcniri de copertă Soljeniţîn
scăpate ascuns după lumina pâcloasă a
neonului
şi maldărele de fiţuici răspândite fulgerător prin toate cotloanele
în lumina pâcloasă
mirosind a mucegai şi igrasie
a ceai şi ţigări fără filtru
a hrană uscată din bibliotecă
şi a contorsionărilor perverse de rafturi agitate
mâinile albe şi zburătoare ale ofiţerilor în civil
străbătând unduit ochii rotunzi ai mobilierului
şi sonorul surd şi constant prelins din colecţia de viniluri
şi sonorul surd şi constant din bluesul efemer al casetelor audio
prin anii ‛80
şi distorsiuni ale feţelor în aerul rarefiat de la etajul 4 şi salturile
costumelor civile în încăpere
după foi rebele plutind cu lentoare
şi dansul mişcărilor şi-al vocilor care pluteau cu lentoare în încăpere
şi fragmente de cuvinte învălmăşite
şi întrebări fără răspuns
– un deget imens aţintit spre el
şi vapori vagi de manifeste neidentificate
– o bruscă schimbare de cadru în săli de anchetă
şi fragmente de cuvinte învălmăşite
şi întrebări fără răspuns
şi ore în şir de fragmente de cuvinte învălmăşite în sălile de anchetă
şi pasul delicat de pantofi delicaţi ai celor două superbe negrese pe treptele
etajelor inferioare
urcând
vr20130304.indd 14
4/19/2013 12:16:42 PM

P O E M U L I N V I TAT 15
iar el – se spune – năpădit de o teribilă curiozitate
cum o fi arătând sexul lor umed şi roşu înconjurat de părul pubian
inelat sârmos strivit de o parfumată lenjerie intimă
iar el – se spune – cufundat în materia fragilă şi efemeră a trupului lor
apăsat ca o lentilă peste sălile de anchetă
năpădit de umezeala roşie şi neagră de mai târziu
şi de fragmente de cuvinte care se schimbă mereu
şi multă muzică în urechi
odată cu orele ofiţerilor în civil
repeziţi să şteargă urmele timpului
care curgea în şuviţe subţiri şi roşii prin fisura acvariului său
– inundând sălile de anchetă
şi apoi presimţirea inexplicabilă a unei mereu reîntoarceri
spre vizitele aproape erotice din anii ‛80
– negrese superbe urcând scările
– ofiţeri în civil şi săli de anchetă
imense
albe
pe tavanul cărora
pluteau cu burta în sus
colecţiile sale de fluturi şi peşti exotici şi chiar o fotografie
– se spune –
din acea tinereţe captivă unei inexplicabile mereu reîntoarceri
în clipa
când o mulţime din toate cele petrecute
s-au petrecut
şi poate când nimic altceva decât
un graure mare şi negru care se apropie curios de fereastră
până ce acopere întreaga perspectivă
şi ţiuie din miezul său roşu
o lumină rotundă şi roşie
care se tot apropie şi acoperă întreaga perspectivă
care şi ea se apropie
şi – se spune – îi ţiuie în ochi până la senzaţia de
ţipăt
Şi ţipătul
Timişoara ianuarie 2013
vr20130304.indd 15
4/19/2013 12:16:42 PM

inedit
LIVIU BORDAŞ
MIRCEA ELIADE ŞI VALERIU BOLOGA
Corespondenţa postbelică
1
M. Eliade către V. Bologa
History of Religions
An International Journal for Comparative Historical Studies
3 mai 1969
Mult stimate Domnule Bologa,
Poate îţi mai aduci aminte de mine: acum vreo patruzeci de ani mi-ai publicat un
studiu despre botanica indiană. 1 Am mai scris de atunci câte ceva despre alchimiile
asiatice şi occidentale, lucrări pe care ţi le voi trimite cu bucurie dacă aş cunoaşte o
adresă mai certă.
De curând, am început să primesc cărţi şi reviste din ţară. Printre ele, Steaua -
unde ţi-am citit (cu câtă emoţie!) elogiul hipocratismului. 2 Aflu, din articolul D-tale,
de cartea D-rului Gh. Brătescu. 3 Tare aş vrea s-o posed – nu numai s-o citesc. Aş
putea oferi, în schimb, D-rului Brătescu o carte de pe aici, care l-ar interesa.
În speranţa că scrisoarea de faţă îţi va ajunge, te rog să crezi în sentimentele de
prietenie şi admiraţie pe care, încă din 1927, ţi le păstrează
al D-tale devotat,
Mircea Eliade
P.S. Despre mine: sunt „distinguished Service Professor of History of Religions”
1
M. Eliade, „Cunoștințele botanice în vechea Indie”, Buletinul Societății de științe din Cluj,
VI, octombrie 1931, pp. 221-257.
2
Valeriu Bologa, „Marea cotitură: Hipocratismul - începutul medicinii savante”, Steaua
(Cluj-Napoca), XX, nr. 2, februarie 1969, pp. 102-105. În aceeași revistă Bologa publicase
alte două articole: „Vraciul”, XIX, nr. 10, octombrie 1968, pp. 81-84; „De la «Baba doftoroaia»
la doctor”, nr. 12, decembrie 1968, pp. 87-90.
3
Gheorghe Brătescu, Hipocratismul de-a lungul secolelor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
308 pp.
vr20130304.indd 16
4/19/2013 12:16:42 PM

I N E D I T 17
la Chicago Univ[ersity] şi-mi petrec verile în Europa, unde sper să te pot întâlni.
Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, Cluj, MS-118
2
V. Bologa către M. Eliade
Cluj, 7 iulie 1969
Dragă Mircea Eliade,
Un copil sub pomul de Crăciun nu s-a bucurat atât de mult ca mine când ţi-am
primit scrisoarea. Împreună cu asistenta de la catedră, tânăra, inteligenta, simpatica
şi niţel cam leneşa Gabriela Rusu, care de mult e o mare admiratoare a dumnitale
am râs din inimă la preambul „Poate îţi mai aduci aminte de mine”. Dragul meu,
de când am primit ultima dumnitale scrisoare, în 1943, ţi-am urmărit – pe cât mi-a
fost posibil – din recenzii şi bibliografii ascensiunea, m-am bucurat de ea şi adesea a
trebuit să-i povestesc Gabrielei câte ceva despre dumneata. Pe urmă ai apărut iarăşi
în coloanele publicaţiilor noastre şi iarăşi şi iarăşi ne-am bucurat. Îmi dai voie să te
agrăiesc aşa familiar cum îţi spuneam când erai tinerel (iar eu încă relativ tânăr).
I-am trimis o copie a rândurilor dumnitale lui Brătescu. Mi-a răspuns entuziasmat
şi mi-a comunicat că ţi-a trimis cartea despre Hipocrat et de quibusdam aliis
disponibilibus. El şi cu Vătămanu 4 lucrează bine în Bucureşti, amândoi sunt de mare
nădejde. Bucurie am şi cu elevul şi cu urmaşul meu Izsak 5 în Cluj şi profesorul Iosif
Spielmann 6 din Târgu Mureş, tot ucenic al meu. Suntem pe cale bună cu istoria
medicinei; mai dezlânat se lucrează în istoria ştiinţelor, deşi şi în acest sector sunt
câteva elemente tinere promiţătoare, mai ales în Bucureşti. Aici în Cluj stâlpul este
academicianul Emil Pop 7 , un într-adevăr valoros istoriograf al biologiei.
Nu te mira de copia pe care o găseşti aici alăturată. Cei 77 de ani ai mei, arteroscleroza
obligatorie şi un mic ramolisment incipient îmi dau de furcă: scriu greu, deci
scump în corespondenţă. Prind momente când drăguţa de Gabriela e puţin liberă ca să
mi-o facă, benevol, pe dactilografa. De aceea, când am scris prietenilor mei, medicoistoricilor
din Frankfurt, Artelt şi Heischkel o lungă dare de seamă despre metehnele
mele, am bătut-o în 6 exemplare şi copiile le trimit la alţi prieteni pentru informarea lor.
Cunoscându-ţi interesul pentru persoana mea, cred că nu te va plictisi.
4
Nicolae Vătămanu (1897-1977).
5
Sámuel Izsák (1915-2007). Vezi volumul Sámuel Izsák, Sandu Bologa, Valeriu Lucian
Bologa. Evocare monografică, Ed. Miracolul Cuvântului, Cluj-Napoca, 1995 (în special pp.
38, 80-81, 98-100).
6
Iosif Spielmann (1917-1986).
7
Emil Pop (1897-1974).
vr20130304.indd 17
4/19/2013 12:16:43 PM

18
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
În curând vei primi nişte pachete cu ceea ce mai am disponibil din publicaţiile
mele. Îţi doresc răbdare parcurgându-le. Te rog să le guşti cu discernământ, fiind
îndeosebi atent la anii apariţiei pentru a înţelege unele particularităţi şi de-asemenea
caută să cerni ceea ce în lucrările în colaborare aparţine lui Bologa sau colaboratorilor.
Am dat dispoziţie să fii informat în legătură cu congresul din Bucureşti în 1970. 8
Poate vei participa şi dumneata. Dacă starea îmi va permite atunci o deplasare în
capitală, m-aş bucura nespus să te revăd.*
Cu mult drag,
Valeriu Bologa
* Sau poate ai veni şi la Cluj. În ultimele decenii s-au realizat mai multe lucruri de
valoare şi interesante, foarte frumoase, vrednice să le vezi! Cred că săpăturile dacice
din Muzeul de antichităţi şi lucrările arheologilor clujeni din şcoala Pârvan-Daicoviciu
ar fi revelatoare pentru D-ta.
V.B. 9
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers, 64.4
3
M. Eliade către V. Bologa
4 Place Charles Dullin
Paris 18`
13 sept[embrie] 1969
Dragă Domnule Valeriu Bologa,
Am primit aici, retransmisă de la Chicago, scrisoarea D-tale din 7 iulie; inutil să
precizez cu câtă bucurie am citit-o şi recitit-o! Ştiam că rândurile mele ţi-au ajuns,
pentru că primisem cartea d-rului Brătescu, dar aşteptam şi un semn de viaţă, ca să
mai aflu noutăţi despre D-ta şi despre Cluj. Am plecat însă la începutul lui august la
Roma, şi scrisoarea D-tale m-a căutat, vreo câteva săptămâni, prin mai multe oraşe!…
M-au întristat informaţiile de ordin medical, dar mă consolez repetându-mi că un
istoric al medicinii dispune de perspective prea vaste pentru ca fragmentul autobiografic
să nu-şi dilate, exagerat proporţiile. În orice caz, îmi doresc şi mie, la 77 de
ani, măcar o jumătate din activitatea D-tale! Evident, când voi veni în ţară nu voi
8
Al XXII-lea Congres Internaţional de Istoria Medicinii, Bucureşti-Constanța, 30 august - 5
septembrie 1970.
9
Notă manuscrisă, singura din cele trei scrisori dactilografiate ale lui Bologa.
vr20130304.indd 18
4/19/2013 12:16:43 PM

uita să mă reped la Cluj - care a rămas pentru mine centrul cultural incomparabil de
acum 30-40 de ani. De la Chicago (adică, după 15 octombrie) îţi voi trimite ceva
din lucrările mele mai recente. Din păcate, prea puţine în legătură cu istoria ştiinţelor.
Dar unul din cei mai străluciţi studenţi ai mei 10 îşi pregăteşte teza (în Istoria
Religiilor) despre taoism, alchimie şi medicină… Am satisfacţia că în aceşti ultimi
12 ani de când conduc Departamentul de Ist[oria] Rel[igiilor], Univ[ersitatea] din
Chicago s-a impus ca cel mai important centru din lume. A trebuit să vină un român
ca Istoria Religiilor să devină „disciplină la modă” în Universităţile americane. S-au
creat aproape 20 de catedre noi la Universităţi importante, şi toate au fost ocupate de
foştii mei elevi. Acum, trebuie să ne luptăm să ţinem studenţii până la doctorat – căci
imediat după licenţă sunt ispitiţi cu poziţii şi salarii fabuloase la alte Universităţi (ce
să-i faci dacă e „la modă”?). Singurul meu regret: că am avut, şi am, studenţi din
toate continentele – vreo 16 ţări; dar numai din România, nu. Şi mi-ar părea rău ca
metoda pe care am elaborat-o şi rezultatele la care am ajuns să fie discutate la Tokyo
şi Sydney, în Uganda şi Argentina, şi în toate Universităţile din Statele Unite şi Europa
– afară de România…
Vei primi de la Payot, când va apare (probabil, la iarnă), De Zalmoxis à Gengis
Khan. Études comparatives sur la religion et le folklore de la Dacie. 11
Cu cele mai sincere urări de sănătate,
al D-tale,
Mircea Eliade
Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, Cluj, MS-120
I N E D I T 19
Prof. Valeriu Bologa
Cluj
Strada Pasteur 6
4
V. Bologa către M. Eliade
Cluj, 20 noiembrie 1969
Dragă Mircea Eliade,
Cu prilejul jubileului de 20 de ani de la apariţie, revista Steaua vrea să scoată,
în decembrie, un număr festiv. Are asigurate colaborări foarte simandicoase şi valoroase.
Mi-au cerut să dau şi eu ceva, pe cât se poate în legătură cu… Mircea Eliade!
Am făcut un articol Mircea Eliade şi istoriografia medicală clujeană. În el se trece
10
Norman J. Girardot.
11
Paris, 1970, 252 pp.
vr20130304.indd 19
4/19/2013 12:16:43 PM

20
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
în revistă ceea ce ai scris d-ta cândva despre noi, iar pe urmă – şi aici e greutatea specifică
a articolului – se reproduc toate scrisorile, din 1927 până în 1969, ale lui M.E.
către V. Bologa. Natural că din aceste scrisori s-au omis câteva pasagii care sunt de
o natură mai intimă, aşa cum am crezut de cuviinţă pentru a nu comite indiscreţii
intimiste. A ieşit ceva foarte frumos şi cei de la Steaua sunt încântaţi. Dar directorul,
Aurel Rău, foarte just, are o ezitare: ar vrea, şi sunt de acord cu el, ca d-ta să fii
înştiinţat şi să ne dai „absolutoriul”. Lucrul este urgent. Te rog răspunde-mi imediat.
Eu am un mare interes ca acest articol să se publice. Am fost şi suntem consideraţi
noi medico-istoricii (şi mai general chiar, istoricii ştiinţei) ca un fel de a cincea
roată la car, suntem priviţi cu un zâmbet îngăduitor şi ironic, ca ceva foarte inutil în
lume. Pe mine lucrul acesta nu mă mai atinge; după 50 de ani de luptă cu mori de
vânt m-am imunizat şi sunt „jenseits von Gut und Böse”. Dar vreau să-i ajut pe cei
tineri care au pornit pe căile bătute de mine şi au de luptat cu aceeaşi indiferenţă. Azi
Mircea Eliade este în vogă; cuvântul lui e greu de tot la cumpănă. Ceea ce a scris el
lui Bologa în curs de 20 de ani e un certificat de valută forte, care ar fi de mare preţ
pentru tinerii noştri istorici ai ştiinţelor şi – drept să-ţi spun – îmi flatează amorul
propriu, chiar aşa bătrân şi cu piele de rinocer cum sunt. (Nu în sensul rinocerilor lui
Ionescu).
Deci, dragă Mircea Eliade, slobozeşte pe robul tău, urgent, par avion, ca să vedem
Steaua de la Răsărit încă în luna decembrie.
Cu drag,
bătrânul V. Bologa
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers, 64.4
5
M. Eliade către V. Bologa
History of Religions
An International Journal for Comparative Historical Studies
2 decembrie 1969
Iubite Domnule Profesor,
Răspund pe loc scrisorii D-tale din 20 no[iembrie]. Inutil să-ţi spun cât sunt de
măgulit că voi figura într-un articol semnat de D-ta şi în al cărui titlu figurează numele
sfânt al Clujului! Evident că nu mă împotrivesc. Dar tare mi-e teamă că scrisorile
mele de pe vremuri – mai ales cele din India – cuprind năzbâtii istorico-medicale
(sau chiar istorico-ştiinţifice) de vor râde tinerii, şi praful se va alege din bruma mea
de „autoritate”!!! Fii, deci, te rog mult, necruţător şi „taie” tot ce veşnic tânăra ignoranţă
(care m-a ajutat atât de mult în viaţă) a proclamat peste limitele îngăduite chiar
vr20130304.indd 20
4/19/2013 12:16:43 PM

celui mai leneş licean.
Cu urări de bine şi multă sănătate,
al D-tale,
Mircea Eliade
Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, Cluj, MS-121
I N E D I T 21
6
V. Bologa către M. Eliade
15 aprilie 1970
Dragă Mircea Eliade,
Azi dimineaţă am primit Zalmoxis. Deocamdată am tăiat filele şi am ciugulit pagină
de pagină. A fost un regal! E formidabil ce bogăţie de informaţii documentare
zace în această carte, cum legi cele mai disparate amănunte şi dai o sinteză de cea
mai înaltă factură. Urmează acum citirea pe îndelete, cu creionul în mână, care va fi
un deliciu. Îţi mulţumesc din toată inima pentru marea bucurie ce mi-ai făcut.
În curând vei primi de la catedra mea câte ceva nou.
Cu drag şi multă prietenie,
V. Bologa
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers, 64.4
7
Valeria şi Sandu Bologa către M. Eliade
Profondément affligés, Valeria, Lucia et Sandu font connaître á tous leurs amis
et connaissances le décès, survenu le 30 octobre 1971, de leur époux et père, âgé de
79 ans,
VALERIU LUCIAN BOLOGA
membre de plusieurs académies et sociétés scientifiques étrangères.
Après une vie digne, consacrée au progrès de la science et de l’humanité, a été
enterré dans le cimetière central de Cluj, Roumanie.
Dr. Valeria Bologa
Dr. Sandu Bologa
Str. Rahovei 29 str. Rosetti 15
Cluj, Roumanie Cluj, Roumanie 12
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers, 64.4
12
Anunț tipărit.
†
vr20130304.indd 21
4/19/2013 12:16:43 PM

22
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
8
Gabriela Rusu către M. Eliade
Cluj, 18 ianuarie 1972
Mult stimate Domnule Profesor,
Ritmul obişnuit nu i-a fost micşorat până la 6 septembrie 1971, data primului
infarct cardiac. A zăcut în spital până la al treilea, care l-a răpus.
Scrisorile şi publicaţiile pe care i le-aţi trimis i-au fost de fiecare dată mare bucurie.
Este lesne de înţeles.
Domniei voastre: distinsă preţuire,
Gabriela Rusu
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers, 71.4
9
Lucia Bologa-Domşa către M. Eliade
Cluj, 30 ianuarie 1972
Stimate Domnule Profesor,
Această scrisoare vă aduce trista veste a plecării dintre noi a celui care pentru
Dumneavoastră a fost un amic ce vă stima şi aprecia în mod deosebit, iar pentru mine
a fost un tată minunat.
Lipsa lui o resimt tot mai mult pe măsură ce trece timpul şi abia acum, când nu-l
mai avem stâlp de sprijin în mijlocul familiei, îmi dau seama că atunci când trăia,
furată de măruntele preocupări zilnice, nu am reuşit să-l cunosc în suficientă măsură.
El era pentru mine doar tata… Umanistul, omul de ştiinţă, cercetătorul dăruit muncii
sale – sunt aspecte care am impresia că pentru mine prezintă încă multe necunoscute.
Tot mai acută e senzaţia că, faţă de memoria lui, o datorie mi se impune: să-l cunosc
cât mai adânc, să mă apropiu de munca şi realizările lui, să înţeleg „omul” care
a fost tata, pentru a putea trece toate acestea mai departe, în amintirile copiilor mei,
nepoţii lui favoriţi.
Din acest motiv apelez la bunăvoinţa Dumneavoastră şi, deşi ştiu că sunteţi mult
ocupat cu studiile ce le întreprindeţi, îmi iau totuşi îndrăzneala a Vă ruga să aşterneţi
pe hârtie, pentru mine şi ai mei, tot ce credeţi că ne interesează, tot ce vă amintiţi în
legătură cu tata. Tot dumneavoastră sunteţi – cred – în măsură să ne spuneţi şi care
a fost ecoul muncii lui în lumea ştiinţifică internaţională… Dumneavoastră puteţi în
felul acesta să mă ajutaţi să-mi cunosc mai bine tatăl!
Moartea lui ne-a luat aproape prin surprindere. Cu toţii ne temeam pentru mama,
a cărei sănătate era şubrezită de repetate accidente cardiace şi nu ne gândeam că
vr20130304.indd 22
4/19/2013 12:16:43 PM

I N E D I T 23
omul aparent sănătos, plin de vigoare şi elan, care zilnic lucra 8-10 ore la Institut, ne
va părăsi primul. Două infarcte cardiace în repetiţie au determinat spitalizarea lui şi,
tocmai când îl credeam ieşit din pericol, un al treilea infarct i-a fost fatal.
A suportat boala cu multă răbdare şi stăpânire, deşi era convins că nu va scăpa; a
privit ideea morţii cu calm şi fără teamă, iar atunci când momentul a sosit, a murit cu
zâmbetul pe buze, împăcat, mulţumit că, în fine, a venit şi pentru el sorocul odihnei,
după o viaţă plină de muncă.
Nouă ne-a rămas doar amintirea lui caldă, luminoasă şi bună…
Dacă doriţi să-mi îndepliniţi rugămintea, vă rog scrieţi la următoarea adresă: strada
Rahovei, nr. 29, Cluj, judeţul Cluj, România.
Cu adânc respect,
Dr. Lucia Bologa-Domşa
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers, 71.4
Notă asupra ediţiei
Corespondenţa lui Mircea Eliade (1907-1986) cu Valeriu Bologa (1892-1971)
– optsprezece scrisori din perioada 9 decembrie 1927 - 5 iulie 1938 şi alte două
disparate din 1 septembrie 1943 şi 3 mai 1969 – a fost publicată de cel din urmă în
anul 1969. 13 Din nefericire, această ediţie a fost cenzurată, fiind eliminate nu numai
referinţele la motivaţia financiară a publicării unei părţi a literaturii lui Eliade, ci şi
frazele în care era vorba despre Nae Ionescu, Cuvântul, Vremea sau despre urmărirea
sa politică din anul 1938. După exact trei decenii, în 1999, ea a fost reluată ca atare
în primul volum al corespondenţei lui Mircea Eliade. 14 O nouă ediţie, reintegrând
fragmentele cenzurate, am publicat noi înşine în 2003. 15 Ea cuprinde şi ultimele două
scrisori trimise de Eliade (la 13 septembrie şi 2 decembrie 1969).
Scrisorile interbelice ale lui Valeriu Bologa către Eliade – douăsprezece, acoperind
perioada 2 decembrie 1927 - 11 februarie 1938 – au fost publicate mai întâi
în 1990 16 , iar apoi reluate în primul volum al seriei de corespondenţă primită de
13
Gabriela Rusu, „Mircea Eliade şi istoriografia medicală clujeană”, Steaua (Cluj-Napoca),
XX, nr. 12, decembrie 1969, pp. 176-190.
14
Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, vol. I, ed. de M. Handoca, Humanitas,
Bucureşti, 1999, pp. 71-95.
15
Mircea Eliade în corespondenţă cu Valeriu Bologa, ed. de Florin Todea, Origini. Revistă
de studii culturale (Zalău), nr. 3-4, 2003, pp. 115-128. Ediția se bazează pe manuscrisele
scrisorilor (mai puțin cele din 1 ianuarie 1929, 21 decembrie 1931 şi 6 septembrie 1935),
achiziționate de la Lucia Bologa-Domşa de Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” din Cluj-
Napoca.
16
Valeriu Bologa către Mircea Eliade, ed. de M. Handoca, Viața Românească (București),
nr. 5, mai 1990, pp. 71-86.
vr20130304.indd 23
4/19/2013 12:16:43 PM

24
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Eliade. 17 În anexa ediţiei necenzurate a scrisorilor lui Eliade, din 2003, am adăugat şi
prima scrisoare postbelică a lui Bologa (7 iulie 1969). 18 Precizam acolo că toate scrisorile
trimise de medicul clujean după război se păstrează în fondul Mircea Eliade
Papers de la Biblioteca Universităţii din Chicago.
În mai 2011, când am avut prima ocazie de a cerceta arhiva lui Eliade din Chicago,
am găsit şi aceste scrisori – în număr de trei –, precum şi alte câteva trimise de
asistenta şi de familia lui Bologa. Putem astfel oferi o imagine completă a corespondenţei
postbelice dintre cei doi savanţi (lipsesc scrisoarea lui Eliade către Gabriela
Rusu şi un eventual răspuns al său la scrisoarea Luciei Bologa-Domşa). Interesante
în sine, valoarea acestor scrisori se vădeşte pe de-a-ntregul abia integrate epistolarului
interbelic dintre cei doi savanţi şi coroborate cu celelalte date cunoscute ale
relaţiei lor. 19
Scrisorile au fost editate conform normelor actuale, păstrând particularităţile de
stil şi exprimare ale autorilor lor.
17
Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. 1, ed. de M. Handoca, Minerva, Bucureşti, 1993,
pp. 100-114.
18
Mircea Eliade în corespondenţă cu Valeriu Bologa, loc. cit. Editată după duplicatul păstrat
în arhiva lui Valeriu Bologa, din care lipsește însă o notă finală manuscrisă.
19
Am încercat o primă analiză în același loc în care am publicat scrisorile interbelice necenzurate
ale lui Eliade. Cf. L. Bordaș, Istoria doctorului Honigberger şi secretul unei nuvele
eliadeşti (II), Origini. Revistă de studii culturale (Zalău), nr. 3-4, 2003, pp. 129-158.
vr20130304.indd 24
4/19/2013 12:16:43 PM

istorie şi literatură
FLORIN MANOLESCU
SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL
VINA LUI MIRCEA ELIADE
Pentru valoarea şi importanţa textelor sale
(articole, nuvele, povestiri, roman), pentru
prestigiul pe care şi l-a cîştigat ca scriitor
sau ca profesor universitar, şi nu în ultimul
rînd, pentru faptul că opera sa literară a
fost scrisă exclusiv în limba română, Mircea
Eliade este figura centrală a exilului
literar românesc.
Literatura lui Mircea Eliade (28 februarie/13 martie 1907, Bucureşti
– 22 aprilie 1986, Chicago) a fost tradusă în toate limbile de circulaţie
universală, iar în Japonia, operelor sale le-a fost rezervată foarte devreme
o serie editorială completă. Cu siguranţă, în cazul acestui autor, celebritatea mondială
a istoricului religiilor a întrecut-o pe aceea a prozatorului. Dar cîteva dintre nuvelele
şi povestirile sale (La Ţigănci, Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis), scrise în
exil şi publicate mai întîi în limba română, ţin de repertoriul cel mai exigent al prozei
fantastice româneşti, Memoriile şi Jurnalul se constituie într-un vast Bildungsroman
fără termen de comparaţie în literatura noastră, iar Noaptea de Sânziene (în versiunea
franceză realizată de Alain Guillermou) a intrat în selecţia primelor zece romane
ale literaturilor Europei Centrale, aşa cum a fost ea propusă de echipa de critici a lui
Pierre Boncenne, în La Bibliothèque idéale (Paris,1988, 1992).
Mai important este însă altceva. În timp ce, constrîns de împrejurări, Emil Cioran
clamează despărţirea de limba română nu din dezinteres, ci pentru a se consacra
literar doar limbii franceze (ba chiar pentru a se feri de trecut şi de nepoftiţi) şi în
timp ce Ionesco/Ionescu e redevabil (ca de altfel şi Cioran) atît literaturii franceze,
cît şi celei române, în afara căreia nu poate fi înţeles cu adevărat, Mircea Eliade e
figura centrală a exilului literar românesc. Proza, memorialistica şi jurnalele sale sînt
scrise exclusiv în româneşte, iar la prestigiul pe care textele acestea l-au cîştigat în
străinătate atunci cînd au fost traduse şi publicate de cîteva dintre cele mai importante
edituri (Gallimard în Franţa, Suhrkamp în Germania) s-a adăugat destul de
repede şi aura de savant şi de profesor universitar, capabil să cîştige aderenţi şi să
vr20130304.indd 25
4/19/2013 12:16:43 PM

26
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
facă şcoală. Speranţa scriitorului de a obţine Premiul Nobel pentru literatură a fost
de aceea perfect îndreptăţită. Dacă visul acesta nu s-a împlinit, de vină a fost absenţa
unui suport instituţional indispensabil şi (după chiar explicaţiile oferite de Eliade)
faptul că trecutul l-a ajuns din urmă. După repetatele acuzaţii de presă formulate în
România (încă din 1944–1946, cînd, pentru a da un singur exemplu, într-un articol
intitulat Generaţia în pulbere şi publicat la 1 februarie 1946 în Ultima oră, Zaharia
Stancu i-a imputat greşita orientare ideologică a unei întregi generaţii), trecutul său
de simpatizant al Mişcării Legionare sau poate chiar de membru al unuia dintre „cuiburile”
secrete ale acestei organizaţii a fost readus în discuţie la începutul anilor ’70
în Israel, apoi în Italia, şi cu intensitate sporită, după 1986 (anul în care Eliade moare),
dar mai ales după 1989, din Statele Unite pînă în România. În instanţă au fost
convocate cîteva articole publicate de Mircea Eliade în Vremea sau în Buna Vestire
şi considerate a fi dovada apartenenţei sale la Mişcarea Legionară, faţă de care mai
tîrziu nu s-ar fi distanţat. Iar dintre acuzatori n-au lipsit nici cei care s-au străduit să
demonstreze că „urmele” acestei înregimentări dezonorante pot fi urmărite pînă în
interiorul operei sale literare sau ştiinţifice.
Sîntem, aşadar, în situaţia în care cîteva articole de atitudine socială şi politică,
sau chiar de exaltată sugestie militantă, scrise pe parcursul a ceva mai mult de un
an şi completate în decembrie 1937, potrivit însemnărilor din Jurnalul lui Mihail
Sebastian, cu implicarea în campania electorală a Partidului Totul pentru Ţară, dar
contrazise de atîtea alte articole publicate înainte sau după, au fost considerate suficiente
nu numai pentru a-l condamna definitiv pe om, dar şi pentru a-i refuza operei
sale recunoaşterea. Prin urmare, nu o „pată pe vestă”, urîtă la vedere, dar spălată cu
timpul chiar de către cel care a purtat-o, ci un păcat nemărturisit şi prin aceasta de
două ori imprescriptibil.
După război, în Germania posthitleristă ceva asemănător s-a întîmplat cu Martin
Heidegger. Ceea ce i-au reproşat chiar prietenii (înaintea tuturor, filosoful Karl
Jaspers) a fost atît atitudinea sa pronazistă din 1933, cînd a preluat conducerea rectoratului
Universităţii din Freiburg şi a rostit un discurs „pe linie”, cît şi faptul că ulterior
nu şi-a exprimat public regretul pentru această „înregimentare”. În ochii celor
care l-au condamnat n-a fost suficient că după ceva mai puţin de un an de exercitare
a funcţiei de rector, Heidegger a demisionat şi s-a retras într-un fel de rezistenţă
pasivă, perceptibilă totuşi în activitatea sa de profesor universitar. În august 1947,
aproape ultimativ, Herbert Marcuse (plecat din 1933 în exil, un timp în Elveţia, iar
apoi în S.U.A., unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii) i-a cerut explicaţii, după ce mai
întîi i-a reproşat că în 1933-34 a susţinut programul naţional-socialist, că după 1934
a rămas în Germania, fără să fi protestat vreodată deschis („Sie haben keine einzige
der Taten und Ideologien des Regimes öffentlich denunziert.” / „N-aţi denunţat public
nici măcar una din faptele şi din ideologiile regimului.”) şi că nici după 1945
n-a făcut acest lucru, dincolo de sfera relaţiilor sale private.
În ianuarie 1948, cînd îi răspunde printr-o scrisoare lui Marcuse, Heidegger
vr20130304.indd 26
4/19/2013 12:16:43 PM

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 27
porneşte de la o constatare. E greu, spune el, să porţi o discuţie cu oameni care din
1933 n-au mai trăit în Germania şi care judecă începutul mişcării naţional-socialiste
din perspectiva sfîrşitului ei („wie schwer ein Gespräch mit Menschen ist, die seit
1933 nicht mehr in Deutschland waren und die den Beginn der nationalsozialistischen
Bewegung von ihrem Ende aus Beurteilen”). Iar apoi, pe puncte şi cu argumente
care seamănă într-o oarecare măsură cu cele pe care, de-a lungul timpului, le
va invoca şi Eliade : 1) În 1933 a sperat ca naţional-socialiştii să facă ce au promis.
Să provoace înnoirea spirituală a întregii vieţi, să elimine contradicţiile sociale şi
să salveze Occidentul de pericolul comunist. 2) În 1934, cînd şi-a dat seama că a
fost înşelat în aşteptările sale, a demisionat. 3) Într-adevăr, după această decizie n-a
protestat public, pentru că un astfel de gest nu s-ar fi putut face decît cu preţul vieţii
lui şi a familiei sale. Iar a se confesa după 1945 i-a fost imposibil, atîta timp cît n-a
avut nimic în comun nici cu naziştii şi nici cu modul respingător în care aceştia şiau
proclamat modificarea vechilor convingeri („Ein Bekenntnis nach 1945 war mir
unmöglich, weil die Nazianhänger in der widerlichsten Weise ihren Gesinnungswechsel
bekundeten, ich aber mit ihnen nichts gemein hatte.”).
Într-o carte publicată mai întîi în Franţa şi intitulată Heidegger et le Nazisme
(Paris, 1987), Victor Farías, care pe baza unor documente de arhivă a putut stabili
nu numai că Martin Heidegger s-a înscris în NSDAP în mai 1933 şi că şi-a plătit
cotizaţia de membru pînă în 1945, dar şi că a redactat cel puţin două rapoarte ideologice
împotriva unor colegi, l-a considerat pe fostul său profesor un incorigibil.
Imediat după apariţie, eseul acesta (tradus şi în R.F. Germania) a provocat o amplă
dezbatere, prezentată în liniile ei mari de Jürg Altwegg în volumul intitulat Die Heidegger
Kontroverse (Frankfurt am Main, 1988). Unora (lui Hans-Georg Gadamer,
de exemplu), demonstraţia lui Farías li s-a părut de o grotescă superficialitate, alţii
(printre care şi Alain Finkielkraut) au observat că locul unei dezbateri serioase l-a
luat un tip de isterie care ar aminti de campaniile staliniste din anii ’30 (unul dintre
articolele publicate în Libération s-a intitulat Heil Heidegger!), şi în timp ce Marcuse
a putut susţine (în 1948) că lui adevărata semnificaţie a nazismului i-a fost clară
de la bun început, Jean Baudrillard (într-un articol tradus şi în Germania şi publicat
la 5 februarie 1988 în cotidianul Die Zeit) a dezvoltat teza imposibilităţii de a mai
stabili în prezent ce a însemnat cu adevărat pentru cei din trecut trecutul : „Wir werden
niemals erfahren, ob der Nationalsozialismus, die Konzentrationslager, Hiroshima
überhaupt zu begreifen waren oder nicht, wir sind nicht mehr in dem gleichen
geistigen Universum.” („Nu vom afla niciodată dacă naţional-socialismul, lagărele
de concentrare sau Hiroshima puteau fi într-adevăr înţelese sau nu ; nu mai facem
parte din acelaşi univers spiritual.”).
În discuţia despre relaţia lui Heidegger cu nazismul au fost aduse şi mărturiile
unora dintre studenţii care l-au audiat la începutul anilor ’40 (între ei şi Walter Biemel,
în volumul editat în 1977 de Günther Neske, sub titlul Erinnerung an Martin
Heidegger). În amintirea acestora, Heidegger apare ca un personaj deosebit de curajos,
între altele şi pentru că, în plin război, cu riscul de a fi arestat, n-a făcut un
vr20130304.indd 27
4/19/2013 12:16:43 PM

28
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
secret din sentimentele sale antinaziste (aspect amintit şi de Marcuse în introducerea
scrisorii din 1947, dar considerat insuficient : „Sie haben mir gesagt, daß Sie sich
seit 1934 völlig von dem Nazi-Regime dissoziirt haben, daß Sie in Ihren Vorlesungen
außerordentlich kritische Bemerkungen gemacht haben, und daß Sie von der
Gestapo überwacht wurden.” / „Mi-aţi spus că după 1934 v-aţi disociat cu totul
de regimul nazist, că în prelegerile dumneavoastră aţi făcut observaţii deosebit de
critice şi că aţi fost supravegheat de Gestapo.”). Tot cu acest prilej au fost amintite
şi opiniile unei foste studente, Hannah Arendt, care în cursul anilor ’20 s-a aflat în
relaţii strînse cu profesorul ei, dar care după război n-a ezitat să-l numească, într-o
scrisoare din iulie 1946, adresată lui Karl Jaspers, „un ucigaş potenţial”. Motivul
(contestat în amintirile sale de către Walter Biemel) ? Ca rector, Heidegger i-ar fi
interzis fostului său profesor Edmund Husserl să mai frecventeze facultatea şi să mai
consulte cărţile din bibliotecă. Într-o notă de subsol care a însoţit studiul ei din 1946,
What Is Existential Philosophy?, publicat mai întîi în Partisan Review şi reprodus
apoi în volumul Essays in Understanding, Hannah Arendt a repetat această acuzaţie:
„In his capacity as rector of Freiburg University, he forbade Husserl, his teacher
and friend, whose lecture chair he had inherited, to enter the faculty, because Husserl
was a Jew.” („În calitatea sa de rector al Universităţii din Freiburg, i-a interzis
lui Husserl, dascălul şi prietenul său, a cărui catedră a moştenit-o, să mai intre în
facultate, pentru că Husserl era evreu.”). Însă indiferent de sensul negativ al unora
dintre aceste opinii, părerea celor care le-au formulat, de la Victor Farías şi pînă la
Hannah Arendt, a fost că de aici n-ar trebui să rezulte o judecată negativă a operei lui
Heidegger, unul dintre cei mai importanţi filosofi pe care ni i-a dat secolul XX. De
aceeaşi opinie a fost şi George Steiner, care într-un interviu publicat în Neue Zürcher
Zeitung (18 aprilie 2009) l-a comparat pe filosof cu Pascal şi cu Kierkegaard, deşi
ca om l-a considerat „un titan scîrbos” („ein ekelhafter Titan”). Iar Hannah Arendt,
care în anii ’50 a reluat relaţiile epistolare şi s-a revăzut de cîteva ori cu fostul ei profesor,
a contribuit din plin la traducerea şi la cunoaşterea operei acestuia în Statele
Unite.
După 1989, în România, discuţia despre trecutul politic/ideologic al lui Mircea
Eliade a fost repusă pe tapet de Norman Manea prin eseul său intitulat Happy Guilt.
Mircea Eliade, Fascism, and the Unhappy Fate of Romania, publicat mai întîi în
revista The New Republic (5 august 1991) şi reluat în volumul On Clowns (New
York, 1992 ; Despre clovni, Cluj, 1997). Iar în centrul acestui eseu s-a aflat un reproş
asemănător cu cel formulat la adresa lui Heidegger :„Ar fi fost o surpriză binevenită
(afirmă Norman Manea) dacă Eliade, în scrierile autobiografice tîrzii ar fi ajuns
să-şi contrazică poziţiile sale timpurii, să-şi modifice într-un fel amestecul său cu
ideologia totalitară. Cu siguranţă, Jurnalele sale au fost ultima şansă, de care el nu
a profitat.”. Ceea ce ar însemna că Eliade a fost şi a rămas „de partea greşită”. Dar
de trecutul său de simpatizant legionar Mircea Eliade s-a distanţat de mai multe ori.
Mai întîi formal, în octombrie 1938, cînd a semnat o declaraţie prin care s-a angajat
vr20130304.indd 28
4/19/2013 12:16:43 PM

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 29
să excludă pe viitor orice fel de implicare politică. S-a ţinut de cuvînt atît timp cît a
mai trăit în România, s-a considerat dezlegat de acest angajament în contextul primilor
ani de exil, după care a revenit la postura asumată în 1938, aşa încît activiştii
radicali ai exilului (Eugen Lozovan, de exemplu) i-au reproşat vehement mutismul
politic, dacă nu de-a dreptul laşitatea.
Distanţarea lui Eliade faţă de trecut e de înregistrat şi în însemnările din jurnale
(atîtea cîte se cunosc), chiar dacă nu pe tonul reclamat de Norman Manea. La 26
septembrie 1952, de exemplu, pornind de la sensul pe care Hegel l-a dat relaţiei sale
cu istoria, Eliade notează următoarele:
Observ că hotărîrea lui Hegel (de la 14 septembrie 1800) de a se
împăca cu timpul său, de a depăşi sciziunea între „absoluta finitudine”
a existenţei interioare şi „absoluta infinitudine” a obiectivităţii lumii
exterioare — observ că această „virilă unificare cu timpul (= istoria)”
seamănă foarte mult cu decizia generaţiei mele de a „adera” la politică
pentru a se integra momentului istoric şi a se apăra de „abstract”, de a
evita evaziunea în ireal. Aceeaşi explicaţie mi se pare valabilă pentru a
înţelege adeziunea intelectualilor la comunism. […]
„Aderi” ca să te „salvezi”, ca să rămîi în „viaţă”, în „istorie”. Şi pe
urmă, datorită aceloraşi motive, semnezi manifeste care spun exact
contrariul decît crezi tu, îţi faci autocritica şi accepţi condamnarea tribunalului
popular care întrupează „Spiritul Timpului”.
În 1969, într-un text redactat (şi difuzat) atunci cînd Heidegger împlinea optzeci
de ani, Hannah Arendt s-a referit şi ea la relaţia filosofilor cu istoria. Demonstraţia
ei începe cu Platon (care „la o vârstă înaintată” şi-a părăsit locuinţa firească, seinen
Wohnsitz, cu iluzia că ar putea influenţa comportamentul tiranului din Siracuza) şi se
încheie cu o concluzie care aşază la locul ei atît eroarea lui Heidegger, cît şi sensul
acestei erori, de căutat în productivitatea ei ulterioară:
Nun wissen wir alle, daß auch Heidegger einmal der Versuchung
nachgegeben hat, seinen Wohnsitz zu ändern und sich in der Welt der
menschlichen Angelegenheiten »einzuschalten« — wie man damals so
sagte. [...] Er war noch jung genug, um aus dem Schok des Zusammenpralls,
der ihn nach zehn kurzen, hektischen Monaten vor 35 Jahren auf
seinen angestammten Wohnsitz zurücktrieb, zu lernen und das Erfahrene
in seinem Denken zu verwurzeln und anzusiedeln. [...]
Wir, die wir die Denker ehren wollen, auch wenn unser Wohnsitz mitten
in der Welt liegt, können schwerlich umhin, es auffallend und vielleicht
ärgerlich zu finden, daß Plato wie Heidegger, als sie sich auf die
menschliche Angelegenheiten einließen, ihre Zuflucht zu Tyrannen und
Führern nahmen. Dies dürfte nicht nur den jeweiligen Zeitumständen
und noch weniger einem vorgeformten Charakter, sondern eher dem
geschuldet sein, was die Franzosen eine «déformation professionnelle»
vr20130304.indd 29
4/19/2013 12:16:43 PM

30
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
nennen.
(Hannah Arendt, Martin Heidegger, Briefe 1925–1975, Frankfurt am
Main, 2002)
(Ştim cu toţii că şi Heidegger a cedat la un moment dat tentaţiei de a-şi
părăsi locuirea şi – cu o expresie folosită pe atunci — de a se „implica”
în treburile lumeşti. […] Era încă destul de tînăr, aşa încît să poată
învăţa din şocul izbiturii care, în urmă cu 35 de ani, după zece luni
scurte şi agitate, l-a azvîrlit înapoi, în locul care îi era hărăzit, şi să poată
înrădăcina şi fixa în propria gîndire experienţa trăită. […]
Nouă, celor care dorim să-i cinstim pe gînditori, chiar dacă locul nostru
e plasat în mijlocul lumii, ne va veni greu să nu considerăm surprinzător
şi poate supărător faptul că, atunci cînd s-au lăsat atraşi de treburile
lumeşti, atît Platon, cît şi Heidegger au recurs la tirani şi la führeri. Însă
lucrul acesta n-ar trebui pus pe seama respectivelor conjuncturi şi cu
atît mai puţin pe seama unui caracter dat, ci mai degrabă pe seama a
ceea ce francezii numesc o „déformation profesionnelle”.)
Deformaţie profesională (care-i împinge pe unii intelectuali să cocheteze cu
puterea), conjuncturi istorice, predispoziţii naturale sau ce va mai fi fost, după o
experienţă tristă de aproximativ un an, Mircea Eliade s-a întors şi el la adevăratul
său Wohnsitz. Din postura de secretar cultural pe lîngă Legaţia României la Londra,
în Memorii a consemnat îngrozit crimele comise în numele Mişcării Legionare („Cu
groază am aflat de asasinarea lui N. Iorga şi a lui V. Madgearu”), iar la 29 august
1985, într-o altă însemnare de jurnal, scăpat de „teroarea istoriei”, s-a putut referi
şi el, la fel ca Hannah Arendt în cazul lui Heidegger, la eroarea din trecut (dar şi la
consecinţele ei virtuale sau reale), atunci cînd a folosit aparent jucăuşa formulă felix
culpa :
Mă gîndesc la mine; fără acea felix culpa (discipolul lui Nae Ionescu),
aş fi rămas în ţară. În cel mai bun caz, aş fi murit de tuberculoză într-o
închisoare.
Aproape bagatelizată, în orice caz greşit înţeleasă de Norman Manea, adevărata
semnificaţie a acestei formule nu poate fi descifrată fără a recurge la sensul pe care
i-au dat-o atît hermeneutica tradiţională creştină, care de altfel a şi creat-o (Sfîntul
Augustin, Toma din Aquino), cît şi practica liturgică a bisericii romano-catolice
(omilia Exsultet din noaptea Învierii). Într-un solid eseu pe această temă, intitulat
„Felix Culpa ? — Bemerkung zu einem Applikationsschicksal von Genesis 3” şi
inclus în volumul Text und Applikation (editori Manfred Fuhrmann, Hans Robert
Jauß şi Wolfahrt Pannenberg, München, 1981), Odo Marquard (care distinge mai
întîi o hermeneutică reconstructivă, interesată de semnificaţia unui anumit motiv,
în contextul în care acesta a luat naştere, de o hermeneutică aplicativă, exercitată
vr20130304.indd 30
4/19/2013 12:16:43 PM

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 31
în legătură cu acelaşi motiv, însă într-un context ulterior) trece în revistă modul în
care (după Sfîntul Augustin), Leibnitz (în Theodizee, 1710), Kant (în Mutmaßlicher
Anfang der Menschengeschichte, 1786) sau Hegel (în Vorlesungen über die Philosophie
der Geschichte, editate postum) au interpretat semnificaţia întîmplării relatate
în cap. 3 al Facerii sau şi-au pus problema relaţiei dintre bine şi rău, cu ajutorul unor
exerciţii de applicatio actualis. În punctul de pornire al motivului avem de a face cu
păcatul originar (alungarea din Rai), urmat de coborîrea Mîntuitorului pe Pămînt,
adică de redempţiune, aşa încît răului să-i urmeze binele. Pentru aceşti comentatori,
ca şi pentru credincioşii din biserica romano-catolică, păcatul originar este o felix
culpa, adică o vină datorită căreia răul a fost pozitivat, ca ocazie a unui bine. Cu
un citat din Leibnitz, care comentează fragmentul felix culpa din omilia Exsultet :
„nous nous souvenons que nous avons obtenu Jesus Christ luy même à l’occasion du
péché”. Sau tot cu un citat din Teodiceea lui Leibniz : „nous savons d’ailleurs que
souvent un mal cause un bien, auquel on ne seroit point arrivé sans ce mal”. Pe traseul
acestor interpretări (şi mai tîrziu, în contemporaneitate), motivul felix culpa se
va laiciza, adică va fi reciclat în cele mai diferite domenii şi situaţii profane (istorie,
politică, etică, morală, literatură/estetică). Pentru Hegel de exemplu (explică Odo
Marquard), pasiunea, lipsită de raţiune şi prezentă în actele istorice ale unor indivizi
cu statură universală, reprezintă în fond un malum, dar tocmai datorită acestui rău
poate rezulta ceea ce este raţional (potrivit principiului bonum durch malum). Un
proces care pune în evidenţă ceea ce filosoful numeşte în prelegerile sale „die List
der Vernunft” (viclenia raţiunii, adică a istoriei).
La urma urmei, şi Lovinescu a gîndit hegelian atunci cînd, în Istoria civilizaţiei
române moderne, a susţinut că, „privită într-un plan istoric”, moartea pompierilor
din Dealul Spirii, ucişi de turci în revoluţia din 1848, „n-are nici o însemnătate”.
Altfel spus, viclenia istoriei se poate manifesta şi în felul acesta. Şi la fel a gîndit
istoricul Edward Hallett Carr în cartea sa intitulată What is History (Londra, 1961),
cînd n-a ezitat să afirme că brutalitatea şi chiar crimele care au marcat, la începuturile
lor, revoluţia industrială în Anglia sau colectivizarea agriculturii în U.R.S.S., au
fost necesare şi inevitabile, pentru că numai în felul acesta s-a putut progresa. Însă
chiar dacă raţionamentele acestea ar fi corecte, de aici n-ar trebui în nici un caz să
rezulte că, pentru a realiza binele, răul e indispensabil, deci trebuie început chiar
cu el. Sau că orice rău poate produce un bine. Sau că binele şi răul, cum susţine tot
E.H. Carr, sînt pentru un istoric ceea ce formulele matematice sau logice reprezintă
pentru ştiinţele exacte : nişte abstracţiuni. Cînd ieşim din abstracţiunea istoriei şi ne
întoarcem la viaţă, în relaţia dintre bine şi rău, esenţial rămîne ceea ce le spune apostolul
Pavel romanilor, atunci cînd îi îndeamnă să răspundă celor răi cu binele (vince
in bono malum, biruieşte răul cu binele). S-ar putea obiecta că în exemplul acesta
răul şi binele reprezintă modul de a fi al unor tabere afrontate. Însă tocmai aceasta e
tema existenţială la care ne trimite şi Mircea Eliade, afrontat cu el însuşi (ca de altfel
şi Sfîntul Augustin) atunci cînd se referă, fără verbiaj suspect, la ceea ce a devenit şi
pentru el o felix culpa. Raportarea sa la păcatul tinereţii în aceşti termeni s-a făcut,
vr20130304.indd 31
4/19/2013 12:16:43 PM

32
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
şi nu în cei impuşi de retorica de circumstanţă impusă acuzaţilor în adunările sau în
procesele politice ale sistemelor totalitare (autocritica). Ignorarea sensului adevărat
al acestei mult mai autentice mea culpa înseamnă, în definitiv, ignorarea faptului că
ea vine nu din partea unui profan, dispus (sau constrîns) să ţină un discurs autocritic,
pentru a fi cît mai repede disculpat, şi nu pentru a-şi recîştiga echilibrul sufletesc, ci
din partea unui mare specialist în istoria religiilor. Pe de altă parte, nimic din biografia
ulterioară a lui Eliade n-a contrazis această despărţire. Dimpotrivă, generozitatea
sa proverbială faţă de cei năpăstuiţi (la finalul monografiei pe care i-a consacrat-o
mentorului său de la Chicago, în capitolul Mircea Eliade şi broasca ţestoasă cu un
singur ochi, I.P. Culianu a înregistrat un episod parizian pe această temă), înţelegerea
cu care a tratat orice tip de civilizaţie şi de cultură sau atenţia acordată oricărei categorii
de interlocutori (Sorin Alexandrescu a fost frapat, dar şi iritat de varianta
aceasta de disponibilitate profană) stau mărturie. Şi mai presus de orice, mărturia
e de găsit în propria sa operă, indiferent de ceea ce au crezut că pot vedea acolo
detractorii ei. De la Daniel Dubuisson, pentru care, „loin d’avoir désavoué les engagements
politiques et les choix idéologiques de sa jeunesse, Eliade les a simplement
transfigurés dans son œuvre d’historien des religions en leur conférant un pseudodestin
ontologique” (în Mythologies du XX e siècle, Lille, 1993), şi pînă la Alexandra
Laignel-Lavastine, care pentru a-l compromite „definitiv” pe Eliade, a acceptat ca
pe coperta cărţii sale din 2002, Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme, să fie
difuzat un fals emblematic pentru ceea ce urmează în propriul text — stîlpul felinarului
din centrul piaţetei Fürstenberg, cu cei trei mari scriitori fotografiaţi de Louis
Monier în 1977, vopsit în roşu !
Dar, mai precis, în ce a constat păcatul lui Eliade şi care e întinderea lui ? În
esenţă este vorba de articolele explicit prolegionare pe care acesta le-a publicat din
ianuarie 1937 pînă în februarie 1938, cînd în România s-a instalat dictatura regală a
lui Carol II, în Vremea (Jertfa: Ion Moţa şi Vasile Marin, 24 ianuarie 1937, Comentarii
la un jurământ, 21 februarie 1937, Piloţii orbi, 19 septembrie 1937, Noua
aristocraţie legionară, 23 ianuarie 1938, Provincia şi legionarismul, 13 februarie
1938), în Buna Vestire (O revoluţie creştină, 27 iunie 1937, Mitul Generalului, 14
octombrie 1937, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?, 17 decembrie 1937), în
Cuvântul (Strigoii…, 21 ianuarie 1938) sau în alte două-trei reviste astăzi mult mai
puţin cunoscute. Interzise în România din 1945 pînă în 1989 şi ocultate un timp după
aceea, mai toate articolele acestea au fost republicate de Mircea Handoca în 2001, în
volumul intitulat Textele „legionare” şi despre „românism”, şi justificate/apărate de
el printr-o introducere care nu face decît să încurce şi mai mult lucrurile, de vreme
ce încearcă să transforme naţionalismul într-un alibi pentru cîteva puncte de vedere
inacceptabile atît în contingent, cît şi in illo tempore.
Cum se poate repede constata, cele mai multe idei exprimate de Eliade în aceste
cîteva articole sînt redevabile unui discurs articulat în secolul XIX, cînd în mai toate
ţările unei Europe dominate de obsesia identităţii etnice şi a graniţelor, naţionalismul
vr20130304.indd 32
4/19/2013 12:16:43 PM

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 33
îşi dădea mîna cu xenofobia, şi prelungit în secolul XX, care l-a „îmbogăţit” cu
propriile lui derapaje sociale, antidemocratice şi antisemite. Însă în timp ce legătura
imediat vizibilă a celui dintîi tip de limbaj s-a făcut mai ales cu războiul, de data
aceasta rezultatul a fost nu numai un nou discurs demagogic, mult mai seducător,
mult mai puţin responsabil şi mult mai agresiv decît primul, ci şi (în spatele sau la
adăpostul lui) un proiect de exterminare etnică sau socială a indivizilor, pus în lucru
de comuniştii din U.R.S.S. şi de naţional-socialiştii din Germania lui Hitler. În exil,
Mircea Eliade s-a distanţat în mai multe rînduri de acest proiect (al cărui limbaj l-a
practicat şi el, dar pe care un timp l-a atribuit doar comuniştilor). Revelatoare din
acest punct de vedere este scrisoarea în limba franceză, adresată în iulie 1972 lui
Gershon Scholem, care, după ce i s-a reproşat că a colaborat cu un eseu omagial
la volumul Myths and Symbols: Studies in Honor of Mircea Eliade (University of
Chicago Press, Chicago, Londra, 1969) sau că l-a invitat pe Eliade să conferenţieze
în Israel, şi după ce a citit fragmentele acuzatoare din jurnalul lui Mihail Sebastian şi
rechizitoriul din revista Toladot (I, 1972), l-a somat să-i dea explicaţii. Nu însă fără
a-l fi asigurat în prealabil de întreaga lui consideraţie : „În lunga perioadă de cînd te
cunosc nu am avut nici un motiv să cred că ai fost un antisemit, cu atît mai mult un
conducător al antisemitismului. Te consider un om sincer şi drept, pe care îl privesc
cu mult respect. De aceea mi se pare normal să-ţi cer să-mi spui adevărul.”
În Toladot, istoricul dr. Lavi / Theodor Loewenstein, originar din România şi
stabilit în Israel, i-a reproşat lui Eliade (cu citate din Lucreţiu Pătrăşcanu şi din Miron
Constantinescu) antisemitismul şi apartenenţa la Garda de Fier („organizaţie
extremist-antisemită, a cărei activitate de asasinate este înscrisă în istoria noastră
cu sîngele a mii şi zeci de mii de victime din sînul evreilor din România”), prelungită
de acesta şi în exil.
În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Scholem (şi pe care Mircea Handoca a
reprodus-o în Jurnalul literar, nr. 1–2, mai 1998), Mircea Eliade a schiţat natura
relaţiilor sale cu legionarismul, cu Mihail Sebastian şi cu Nae Ionescu, pentru a
putea respinge toate acuzaţiile care i s-au adus. A fost trimis la Londra „de unul din
ultimele guverne ale regelui Carol, adversar al Gărzii de Fier”, nu de legionari, a
fost menţinut în post şi „sub guvernul generalului Antonescu, care a lichidat legionarii”,
iar în 1940–1945 n-a publicat nici un articol în presa românească. E adevărat,
a fost un fidel admirator al profesorului său Nae Ionescu, dar nu şi un doctrinar al
Mişcării, aşa cum i s-a reproşat. Cît priveşte răspunsul la ancheta De ce cred în
biruinţa Mişcării legionare?, acesta n-a fost scris de el. „Probablement, îi explică el
lui Gershon Scholem, c’était la résponse, orale, à une enquête, réponse «éditée» par
le rédacteur”. Divergenţele cu Mihail Sebastian, pe care totuşi n-a ezitat să-l apere
în scris împotriva fostului său profesor, într-un moment în care şi în România antisemitismul
era practicat pe o scară din ce în ce mai largă, se explică şi ele: „J’étais
de « droite », je me situais dans la tradition « nationaliste » d’Eminescu, Maiorescu,
Iorga.” Şi în încheiere : „En choisissant l’exil, je savais que les malentendus créés
par fidélité envers Nae Ionescu seraient interprétés avec malveillance. D’autant plus
vr20130304.indd 33
4/19/2013 12:16:43 PM

34
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
que je collaborais à de nombreuses publications de l’émigration roumaine — mais
jamais à celles des légionnaires (Ţara şi exilul, Stindardul, etc.) où, d’ailleurs j’ai
toujours été attaqué et insulté.”
Ceva mai tîrziu, la fel ca Adriana Berger într-un articol din Minimum (nr. 18,
septembrie 1988), Mac Linscott Ricketts, în monografia sa intitulată Mircea Eliade
: The Romanian Roots, 1907–1945 (2 vol., New York, 1988), s-a referit şi el la
publicistica anilor ’30 şi la ancheta iniţiată de revista Buna Vestire : „Eliade told
me in 1981 that he had been asked to contribute an article to the series, but had
declined. Soon afterward he was surprised to see an article which he had not written
appearing under his name in the paper.” / „Eliade mi-a spus în 1981 că a fost
rugat să contribuie cu un răspuns la acea anchetă, dar că a refuzat. La puţină vreme
a fost surprins să citească în ziar un răspuns pe care nu l-a scris şi care a apărut
sub numele lui” (traducere de Mihaela Gligor, în Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile
româneşti ale lui Mircea Eliade, vol. II, Bucureşti, 2004).
Oricum ar fi, în textul publicat de Mihail Polihroniade în Buna Vestire nu există
nici o singură idee care să nu poată fi regăsită în celelalte articole semnate de Mircea
Eliade. De altfel, puse cap la cap, toate aceste idei (de la insistenţa cu care
este evidenţiat ineditul revoluţiei creştin-ortodoxe pe care a declanşat-o Mişcarea
Legionară, ca să „împace neamul românesc cu Dumnezeu”, şi pînă la elogiul total
al omului nou, altruist, ascultător şi crescut în cultul jertfei supreme, pentru a
realiza cu orice preţ „o ţară ca Soarele mîndru din cer”) ar fi trebuit să ne facă să
înţelegem de la bun început inutilitatea aprigei dispute pe care biografii lui Eliade au
întreţinut-o în jurul unei întrebări fără rost : a fost sau n-a fost autorul acestor articole
legionar ? Ideile, limbajul şi clişeele (sau chiar citatele) folosite aici ilustrează dacă
nu convingerile, atunci în orice caz felul de a se exprima al unui activist legionar
care, într-un moment de criză profundă a întregii societăţi româneşti, a crezut că
trebuie să recurgă la un anumit tip de discurs pe care să-l împingă pînă în zona unor
afirmaţii şi îndemnuri mai mult decît radicale. Din acest punct de vedere, articolul
care cumulează numărul cel mai mare de propoziţii şocante, formulate pe un ton
mai mult decît hotărît, este cel intitulat Piloţii orbi, chiar dacă premisa lui („Clasa
noastră conducătoare [adică piloţii orbi] s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare
[…] : pierderea instinctului statal”) poate fi acceptată. Ca în cunoscuta conferinţă
din 1919 a lui Max Weber (Politik als Beruf), pe care, poate, a cunoscut-o, Mircea
Eliade are aici în vedere etica responsabilităţii, absentă în mare măsură din mentalul
celor mai mulţi politicieni români din interbelic. Ceea ce urmează însă în pledoaria
sa e de natură să şocheze, cu atît mai mult cu cît între timp a trebuit să constatăm că
realitatea s-a luat relativ repede la întrecere cu idei de felul celor puse de Eliade pe
hîrtie, pentru a le depăşi cu mult.
Dar ce le reproşează Mircea Eliade „piloţilor orbi” ? Nu atît corupţia de proporţii
îngrijorătoare, pentru care, totuşi, viitorul i-ar putea amnistia (concede el), cît faptul
că, după Unirea din 1918, aceştia le-au permis alogenilor (sîrbi, ruteni, evrei) să
colonizeze ţara şi să-i şubrezească din interior temeliile, aşa cum au făcut-o din afară
vr20130304.indd 34
4/19/2013 12:16:43 PM

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 35
vecinii noştri unguri, ucrainieni sau bulgari. În loc să procedăm ca iugoslavii, care
au umplut Banatul românesc cu sîrbi, scrie Eliade, sau în loc să stimulăm în folosul
nostru conflictele mai vechi dintre saşi şi şvabi, noi am respectat „tratatele de pace,
clauzele minorităţilor”, aşa încît (exact ca în Doina lui Eminescu) ţara s-a umplut
de străini. „Ca şi cînd aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve
problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi cînd iugoslavii
şi bulgarii s-au gîndit la tratate cînd au închis şcolile şi bisericile româneşti,
deznaţionalizînd cîte zece sate pe an. Ca şi cînd ungurii nu şi-au permis să persecute
făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca
şi cînd cehii au şovăit să paralizeze, pînă la sugrumare, minoritatea germană ! /
Cred că suntem singura ţară din lume, le reproşează Eliade « piloţilor orbi », care
respectă tratatele minorităţilor, încurajînd orice cucerire a lor, preamărindu-le cultura
şi ajutîndu-le să-şi creeze un stat în stat.”
Din păcate, în numele „interesului naţional”, la nivel de Realpolitik sînt lucruri
abominabile care se fac, fără să se spună. Însă după lectura unui astfel de articol, în
care se spune ceea ce n-ar trebui să se facă niciodată, naţionalismul nu mai poate fi
invocat nici măcar ca alibi, şi nici nu mai e suficient să afirmăm, ca Dumitru Danielopol
în 1941, că în materie de politică, lui Mircea Eliade i se poate aplica termenul
american de sucker (sugaci, naiv, credul), sau ca Mihai Şora în 2009, că politicul
propriu-zis n-a avut nici un fel de relevanţă pentru Eliade, care n-ar fi fost altceva
decît „un om animat de un soi de mesianism, localizabil în zona spiritualului”. Nu
e suficient nici să observăm că, oricît de contextualizată în trecut s-ar strădui să fie
lectura noastră de astăzi, aplicată unor articole scrise cu şaptezeci şi cinci de ani în
urmă, ea nu se mai poate face ignorînd evenimentele catastrofale produse după publicarea
lor. E drept. Ce putea să însemne în anii ’30 pentru unii dintre intelectualii
români Germania, în general, şi nazismul (nu de puţine ori comparat cu comunismul
şi considerat aproape inocent în raport cu acesta), în particular, se poate înţelege
din articolele pe care Cioran le-a scris în această perioadă, din eseul lui Constantin
Rădulescu-Motru, Rumänien und die deutsche Kultur, publicat în 1934 în Europäische
Revue, sau mai ales din articolul lui Eliade, intitulat Meditaţie asupra
arderii catedralelor şi publicat în Vremea, la 7 februarie 1937 :
Orice mi s-ar spune despre teroarea hitleristă, nu pot uita un lucru : că,
în plin centrul Berlinului, o sinagogă stă solemnă şi nesiluită — aşa
cum n-a stat nici o biserică în Rusia. Orice mi s-ar spune despre masacrele
hitleriste, nu pot trece peste faptul simplu : că nici măcar presa
cea mai anti-fascistă din lume n-a vorbit vreodată despre „mii” de asasinate
în Germania — în timp ce jurnalele sovietice publicau mai acum
un an cifra oficială a execuţiilor contra-revoluţionarilor : un milion şi
jumătate. […]
Să ne amintim că, pentru hitlerişti, evreii sunt „duşmanii umanităţii” ;
totuşi, n-au fost incendiate sinagogile şi n-au fost masacraţi cei 600.000
de evrei ai Germaniei. […] Hitler are astăzi puterea deplină ; ar fi putut
vr20130304.indd 35
4/19/2013 12:16:43 PM

36
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
incendia sinagogile şi ar fi putut masacra pe evrei. N-a făcut nici una,
nici alta. Din prudenţă, din slăbiciune, din spirit de tolaranţă ? Hitler
n-a prea dovedit asemenea virtuţi creştine. Dacă n-a incendiat, şi n-a
masacrat — asta a făcut-o pur şi simplu pentru că n-a încurajat histeria
luciferică, n-a provocat fiara umană prin execuţii preliminare. S-a
mulţumit cu lagărele de concentrare ; mai puţin grav, în orice caz, decât
revolverul descărcat în ceafă sau spânzurătoarea. Asasinate a cunoscut
şi hitlerismul. Dar îndrăzneşte cineva să menţioneze asasinatele lui Hitler
alături de acel milion şi jumătate din Rusia Bolşevică ?!…
Dar ce ironie crudă a istoriei ! La (relativ) scurt timp după apariţia acestui articol
s-a putut constata că realitatea e cu totul alta (dar şi că Eliade a renunţat să mai scrie
în acest spirit). În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, Sinagoga din Berlin era
incendiată, ca parte a unui pogrom rămas în istorie sub numele de Reichskristallnacht,
iar la 20 ianuarie 1942, la Wannsee (Berlin), cîţiva lideri nazişti puneau la
punct „soluţia finală” (die Endlösung der Judenfrage), holocaustul, după ce, oricum,
în lagărele lor fuseseră exterminaţi şi pînă la acea dată numeroşi evrei. Aşa încît
esenţa chestiunii e de căutat nu în iluzia spiritualistă pe baza căreia, cum era convins
Eliade, urma să se nască omul nou, ci în cu totul altă parte.
Într-o carte celebră despre psihologia de masă a naţional-socialismului german,
Wilhelm Reich observă la un moment dat că nu iluzia şi naivitatea au fost factorii
cei mai importanţi care să fi determinat masele să accepte nazismul. De fapt, susţine
Reich, aceste mase au avut nevoie de nazism, şi l-au dorit în anumite circumstanţe
istorice cărora, în termeni psihanalitici, le corespunde ceea ce s-a numit activitatea
perversă a spiritului gregar. Iar în epoca în care a trăit Eliade, spiritul acesta (pe care
chiar el îl identifică şi îl numeşte histeria luciferică) şi-a găsit justificarea în teoria
la fel de perversă a superiorităţii de rasă, în cazul nazismului, sau de clasă, în cazul
comunismului. Atracţia hipnotică pe care un discurs rostit (într-un anumit context)
în numele spiritului gregar a putut-o exercita nu numai asupra maselor, dar şi asupra
indivizilor, a fost resimţită la un moment dat chiar de către unul dintre cei mai
angajaţi scriitori de stînga, Bertolt Brecht, şi „povestită” într-unul din textele sale.
De aici pînă la teoria binelui făcut cu forţa, a totalitarismului de stat şi a violenţei
„raţionale” n-a mai fost decît un pas, pe care naţional-socialismul (de dreapta sau de
stînga) l-a făcut cu dezinvoltură, trăgînd după sine indivizi din cele mai diferite categorii.
Fanatici, oportunişti, tovarăşi de drum, idioţi utili. Prin discurs, Mircea Eliade
s-a înscris şi el în această serie, chiar dacă nu definitiv, cum susţin detractorii săi. A
fost atras, ca atîţia alţi intelectuali din Europa epocii interbelice, într-un joc greşit,
despre care un timp se va fi crezut că aparţine doar cuvintelor, dar care pînă la urmă
a costat milioane de vieţi. Pentru a-i înţelege cît mai bine vina ne-am putea întreba
cît va fi cîntărit lipsa de informaţie, convingerea, naivitatea, constrîngerea sau chiar
interesul în alegerea făcută de Mircea Eliade. Un detaliu : în volumul Anii treizeci.
Extrema dreaptă românească (Bucureşti, 1995), Z. Ornea îl citează pe Ralea, care
vr20130304.indd 36
4/19/2013 12:16:43 PM

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 37
i-ar fi comunicat oral, în 1957, că „Traian Herseni, poate şi Eliade” s-ar fi apropiat
de legionari pentru că aceştia le „promiteau aderenţilor catedre universitare”. Sau
ne-am mai putea întreba care a fost rolul jucat de modelul de gazetărie datorat primului
mare val al publicisticii naţionaliste româneşti (Eminescu şi Hasdeu, cunoscuţi
de Eliade în detaliu), de anturajul său intelectual (începînd cu maestrul malefic al
generaţiei sale, Nae Ionescu), de războiul civil din Spania şi de moartea legionarilor
Moţa şi Marin, angajaţi în acest război de partea naţionaliştilor franchişti. Dar acestea
sînt întrebări cu răspunsuri sortite să rămînă în zona speculaţiilor, mai important
fiind faptul că jocul ca atare nu s-a prelungit nici în cazul lui Eliade şi nici în cel
al istoriei. I-a pus capăt dictatura regală a lui Carol II şi, ceva mai tîrziu, războiul
lui Antonescu, încheiat cu înfrîngerea lui Hitler. Iar preţul plătit de Eliade (după ce
şi-a regăsit locuirea) a fost pierderea locului, adică exilul. Şi încă ceva. La Paris, în
ultimii ani de viaţă, Cioran a ţinut să-i declare unui scriitor evreu (venit în vizită la
spitalul în care fusese internat) că n-a fost antisemit. La Chicago, Mircea Eliade, un
atent căutător şi interpret al semnelor care ni se fac, a procedat în acelaşi spirit, dar
altfel. A cerut ca la incinerarea sa, un preot de culoare să fie cel care să oficieze slujba
religioasă.
vr20130304.indd 37
4/19/2013 12:16:43 PM

cărţi paralele
ELISABETA LĂSCONI
ÎN AŞTEPTAREA SFÂRŞITULUI
(Bătrânul de Hortensia Papadat-Bengescu, Vuietul muntelui de Yasunari Kawabata)
Comedie românească, roman japonez
Înainte şi după Sigmund Freud, viaţa de familie i-a preocupat intens pe
marii scriitorii ai secolului XX, opere literare de referinţă dezvăluie nu atât
complexele vehiculate serios de psihanaliză, cât abisul sufletului şi legăturile
de sânge şi de rudenie, cele compensatorii sau vinovate. Dincolo de constelaţia
oedipiană ca nucleu, dintr-o familie nu lipsesc relaţii duplicitare şi complicate, mai
ales în societăţile de tip tradiţional, unde cutumele reglează ierarhia şi comportarea,
ca şi viaţa cotidiană.
Asemenea societăţi consacră autoritatea părintelui pentru toată viaţa, iar ca
efecte se văd alianţa mamă-fiu, urmare sau manifestare a afecţiunii reciproce, uneori
inversată ca ură şi adversitate a fiului slab faţă de o mamă dominatoare. Legătura
tată-fiică slăbeşte în timp, fiica părăseşte casa când se căsătoreşte şi intră în altă
familie. Ca reacţie faţă de cele două legături, una întărită şi alta slăbită de schimbările
de vârstă şi de statut, se naşte a treia: apropierea dintre tatăl-cap al familiei şi noră.
Două opere literare aflate la distanţă mare ca timp şi spaţiu, o comedie românească
uitată şi ignorată, şi un roman japonez celebru, tematizează original relaţia de
afecţiune intensă între socru şi noră: o comedie românească a marii europene
Hortensia Papadat-Bengescu şi un roman al primului nobelizat japonez Yasunari
Kawabata. Cele două creaţii aparţin unor specii şi genuri diferite, dar le apropie
lumile ce se reflectă în ele: două familii din marea burghezie, ancorate puternic în
tradiţie, ajung într-un punct critic, iar modernitatea le clatină soliditatea.
Comedia Bătrânul face parte din dramaturgia Hortensiei Papadat-Bengescu,
eclipsată de romanele ce alcătuiesc ciclul Hallipilor şi chiar de volumele de proză
scurtă, reevaluată atent în ultimele decenii, o citesc şi analizează doar filologii
specializaţi, interesaţi strict de opera scriitoarei sau de perioada interbelică. Romanul
Vuietul muntelui îi aparţine lui Yasunari Kawabata, primul scriitor japonez distins cu
Premiul Nobel în 1968.
Exact în acelaşi an, 1968, a apărut teatrul Hortensiei Papadat-Bengescu în
Opere volumul V, sub îngrijirea Eugeniei Tudor-Anton. Bătrânul, comedia socială,
vr20130304.indd 38
4/19/2013 12:16:43 PM

C Ă R Ţ I PA R A L E L E 39
încheiată în 1918 şi pregătită pentru punerea în scenă în 1919, a apărut prima oară în
1920 la Editura Librăriei Alcalay. Spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti
din stagiunea 1920-1921, fără al doilea act al piesei, a iscat multe comentarii şi chiar
polemici în presa vremii, susţinute de Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu, de Eugen
Lovinescu şi Felix Aderca.
Vuietul muntelui, romanul lui Yasunari Kawabata, publicat în foileton, în 1949, cu
succes imens de public, descria o lume tradiţională, ameninţată de prefacerile adânci
în Japonia primelor deceniile postbelice. Romanul face parte dintre capodoperele care
l-au consacrat – Ţara zăpezilor, Stol de păsări albe, Maestrul de go şi Frumoasele
adormite. Traducerea lor l-a impus străinătăţii, aducându-i în 1968 Premiul Nobel
pentru literatură, acordat prima oară unui scriitor japonez, pentru „sensibilitatea cu
care a reuşit să surprindă esenţa spiritului japonez”.
Romanul a fost tălmăcit în limba română de Pericle Martinescu, după versiune
franceză, împreună cu Stol de păsări albe, (Editura Minerva, colecţia BPT, 1972),
abia după câteva decenii, a apărut şi traducerea din japoneză, semnată de George
Şipoş: Sunetul muntelui (Editura Humanitas, 2010). Deja titlurile diferite semnalează
opţiunile traducerii şi determină pe cititorul pasionat de literatura japoneză, de creaţia
lui Yasunari Kawabata să recitească romanul, confruntând cele două versiuni.
Aceleaşi poveşti de familie
Apropierea celor două opere a declanşat-o chiar titlul comediei româneşti, citită
cândva şi aproape uitată, persistând în memorie ca tăciunii de jăratic ce nu se sting.
O nouă lectură a romanului japonez a risipit cenuşa, fărâma de jar a prins să pâlpâie:
Bătrânul, personaj principal în roman, se trezeşte prins într-o pânză de tensiuni cu
toţi membrii familiei sale, semănând izbitor cu Bătrânul din comedia românească,
aflat în conflict cu aproape toţi din jurul său.
Ambele creaţii literare au în centrul lor familii burgheze înstărite şi compuse din
două generaţii – părinţi şi copii, ei înşişi căsătoriţi sau ajunşi la vârsta căsătoriei.
Tensiunile puternice, mocnite sau explozive, se ivesc treptat, dramele tinerilor
reverberează asupra părinţilor, iar reacţiile în lanţ capătă o turnură hilară în comedie,
sau una elegiacă, prin strania apropiere de moarte, în romanul japonez.
Comedia Hortensiei Papadat-Bengescu are în centru viaţa familiei Delescu,
surprinsă în febra agitaţiei: fiul cel mare, Dinu, ar putea fi numit ministru, iar
membrii familiei caută deja să profite de noua situaţie. Ies la iveală duşmănii vechi
şi pretenţii noi, ca şi o alianţă ciudată între capul familiei, Bătrânul, şi Gina, soţia
fiului mai mare. Toţi invocă mereu misterul legăturii dintre savantul preocupat de
experimentele de laborator şi nora lui care îl ajută în cercetările făcute.
Spectacolul dat dovedeşte ura amestecată cu dispreţ faţă de tată, lipsa oricărui
sentiment care să lege între ei fraţi şi surori, ca şi firea fiecăruia: doamna Delescu
ţine la convenţii, la demonstraţiile de educaţie ale copiilor ei, Jean este leneş, profitor
şi cu plăcerea de a jigni, Cleo vânează o căsătorie convenabilă, deşi „a cam dat cu
foarfeca prin rochia de mireasă”, iar Maria pare detaşată de ceea ce o înconjoară.
vr20130304.indd 39
4/19/2013 12:16:43 PM

40
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Alături de ei, ca să degradeze şi biologic imaginea familiei, apare Constantin cel
idiot.
Discuţiile Bătrânului cu nora explică ce-i deosebeşte radical de ceilalţi şi ce-i
apropie: au pasiunea comună a ştiinţei, indiferenţa faţă de viaţa mondenă. Totodată,
se vede şi istoria familiei, pe care o evocă Bătrânul: o căsătorie făcută în pripă,
momentele semnificative care l-au înstrăinat, pretenţiile tuturor la un trai bun, fără
muncă, opinia clară despre firea mediocră a fiecărui fiu şi a fiecărei fiice.
În Vuietul muntelui, Bătrânul se numeşte Shingo Ogata, are un singur fiu şi o
unică fiică. Lucrează la propria firmă cu fiul său Shuichi, călătorind împreună cu
trenul zi de zi de acasă, din mica aşezare unde locuiesc, la Tokyo. Shingo s-a depărtat
de soţia sa Yasuko, iar încântarea îi vine din graţia şi farmecul nurorii – Kikuko, iar
nemulţumire şi mâhnire îi provoacă propria fiică, Fusako, a cărei căsătorie a eşuat şi
se întoarce acasă la părinţi cu cele două fetiţe.
Shingo înţelege repede că şi în căsnicia fiului se petrece o dramă, ascunsă cu
discreţie o vreme: Shuichi are o amantă, nu se mai întoarce acasă odată cu tatăl,
întârzie sub diferite pretexte, lipseşte chiar şi duminica. Afecţiunea faţă de noră
sporeşte, înţelegând natura ei sufletească deosebită, de o frumuseţe şi fineţe pe care
tânărul soţ pare să nu le observe. În acelaşi timp, bătrânul se vede confruntat cu mai
multe încercări.
Prima încercare ţine de vârstă: se înmulţesc înmormântările, dispar pe rând
foştii colegi şi prietenii, percepe semnele unor boli şi prevestirile morţii. La a doua
încercare îl supune chiar fiul său: află de la el că nora a ales avortul, în loc să se
bucure de sarcină, de copilul pe care socrii ei îl aşteaptă, află şi amănunte despre
amanta fiului, inclusiv detaliul că este însărcinată şi vrea să păstreze copilul. La a
treia încercare îl supune Fusako, nemulţumită şi de căsătoria proastă pe care tatăl i-o
aranjase şi de vădita preferinţă pentru noră.
Taţii dezamăgiţi de copii
Doi bărbaţi ajunşi la senectute îşi privesc copiii, fără bucurie şi fără mulţumire,
par să se desprindă uşor-uşor de familie şi s-o analizeze din afară. Amândoi
au o inteligenţă subtilă ce-i depăşeşte pe cei din jur, au spirit de observaţie şi o
bună cunoaştere a oamenilor. Însă înţelepciunea nu-i ajută să se detaşeze până la
indiferenţă, se văd siliţi să reacţioneze şi să acţioneze când fii şi fiice ajung în impas.
Bătrânul din comedia românească îşi analizează copiii cu luciditate şi sarcasm, în
discuţia cu un coleg şi prieten din anii studenţiei, care îl vizitează. Acesta observă că
seamănă a fi un anahoret, sugestie a unui ascetism acceptat şi practicat de savantul
dedicat în totalitate ştiinţei. Singurul dintre toţi copiii care se impune în ochii tatălui
este fiul cel mare, Dinu, totuşi apropierea lipseşte dintre ei:
„Cel mare munceşte. Îi place politica. Nu avem aceleaşi gusturi, dar are aptitudini.
L-am ajutat, a putut astfel să se ridice în cariera asta aventuroasă, atunci, la început,
când nu se câştigă; n-a avut grija cumplită a banului. Nu ne simpatizăm. Avem
caractere, idei opuse, nu discutăm niciodată; dar, mai mult sau mai puţin, ne stimăm.
vr20130304.indd 40
4/19/2013 12:16:44 PM

C Ă R Ţ I PA R A L E L E 41
L-am ajutat şi-l ajut; i-am dat o femeie ideală.”
Femeia ideală îi este noră, singura pe care o preţuieşte, o respectă şi o iubeşte,
cum nu-şi iubeşte pe niciunul dintre copii. Ştie prea bine că membrii familiei îl
consideră tiran şi îl numesc „nebunul” sau „bătrânul”, îl dispreţuieşte pe al doilea fiu,
Jean, îi este milă de fiul cel mic, Constantin al doilea, purtând acelaşi nume ca primul
născut, dar marcat de tare ereditare: paralizie parţială, epilepsie cu crize şi isterie cu
stări latente. Fetele i-au adus alte nemulţumiri, mai ales Cleo, superficială şi imorală.
Shingo Otaga are doar un fiu şi o fiică, amândoi îl dezamăgesc, iar dezamăgirea
pare să se tot adâncească. Tatăl nu intuieşte fisura din căsnicia fiului, află de la
secretară că are o amantă, că se poartă urât şi cu amanta şi cu prietena ei când se
îmbată, constată că se întoarce şi acasă beat, la ore târzii, iar soţia trebuie să aibă grijă
să nu trezească pe toţi ai casei.
Shuichi Otaga şi Dinu Delescu sunt bărbaţi siguri pe ei, reuşesc să impună respect
tuturor şi au succes în carieră. Au în comun şi o reticenţă ori un complex faţă de soţie.
El se naşte ca urmare a unei preferinţe vădite a tatălui pentru noră. Delicata Kikuko
şi Gina cea plină de naturaleţe declanşează în sufletele socrilor sentimente paterne
atât de intense încât au ca efect o gelozie inconştientă din partea fiilor. Fiecare ajunge
să-şi redescopere soţia prin ochi străini.
Kikuko nu acceptă să păstreze o sarcină ştiind că soţul ei are o amantă care
îl acaparează şi îl ţine uneori departe de casă. Somat de tată să justifice decizia
avortului, Shuichi nu dă altă explicaţie decât puritatea de la care soţia lui nu se
abate. Mai târziu, Shingo începe să înţeleagă, datorită viselor, cât de primejdioase şi
de tulburi sunt sentimentele lui faţă de noră, cât de profund este ataşamentul tinerei
femei faţă de el, contopind afinităţi sufleteşti şi atracţie erotică.
Luca Delescu îşi dispută şi el nora cu propriul fiu: Gina lucrează alături de el în
laborator şi o interesează preocupările şi experimentele savantului, în acelaşi timp
este secretara soţului ei, ştiind prea bine că el are o amantă ştiută şi acceptată de
toţi. Dinu Delescu îşi redescoperă soţia când sindrofia prilejuită de posibila numire
ca ministru aduce oaspeţi în casă: eleganţa ei într-o rochie de seară şi replicile
spirituale, ironiile bine ţintite, toate îi deschid ochii şi-i stârnesc interesul, dorinţa să
o cucerească.
Fiice şi nurori
În ambele familii se petrece un fenomen straniu în relaţia tatălui cu tinerele din
familie: nora ia locul fiicei, asupra ei se revarsă atenţia, grija şi afecţiunea. Faptul
complică şi mai mult relaţiile încordate şi sporeşte şi tensiunea. Invidia fiicei sau
fiicelor duce la riposte şi răutăţi, în faţa lor nora cea sensibilă trebuie să-şi păstreze
cumpătul, să apeleze mereu la reticenţă şi prudenţă. Explicaţiile legăturii ciudate
diferă în cazul celor două opere.
Shingo regăseşte în Kikuko farmecul celei de care s-a îndrăgostit în tinereţe, sora
mai mare a lui Yasuko. Gingăşia şi feminitatea îi amintesc de timpul trecut şi de
iubirea faţă de frumoasa care a murit foarte tânără, după ce a trezit tuturor sentimente
vr20130304.indd 41
4/19/2013 12:16:44 PM

42
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
profunde: tatăl ei o iubea pe ea mai mult, chiar sora ei o îndrăgea peste măsură, cu
soţul cel chipeş forma o pereche de-a dreptul spectaculoasă. Dispariţia ei l-a lovit
atât de adânc, încât probabil căsătoria cu Yasuko cea urâtă a pornit din disperare sau,
poate, să păstreze o legătură cu frumoasa dispărută.
Fiica lor Fusako n-a moştenit nimic de la mătuşa cea atrăgătoare, este urâtă şi fără
pic de graţie. Tatăl o cercetează după ce s-a întors acasă cu fetiţele, îi înregistrează
neglijenţa în ţinută şi nepăsarea în gesturi. Fusako recurge întâi la mici înţepături,
apoi la atacuri făţişe când îi analizează purtarea părtinitoare: tot ce vine de la Kikuko
este mai bun şi preţuit, în comparaţie cu ce vine de la propria fiică. Fiica neiubită
ajunge să-şi învinovăţească tatăl şi să vadă în cumnată o uzurpatoare.
Legătura savantului român cu nora lui este mai veche şi mai profundă. Georgina,
cum îşi numeşte el nora, cu numele întreg, nu cu diminutivul Gina, este fiica bunului
său prieten Cantemir şi ea a crescut asistând la disputele şi la discuţiile celor doi
oameni inteligenţi şi instruiţi. Curând dovedeşte interes faţă de studiu, inteligenţă şi
pasiune pentru cunoaştere, are parte de o instrucţie deosebită.
Când tatăl ei se îmbolnăveşte, Luca Delescu îşi dă seama că fata riscă să rămână
complet neajutorată într-o lume indiferentă şi ostilă. Şi găseşte soluţia salvatoare:
căsătoria cu fiul său cel mare, fără să cugete la potrivirea celor două fiinţe şi la
urmări. Astfel transpune în fapt ceea ce simţea intuitiv: aşa şi-ar fi dorit să fie copiii
săi, iar copilul sufletului său nu putea rămâne străin, ci trebuia adus în familie,
printr-o legătură solidă. Evoluţia ulterioară a lucrurilor confirmă tot: Cleo ajunge
s-o urască pe Gina, preferata tatălui ei, comentând în termeni jignitori tot ce ţine de
prezenţa ei în preajma savantului.
Kikuko şi Georgina îşi găsesc refugiu şi ocrotire lângă bătrânul cel înţelept, iar
afinităţile dintre ei depăşesc deosebirile de vârstă şi de mentalitate. Şi în comedie şi
în roman, noră şi socru par modelaţi din aceeaşi plămadă, făuriţi după acelaşi tipar
lăuntric. Kikuko vrea să-şi vadă socrul la Tokyo, deşi venise aici la părinţi, probabil
pentru a găsi un sprijin şi a respira în altă atmosferă.
Când Shingo i-a propus ca ea şi soţul ei să se mute din casa părintească, să
locuiască singuri, cu sugestia unei intimităţi care le-ar salva căsnicia, nora nici nu
vrea să audă. Ea nu concepe să trăiască departe de socri. Cei doi au mici ritualuri:
ea îl aşteaptă dimineaţa să se trezească şi-i pregăteşte ceaiul, îl întâmpină când se
întoarce de la slujbă şi-l ajută să-şi schimbe hainele.
Când Gina se hotărăşte să-l părăsească pe Dinu şi, profitând şi de curtenia şi
admiraţia lui Lungeanu, un apropiat al familiei, merge la el acasă, iar aici i se oferă
găzduire şi o grijă cum nu cunoscuse din partea soţului ei. Dar se trezeşte că Bătrânul
o urmează, pentru că nu suportă să trăiască acasă fără ea. Ea câştigă fără luptă bătălia
cu amanta, căci fascinat de soţie, Dinu a renunţat la acea legătură adulterină. Exact
la fel se întâmplase în cealaltă familie, niponă: Shuichi îşi părăseşte amanta şi se
întoarce la soţie.
vr20130304.indd 42
4/19/2013 12:16:44 PM

C Ă R Ţ I PA R A L E L E 43
Mame şi amante
Şi în comedie şi în roman, soţiile celor doi bătrâni sunt figuri şterse, şi tot figuri
de fundal apar şi amantele fiilor. Tehnica romanului japonez le conferă vizibilitate
şi personalitatea lor se reliefeză distinct. Comedia românească le înregistrează
prezenţa într-o scenă sau două, beneficiază doar de o schiţă de contur, fără pregnanţă
şi adâncime, nu joacă vreun rol important în conflict.
Yasuko, soţia lui Shingo, are o singură preocupare: să citească şi să comenteze
articolele din ziare. Îi împărtăşeşte soţului ei lecturile, reia subiectele cele mai
interesante – mod de a sublinia distanţa dintre Japonia tradiţională şi cea din prezent,
ca şi admiraţia faţă de cutumele şi obiceiurile străvechi, aşa cum reies din numeroase
discuţii, începând cu cea despre cuplul hotărât să se sinucidă, împărtăşind din iubire
până şi sfârşitul.
Doamna Delescu, născută Mocanu, acordă atenţie vieţii sociale înţeleasă însă ca
faţadă: aparenţele de educaţie bună ale fiilor şi fiicelor, conversaţiile convenţionale.
Toate arată lipsa de consistenţă umană şi intelectuală a celor două. Pentru ele şi
căsătoria şi copiii se supun aceluiaşi cod social. Analizând comportamentul lor în
anii tinereţii, se vede clar şi viclenia şi meschinăria, căci scopul lor a fost căsătoria,
profitând de naivitatea ori durerea unui bărbat tânăr.
Cu o sinceritate dezarmantă, Bătrânul se confesează prietenului în privinţa
secretului care explică drama vieţii lui, vorbindu-i despre „obişnuitul accident cu
fata gazdei” din care el s-a trezit înhămat, obligat s-o ia de nevastă din cauza sarcinii.
Mărturisirea apare ca ironie tăioasă la adresa primului născut: „Se poate lăuda că a
fost la nunta lui tatu-său.”. În spirit ironic comentează inocenţa: „Băieţii între 17 şi
22 de ani ar trebui internaţi preventiv.”
Shingo Ogata pare să se fi căsătorit cu Yasuko datorită unei disperări insuportabile,
după moartea preafrumoasei ei surori, poate dintr-un sentiment de milă faţă de fata
cea urâtă şi mereu întrecută de soră, dintr-o dorinţă de a o consola şi a se consola,
de a umple un gol insuportabil. Şi după atâtea decenii se gândeşte la ea, prezenţa lui
Fusako îi reaminteşte cât a sperat ca fiica să-i semene leit mătuşii, ce dezamăgire a
trăit văzând urâţenia lui Yasuko trecută şi asupra fetei.
În ambele poveşti de familie, soţiile nu seamănă cu mamele, ele sunt alese după
gustul şi voinţa tatălui. Cât despre amante, ele au o frumuseţe exterioară ce explică
adulterul celor doi bărbaţi – Shuichi şi Dinu, dar interiorul ascunde imensa frustrare
(pierderea adusă de război, dorinţa de a avea un copil) sau superficialitate ori vanitate
(trădată de importanţa dată aparenţelor).
Mamele par nepăsătoare în faţa adulterului ce riscă să le distrugă fiilor căsniciile,
rămân neutre, dacă nu cumva chiar curioase, în aşteptarea unei revanşe pentru bătălia
pierdută cu nurorile încântătoare. În mod evident, nici Yasuko, nici doamna Delescu
nu contează în ochii celor doi, tată şi fiu. Se situează în poziţia de observatori, nu-şi
mustră fiii, ci le acceptă adulterul, intervin doar pentru fiicele neiubite, sancţionând
indiferenţa tatălui.
vr20130304.indd 43
4/19/2013 12:16:44 PM

44
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
De altfel, Yasuko este şi foarte atentă la ce se întâmplă în dormitorul tinerilor,
constată parcă şi puţin înciudată, nu bucuroasă, că soţ şi soţie şi-au reluat relaţiile
matrimoniale, aşa că i-ar putea dărui un nepot. Doamna Delescu, dar mai ales Cleo,
speculează legătura amoroasă a lui Dinu, profită într-un fel sau altul de ea, alianţa
cu amanta este una făţişă. Amantele nu reuşesc să-i cucerească definitiv pe fii, pierd
lupta cu soţiile, reuşesc doar să le umilească.
Întoarcerea la soţii a fiilor schimbă lucrurile, dar o umbră de tristeţe o învăluie
pe Kikuko şi pe Gina, atinse şi ele de macularea lumii. Nora a pierdut ceva din
lumina ce iradia şi-i atrăgea magnetic pe toţi, căci au eşuat în tentativa de evadare:
Kikuko a plecat la părinţi şi apoi s-a întors, Gina a căutat o salvare miraculoasă
prin Lungeanu, dar se întoarce, nu doar de dragul Bătrânului, ci pentru că înţelege
imediat că-i lipseşte spiritul de aventură.
Fire dezlânate sau o nouă coerenţă
Comedia românească a stârnit o mică furtună la punerea în scenă, ea tulbura
prin noutate apele calme, liniştite, ale teatrului autohton. Atacul lui Ion Minulescu,
analiza pertinentă a lui Liviu Rebreanu dovedesc că n-a lăsat indiferenţi pe doi
scriitori interesaţi de teatru şi afirmaţi cu succes (e drept, în alte genuri). Obiecţiile
din cronica lui Ion Minulescu atrag atenţia asupra organizării subiectului dramatic:
„ Acţiunea piesei este o jurubiţă formată din fire distincte care nu merg împreună
decât foarte rar.”.
Tehnica „jurubiţei” reapare în romanele de mai târziu ca una dintre inovaţiile
prozatoarei.
Liviu Rebreanu însă a sesizat, citind piesa şi văzând spectacolul, noutatea radicală
adusă de Hortensia Papadat-Bengescu – pulverizarea convenţiilor ştiute. Este şi
dovada felului diferit de a privi opera altui autor, nu cronicar dramatic, nici simplu
cititor, ci profesionist serios şi aplicat al scrisului:
„Citind Bătrânul, rămâi nedumerit. Dialoguri sclipitoare, o scânteiere de
aforisme, izvorâte negreşit din adâncurile situaţiilor, crâmpeie de acţiuni divergente,
personagii schiţate când dramatic, când epic, observaţii vii, amestecate cu amănunte
pur cerebrale. Impresia generală e uluitoare, un vârtej năpraznic în care toate
contururile se îndoaie sau se întretaie fără nicio ţintă aparentă. Drama? Acţiunea?
Întrebări fără răspuns.” (Hortensia Papadat-Bengescu, antologie de studii critice de
Viola Vancea, Editura Eminescu, 1976, pag. 114)
Lectura de azi regăseşte în comedie multe lucruri familiare (atmosferă, situaţii,
personaje) din romanele lui Camil Petrescu, şi mai ales din piesele lui Mihail
Sebastian. Cum ar fi receptată astăzi o punere în scenă actualizată? Ar reuşi un
regizor contemporan să creeze un spectacol total? Ar putea concura comediile
cunoscute? Alte întrebări fără răspuns.
Tot fără un răspuns rămâne şi întrebarea ce vizează noutatea romanului japonez.
Răspuns avizat pot da numai specialiştii în literatura japoneză. Cititorul european
de astăzi care a parcurs şi înţeles mutaţiile realizate de Joyce şi Proust, va descoperi
vr20130304.indd 44
4/19/2013 12:16:44 PM

C Ă R Ţ I PA R A L E L E 45
că romanul lui Yasunari Kawabata spulberă barierele speciei şi ale genului. Întâi, dă
impresia unei succesiuni de schiţe. Fiecare capitol are un titlu semnificativ, chiar se
poate citi separat. Apoi, pasajele scurte au intensitate lirică şi concizia unor poeme
haiku-uri.
Titlurile capitolelor nu dezvăluie, ca în romanul european, reperele acţiunii
(personaj ori detaliu contextual), ci oferă o cheie de pătrundere în atmosferă. Iată
doar câteva titluri, ce seamănă mai curând cu titluri de poeme, încărcate de sugestii
prin imagistică fluidă ori prin conotaţii dense: „Norii de flăcări”, „Visul cu insulă”,
„Glasul în noapte”, „Clopotele primăverii”. Multe obiecte capătă încărcătură
simbolică: măştile cumpărate de la văduva unui prieten, vuietul muntelui ca semn
prevestitor al morţii.
Principiul echilibrului între gol şi plin susţine romanul lui Yasunari Kawabata, la
fiecare personaj se întrezăreşte vidul ce-i surpă existenţa. Shuichi a trăit o traumă în
război, nici nu vorbeşte despre întâmplările de atunci, dar trauma explică şi relaţia
cu amanta (căci ei împărtăşesc o suferinţă comună), şi beţiile. Şi soţia lui, Kikuko,
are mica ei traumă, ca al optulea copil, cel nedorit, cicatricea de pe frunte i-a rămas
ca pecete de la traumatismul naşterii cu forcepsul.
Cheia psihanalitică nu epuizează resorturile comediei şi nu elucidează esenţa
romanului. Comedia disimulează prin satira socială un substrat ludic, jocul fericit al
celor doi aliaţi, socru şi noră, le oferă calea depărtării de teroarea celorlaţi. Romanul
ascunde în structura de adâncime scenariul iniţierii în moarte, prin semnele ce-l
transformă în stranie elegie a sfârşitului. La diferenţă de trei decenii în timp şi la
distanţă uriaşă de spaţiu cultural, cele două creaţii tulbură prin aceeaşi meditaţie
asupra senectuţii şi acelaşi personaj, bătrânul, care-şi aşteaptă stingerea, conştient
sau nu.
vr20130304.indd 45
4/19/2013 12:16:44 PM

poeţi în timpul intermediar
SEBASTIAN REICHMANN
ÎN FAŢA ISTORIEI SECOLULUI XX,
ÎNTRE INCONŞTIENT POETIC ŞI MISTICA CARMELITANĂ
Există şi o a treia temă, mai puţin evidentă, pe care Mathieu Bénézet, o
discută, sau mai exact, o schiţează în al său « Petit discours à propos de
la mystique – avec parenthèses et contradictions ». După cele două teme
pe care le-am abordat în articolul precedent, şi anume specificitatea misticii creştine
faţă de instituţia Bisericii din secolele XVI-XVII, şi ipotezele genealogiei mistice a
poeziei şi a artei, este vorba acum de o tentativă originală de a înţelege şi de a surmonta
traumatismele istoriei secolului XX, din punctul de vedere al spiritualităţii
carmelitane, dar şi din acela a ceea ce Jouve numeşte « inconştient poetic ».
Luând o poziţie critică faţă de preconcepţiile privind aşa zisa negare a corpului
şi a sexualităţii de către misticii carmelitani (catolici, în general), Mathieu Bénézet
scrie « Rien, et c’est le cas de le dire, dans les écrits du mystique, proprement, n’accrédite
l’idée d’un rejet ou d’une négativisation du corps vivant, (…) car c’est au
corps vivant, parce que vivant, que la mystique porte adresse. Et je me demande si,
politiquement, la mystique n’inventa pas de faire du corps l’objet, avec la mémoire
du commencement d’une commune origine, et peut-être la prescience terrible de ce
que ce siècle nous a fait subir (et je parle encore des corps). Le ou la mystique n’est
pas un martyre mais un souffrant, donc interrogé. Il subit la question par langue et
corps (mais on verra que la langue peut se retirer) ; et c’est suffisamment douloureux,
enseignant, pour que, tels les poètes, il n’ait point à passer à l’acte du martyre.
» (« Nimic, şi acest lucru trebuie spus, în scrierile acestui mistic, - el se referă
aici la « Cântul spiritual » al Sfântului Ioan al Crucii – nu acreditează strict ideea
unei respingeri sau a unei negări a corpului viu, (…), deoarece mistica se adresează
corpului viu, pentru că este viu. Şi mă întreb dacă, politic vorbind, mistica nu este
cea care a inventat obiectul corp, împreună cu memoria începutului dintr-o origine
comună, şi poate presentimentul teribil a ceea ce acest secol ne-a obligat să suportăm
(şi vorbesc din nou despre corpuri). Misticul nu e un martir ci o persoană care suferă,
care e chemată deci să răspundă. El suportă întrebările la nivel de limbaj şi de corp
(dar vom vedea cum limbajul se poate eclipsa) ; şi e destul de dureros şi de instructiv
pentru că, la fel ca poeţii, să nu trebuiască să devină martir. »)
Întreaga bogăţie semantică a acestui text nu este descifrabilă la o primă lectură,
vr20130304.indd 46
4/19/2013 12:16:44 PM

P O E Ţ I Î N T I M P U L I N T E R M E D I A R 47
dar ce este pus în evidenţă aici (şi foarte rar în general în textele denunţînd efectele
ideologiilor totalitare ale secolului XX), e faptul că deşi misticii nu au fost victimele
prioritare ale persecuţiilor politice şi rasiale, menirea lor esenţială a fost aceea de a
« glorifica » tocmai ceea ce instrumentele răului voiau să nege, eternitatea corpului
uman.
Pentru moment, mă voi limita la a decripta proximitatea, am putea spune chiar
similaritatea, afirmată axiomatic de Mathieu Bénézet, între demersul misticului şi
cel al poetului. Umbra tutelară a lui Pierre Jean Jouve, prezentă de-a lungul întregului
eseu al mai tânărului său confrate, emblematic pentru o întreagă generaţie
prin opţiunile sale politice de stânga, se profilează şi mai pregnant în această afirmare
tăioasă a întâlnirii dintre mistic şi poet sub zodia corpului. In capitolul « Tema
Nada » din « Jurnal fără dată », Jouve scrie :
« Il m’est donc difficile de juger où j’en suis à l’égard du thème Nada. Il a passé
en mon œuvre entière et l’a aux trois quarts soutenue. Placé comme les chérubins
aux flammes vertes du PARADIS PERDU, en travers de mes tentations sensuelles, il
m’a fait durement marcher et avancer ». (« Îmi este deci greu să apreciez unde am
ajuns în ce priveşte tema Nada. Este prezentă în toată opera mea, pe care a susţinut-o
pe trei sferturi. Asezată ca heruvimii cu flăcări verzi ai PARADISULUI PIERDUT,
traversând tentaţiile mele senzuale (eu subliniez), ea m-a determinat cu duritate să
merg şi să avansez ».)
Jouve poate fi privit ca un fel un arhetip dublu, al poetului şi, în acelaşi timp, al
misticului « suferind », « chemat să răspundă » (« un souffrant, donc interrogé »
- vezi pagina precedentă pentru întregul citat). Relatând împrejurările descoperirii
funcţiei kathartice a Nopţii, care i-au permis să întrevadă posibilitatea depăşirii temei
Nada, depăşire datorită căreia « absenţa » devine altceva decât o simplă negaţie (vezi
articolul din numărul precedent), Jouve atribue « Nimicului » forţa de a interveni
pentru a modifica in profunzime atitudinea sa interioară, consecinţă a « evenimentelor
dureroase » din perioada ocupaţiei naziste a Franţei, dar şi precedându-le, dată
fiind personalitatea poetului.
« Mais alors intervient un curieux trouble dans ma dialectique. Je me trouvais devant
la non-résistance à la violence qui avait séduit ma jeunesse (sans jamais s’être
placée à l’intérieur de mon tempérament). Le Nada m’y ramenait. Toute ma pensée
active, quotidienne, sur le plan humain et national, était alors tendue, jusqu’au point
du danger, vers la résistance dans le for intérieur, et la résistance à l’événement
par tous les moyens de la force, ce qui primait, pour mon esprit raisonnable, était
la liberté. Pourtant l’esprit conduit par l’inconscient poétique, en ne posant plus
l’amour sur la liberté, mais sur le salut, acceptait de se soumettre à la ruine ». (« Dar
atunci a intervenit o tulburare ciudată în dialectica mea personală. Mă aflam în faţa
non-violenţei care mi-a sedus tinereţea (fără ca să-şi găsească locul în temperamentul
meu). Nada mă readucea. Toată gândirea mea activă, cotidiană, pe planul uman
şi naţional, tindea, până la limita primejdiei, spre rezistenţa în forul meu interior,
şi spre rezistenţa cu toate mijloacele forţei (eu subliniez), ceea ce era pe primul
vr20130304.indd 47
4/19/2013 12:16:44 PM

48
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
plan, pentru spiritul meu raţional, era libertatea. Cu toate acestea, spiritul condus
de inconştientul poetic (eu subliniez) nemaipunând miza iubirii pe libertate, ci pe
mântuire, accepta să se supună ruinei ».)
Dar această aparentă reîntoarcere la non-violenţa programatică din tinereţe, când
Jouve făcuse parte, pentru o scurtă perioadă (ulterior renegată) din grupul « de l’Abbaye
», influenţat de ideile pacifismului lui Romain Rolland, nu reprezintă de fapt
decât o reafirmare a puterilor poeziei, a « inconştientului poetic », chiar în perioada
sumbră a Ocupaţiei. « Le poète n’est pas un métaphysicien, ni un théologien ; et à
la pensée du poète, l’évolution du travail commande une libre modestie ». (Poetul
nu este nici metafizician, nici teolog ; evoluţia travaliului comandă gândirii poetului
o modestie liberă ».) – scrie Jouve în încheierea paginilor consacrate temei Nada.
Mathieu Bénézet interoghează, la rândul sau, consecinţele elogiului continuu al
Nopţii în scrierile misticilor. În acest scop el se referă la un element puţin cunoscut
al experienţei celor trecuţi prin lagărele de exterminare naziste, şi anume existenţa
în acest univers concentraţionar a unei categorii de prizonieri desemnaţi de literele
N.N., de la « Nacht und Nebel » (« Noapte şi Ceaţă »). Este vorba de categoria cea
mai oropsită de deținuţi, cei a căror soartă trebuia să fie ignorată total, şi pentru totdeauna,
de lumea din afară. Faptul cel mai semnificativ pentru ce vrea să ne spuna
aici poetul, este că aceste două « cuvinte îngrozitoare care ucideau » sunt identice
cu cele care deschid incantaţia prin care Alberich, un personaj din opera « Aurul
Rinului » a lui Wagner, capătă puterea să dispară. « Himmler realiza incantaţia… »
conclude Mathieu Bénézet, Dar tot el scrie că incantaţia, ca şi rugăciunea în general,
« reprezintă într-un anumit sens « mutismul sufletului », având ca scop final eliberarea
celui care se roagă de tirania limbajului. Deoarece « pentru mistic nu exista altă
limbă decât cea a lui Dumnezeu ». In consecinţă, ne mai spune poetul, incantaţia are
ca finalitate anularea pentru persoana care se roagă a oricărei experienţe a alterităţii.
« Et ici, la mystique représente une sortie possible, car entendant mourir à soi-même
le mystique libère le sujet de toute altérité absolue ». (« Şi aici, mistica reprezintă
o soluţie posibilă, pentru că dorindu-şi să moară pentru el însuşi misticul eliberează
omul de orice alteritate absolută ».)
Şi chiar dacă nu poate găsi un răspuns satisfăcător la propria sa interogaţie, privind
consecinţa şi, am adăuga noi, responsabilitatea invocării Nopţii în scrierile misticilor,
mărginindu-se la a cita celebrul « Je est un Autre » (fără a-l numi însă pe Rimbaud),
Mathieu Bénézet îsi precizează într-un mod cum nu se poate mai clar ideile
despre modul în care mistica (în special cea carmelitană) poate deschide o nouă
perspectivă mentală, radical opusă celei ce a condus Europa la fundătura totalitară
a secolului XX. « Il ne s’agit pas d’ignorer l’autre pour le faire souffrir, voir de le
torturer de sa propre non-identité élevée en l’occurrence en arme du crime, mais de
s’ignorer soi-même ». (« Nu este vorba de a-l ignora pe celălalt pentru a-l face să sufere,
şi de a-l tortura cu propria sa non-identitate transformată pentru această ocazie
în arma crimei, ci a se ignora pe sine »).
vr20130304.indd 48
4/19/2013 12:16:44 PM

eseu
ILINA GREGORI
FEL DE FEL DE BUNĂTĂŢI LA MASA UNUI OM „RĂU”?
DIN NOU, CARAGIALE LA BERLIN
Partea întâi. Pastramă trufanda
Moare Leiba Grosu, negustor evreu din Kavala. Dorinţa lui ultimă – să
fie dus la Ierusalim şi îngropat acolo, în „pământ sfânt”: „acolo vrea el
să putrezească...”. Fiul său, Aron, făgăduieşte să-i împlinească dorinţa
şi-şi ţine promisiunea: oasele părintelui, care nu putrezesc, raţionează el, le îngroapă
la Kavala, iar carnea o trimite la Ierusalim, preparată, ca să nu se strice, sub formă
de pastramă. La Ierusalim o aşteaptă, avertizat, fratele său, Şúmen, ca să efectueze
ritualul cuvenit. Intermediarul la care apelează Aron pentru transferul obiectului este
turcul Iusuf, negustor şi el în Kavala. Neştiind ce transportă de fapt, constrâns şi de
împrejurări – călătoria pe mare durează mai mult decât fusese prevăzut – Iusuf consumă
încet-încet pastrama evreului, ba mai vinde din ea şi altor călători, flămânzi ca
şi el, capabili şi ei să aprecieze calitatea excepţională a produsului.
Cine nu cunoaşte istoria „pastramei trufanda”, din povestirea cu acelaşi nume,
scrisă de Caragiale în anii rezidenţei în Berlin? 1 „Bijuteria”, cum o apreciază critica,
a fost publicată în primăvara lui 1909. Şase luni mai târziu aveau să apară alte
două dintre inestimabilele piese „orientale” ale refugiatului, Kir Ianulea şi Calul
Dracului. Nimeni nu bănuia că autorul lor păşise deja în primul din cei trei ani de
viaţă care îi mai rămâneau. Dacă le privim în ansamblu, comparativ, remarcăm că,
în afară de spaţiul geografico-cultural în care sunt plasate peripeţiile – să-l numim
valaho-otoman: coastele Egeii şi Mediterana orientală în Pastramă trufanda, Bucureştiul
fanariot în Kir Ianulea, marginea unui târg anonim, tot românesc, în Calul
Dracului –, cele trei texte prezintă multe trăsături comune. Reţin însă aici numai că
ele se aseamănă, ca formă, prin fineţea „caligrafică” a scriiturii, şi, în conţinut, prin
prezenţa importantă a unui motiv nu neapărat fin, mâncarea. E adevărat că în Kir
Ianulea, chestiunea alimentaţiei nu este gravă decât într-o secvenţă relativ scurtă,
pusă en abyme de autor. Şi totuşi, această istorioară, secundară din punct de vedere
naratologic, conţine autobiografia eroului, diavolul metamorfozat, care – nota bene
1
Pastramă trufanda în: I.L. Caragiale, Opere, 3 vol., Editura Naţional, [s.l.], 2000, vol. II,
pp. 482-488. Am utilizat aceeaşi ediţie pentru celelalte două povestiri la care mă refer în cele
ce urmează, Kir Ianulea (ibidem, pp. 489-518) şi Calul Dracului (ibidem, pp. 519-528)
vr20130304.indd 49
4/19/2013 12:16:44 PM

50
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
– odată ajuns printre români, într-un fel de surghiun, se ascunde sub un pseudonim:
nu-şi spune chiar ca autorul, Iancu, dar, aproape ca el, Ianulea. Diavolul, expatrierea,
mâncarea, „caligrafia” şi, în apropiere, neştiută, nebănuită, moartea: Caragiale
la Berlin.
Dintre numeroasele contribuţii critice recente, prilejuite de centenarul morţii lui
Caragiale, îmi îngădui să mă opresc numai la două – nu pentru că restul ar fi neglijabil,
ci pentru că, după părerea mea, Roxana Sorescu şi Dan C. Mihăilescu l-au readus
pe „marele clasic” în actualitate cu o vivacitate şi o vervă ieşite din comun. Amândoi
criticii se referă la (sau şi la) perioada „exilului”, amândoi abordează, în mod extrem
de incitant, plăcerile vieţii la Berlin – deliciile culinare, pe de o parte (Roxana Sorescu),
desfătarea scrisului rafinat, subtil, „caligrafic”, pe de alta (Dan C. Mihăilescu). 2
Fericit exilatul care ca Ion Luca.....
„Odată extras dintr-un Levant degradat […], aşezat într-un mediu de burghezie
bine orânduită, dar fără imaginaţie şi haz, Caragiale […] se construieşte ca reprezentant
al unui Levant istoric şi imaginal pe care îl reconstituie în scris, re-scriind
poveşti orientale […], şi pe care încearcă să-l reconstituie nostalgic prin propriul lui
mod de viaţă.” 3
S-a observat de mult plăcerea cumva „sucită” cu care, odată instalat departe de
ţară, Caragiale se întoarce nu numai mental, ci şi fizic – de douăzeci de ori în cei
şapte ani petrecuţi la Berlin, 1905-1912 – în „infernul” din care fugise. 4 Ajuns, în
sfârşit, în Occident după lupte familiale acerbe, prelungite ani de zile privat şi în
justiţie, stabilit confortabil, graţie unei şanse de invidiat (şi crâncen invidiate), în
metropola cea mai modernă şi dinamică a vremii, locuind „regeşte” în perimetrul
urban nimbat de prezenţa nominală a Dinastiei întronate atât în Germania cât şi
în România – Bulevardul Hohenzollern constituie un punct central de orientare cu
ocazia schimbărilor frecvente de domiciliu (cinci adrese în şapte ani, trei dintre ele
pe Hohenzollerndamm) –, Caragiale, care nu ştie o iotă germană, dar nu dă semne
că deficitul l-ar tulbura cumva, se ţine la curent cu evenimentele oraşului, dar cultivă
numai relaţii cu români, vorbeşte şi scrie numai româneşte. Un român cu domiciliul
2
Este vorba de investigaţia Roxanei Sorescu, Ce mânca şi ce bea la Berlin nepotul unui grec
bucătar’. Mică antologie culinară, I-II, in: Observator cultural, Nr. 631 (6 iulie 2012), resp.
632 (13 iulie 2012) şi de eseul lui Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii.
Despre eul din scrisori, Humanitas, 2012.
3
Roxana Sorescu, op. cit.
4
Vezi intervenţia recentă a lui Florin Manolescu, Caragiale în ‚exil’, in: Viaţa Românească,
Nr. 5-6 (2012). În cele ce urmează am apelat din nou la excelentul studiul al aceluiaşi autor,
Caragiale în Berlin, inclus în volumul Rumänisch-deutsche Interferenzen, coord. Klaus Heitmann,
Carl Winter-Universitätsverlag, Heidelberg 1986, pp. 119-127.
vr20130304.indd 50
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 51
în Berlin şi nimic mai mult?
Consolidarea identitară ca asumare conştientă, declarată sau chiar ofensivă, adesea
patetică, a originii naţionale nu a constituit niciodată un fenomen excepţional în
lumea expatriaţilor, mai ales în cazul scriitorilor, legaţi vital de limba maternă şi modelaţi
în profunzime de moştenirea spirituală pe care aceasta o transportă. Excentric
mi se pare Caragiale nu prin aderenţele la ţara părăsită, ci prin opţiunea sa pentru
Germania şi, drept consecinţă, pentru condiţia inconfortabilă a alogenului. Ca şi Leiba
Grosu, „ovreiul” din Kavala, Caragiale va rămâne în mediul german, în mod fatal,
un inadaptat, un străin. Se arăta împăcat cu acest inconvenient. Alesese Berlinul ca
reşedinţă, pentru băştinaşi era „Herr Direktor” sau „Herr Doktor”, accepta, se pare,
să sfârşească în acel oraş. Ştia, însă, că „locul” lui „de veci” nu putea fi acolo. De
remarcat totodată că, ajuns în străinătate, Caragiale îşi recunoaşte fără inhibiţii originea
etnică neromânească, greco-albaneză – o afişează chiar cu ostentaţie. Vorbeşte,
desigur, româneşte, numai româneşte, dar cultivă deprinderi şi tabieturi „orientale”
şi, înainte de toate, se dedă voluptăţilor culinare specifice mediului balcanic. Se şi
imortalizează, de altfel, la Berlin, cum bine ştim, în ipostaza unui rezident exotic în
superba metropolă occidentală – un arvanit („arnăut” 5 ) de belle apparence, mândru
de persoana şi de vestimentaţia sa, cu fes, pantaloni mulaţi pe coapse, strânşi sub genunchi,
cămaşă albă, largă, căzând comod peste pantalon, cu ciorapi albi trei sferturi,
cu mustăţi „în furculiţă” şi fără eternii ochelari. Aşezat turceşte pe un frumos covor
oriental, dar cu o bibliotecă impozantă în spate, a cărei dezordine atestă frecventarea
intensă, arvanitul pozează cu o plăcere evidentă – plăcerea de a se arăta, dar şi de a
se arăta costumat, pus în scenă cu o regie magistrală. 6 Demonstra documentul fotografic
o asumare in toto a ascendenţei paterne? Avea această recuperare genealogică
sensul unei restitutio ad integrum? Era Caragiale în locul de viaţă ales, în sfârşit, el
însuşi? Îşi putea el savura deplin norocul, împăcat cu sine şi cu originea sa?
„Domnilor, sunt nepotul unui bucătar arnăut„
„Pentru psihologia lui Caragiale, exilul berlinez este ‚cuptorul alchimic’. Aici i
se focalizează destinul, aici i se armonizează contrariile, i se ard complexele, i se
domesticesc demonii, i se clarifică opţiunile şi i se identifică aşteptările. Aici se face
dresura, domesticirea lăuntrică.” 7
Fără a cădea în reducţionism biografic, mi se pare legitim să comparăm „psiho-
5
În limba actuală termenii arnăut şi arvanit nu mai sunt utilizaţi ca sinonime. Arnăut: Soldat
mercenar (de origine albaneză) – Din tc. arnavud; Arvanit: Albanez – Din ngr. arvanítis.
6
Vezi fotografia la G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi artă, 1941, p. 441.
7
Dan C. Mihăilescu, op. cit., pp. 134 sq. Concluzia este formulată după o foarte atentă şi
sensibilă cântărire a opiniilor în circulaţie, numeroase, diferite, uneori total contradictorii.
vr20130304.indd 51
4/19/2013 12:16:44 PM

52
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
logia lui Caragiale” în anii „exilului berlinez” cu cea a personajelor sale născute în
aceeaşi perioadă.
Ştim cu toţii, de pe băncile şcolii, dar este important să reamintim insistent în
acest context că Ion Luca nu era român pur sânge. Era fiu şi nepot de emigranţi. Tatăl
scriitorului, Luca, se născuse la Constantinopol, în Fanar, unde se stabiliseră părinţii
lui înainte ca Ştefan, tatăl lui Luca, să intre în slujba lui Caragea, principele proaspăt
desemnat, în 1812, pentru scaunul Ţării Româneşti. Se pare că până şi patronimul
Caragiale este o creaţie onomastică ad hoc, nume de serviciu, derivat printr-un sufix
cu valoare atributivă din Caragea, numele stăpânului pe care Ştefan, Maria şi Luca
l-au însoţit la Bucureşti. 8 Poate că ştergerea numelui autentic din „fişa” personală
nu l-a durut prea mult pe Ştefan. Nu se cunosc motivele pentru care bunicul lui Ion
Luca şi-a părăsit locul natal, insula Hydra (Idros), pentru a se stabili în capitala osmană.
O tăcere ciudată înconjoară acel illud tempus din trecutul familiei, lipsit, se
vede, de glorie. Ion Luca nu şi-a retuşat niciodată calitatea etnică. Nici nu a fost, de
altfel, lăsat să o uite – cunoaştem apelul bunului patriot: „Mă Iancule! Ieu iubesc tot
ce-i romînesc; cine nu-i romîn, mă, să se ducă...”. De mai multe ori îl vizitase ideea
autoexilului. 9 În securitatea câştigată la Berlin, poate repeta ad libitum şi fortissimo:
„Sunt nepotul unui bucătar arnăut”. Chestiunea genealogiei, relaţia părinţi–copii,
figura tatălui apar şi în scrierile perioadei berlineze în discuţie aici, şi anume corelate,
ca şi „în viaţă”, cu motivul emigraţiei, al înstrăinării şi alogeniei: Leiba Grosu,
tatăl evreu, pripăşit la Kavala, Ianulea, din părinţi greci, surghiunit la Bucureşti. Dar
originea nu inspiră nici unuia dintre personajele acestor povestiri mândrie. Mai mult.
Straniu şi neliniştitor este faptul că, în planul proiecţiei ficţionale, pe scena interioară
deschisă de jocul literar, părinţii apar pentru a muri, iar fiii pentru a rămâne orfani
(Aron, Ianulea, chiar şi Aghiuţă din Calul Dracului sunt toţi orfani. 10 ). Ne dăm seama
că, altfel decât vrea să demonstreze Caragiale, portul şi manierele de „arvanit”, în
combinaţie cu gusturile moştenite de la bunicul bucătar, îi fac în cele din urmă rău. Îl
trag înapoi spre o ruptură urâtă şi un gol abisal: dezrădăcinarea de rău augur a fiului
fără părinţi, solitudinea tatălui ce-şi prefigurează cu o groază nelămurită sfârşitul.
De la bucătărie la masa de scris: pragul secret
Dacă ne întoarcem la istoria lui Aron şi a nefericitei pastrame expediate din Kavala
către Ierusalim, trebuie să repetăm că orientalismul reperabil în producţia literară a
anilor berlinezi implică, dincolo de pitorescul subiectelor, un excepţional rafinament
8
Vezi aici şi în continuare Şerban Cioculescu, cap. Obîrşia şi ascendenţii, in: Viaţa lui I.L.
Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, 1977, pp. 13-23.
9
Vezi ibidem.
10
Şi Ion Vianu a semnalat această particularitate a tipologiei caragialiene şi a analizat-o ca
„simptom” extrem de semnificativ pentru relaţia dintre Ion Luca şi fiul său, Mateiu. Vezi Ion
Vianu, Investigaţii mateine, Biblioteca Apostrof, 2008, p. 14.
vr20130304.indd 52
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 53
estetic. Despre „lucrătura orfevrului”, „migălirea scriptică, de meşteşugar obsedat de
perfecţiune”, despre „cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din
literatura română” vorbeşte Dan C. Mihăilescu, recitind corespondenţa lui Caragiale
din aceeaşi perioadă. 11 În ce constă rafinamentul estetic atunci când subiectul asupra
căruia a căzut alegerea scriitorului este mâncarea?
Pastramă, păstramuri: Carne (de oaie, de capră, de porc, de gâscă etc.) sărată,
afumată, uscată şi (puternic) condimentată, care serveşte ca aliment. Expr. A ţine (pe
cineva) la pastramă = a ţine pe cineva închis un timp îndelungat. A face (pe cineva)
pastramă = a bate foarte tare (pe cineva). A se face pastramă = a slăbi foarte tare. A
pune la pastramă = a ucide; a distruge. – Din ngr. pastramás; tc. pastirma. (DEX)
Consultând, pentru orice bună regulă, dicţionarul, constatăm că, în mod paradoxal,
un aliment util şi apreciat, de care oamenii, cel puţin cei din zona Balcanului,
beneficiază pe scară largă din cele mai vechi timpuri, este asociat în idiomatica românească
cu reprezentări negative, contrare intereselor vitale – acţiuni dăunătoare,
situaţii nefericite, stări nefaste. O investigaţie etimologică mai aprofundată, extinsă
la întreaga arie balcanică, descoperă şi o semnificaţie specială a termenului la români:
„Calmucii mânca carnea [din leş de om ori de cal] ca pastramaua de Ţarigrad
sau ca ghiudenu.” 12 Poate că asociaţiile negative ale noţiunii, fixate în idiomatica
românească, păstrează urmele unor practici ancestrale, „sălbatice”, dispărute din
memoria colectivă, mai bine zis: îngropate în străfundurile ei ascunse sub aluviuni
multiseculare.
„Pe coastele Arhipelagului”, cum vedem şi deducem din povestirea lui Caragiale,
pastrama se consumă şi circulă intens. Se împarte, se dăruie, se vinde şi cumpără fără
restricţii etnico-religioase. Turci şi evrei, greci şi valahi, putem presupune, musulmani
sau mozaici, creştinii nu mai puţin, toţi cunosc, acceptă şi apreciază pastrama,
ca aliment hrănitor, gustos, conservabil pe termen lung, şi, ca preţ, accesibil. Cu totul
altul este, desigur, cazul trufandalei.
Trufanda, trufandale: Cel dintâi fruct sau rod al pământului dintr-o producţie
anuală; prin extensie: produs alimentar (mai ales fruct sau legumă) care apare pe
piaţă mai înainte de timpul normal în care trebuie să apară. – Din tc. turfanda.(DEX)
Potrivit accepţiei uzuale a termenului, trufandaua posedă tocmai însuşirea care
lipseşte pastramei, prospeţimea, şi, tocmai invers decât aceea, se consumă numai
într-un moment anume al anului, şi repede, fiindcă dispare repede. Chiar dacă, prin
extindere, trufanda exprimă uneori excelenţa unui produs, asemenea reinterpretare
semantică nu s-a impus complet în limbajul standard, care conservă ca trăsătură distinctivă
a alimentului respectiv prospeţimea, pre-maturitatea. Ecuaţia caragialiană
„pastramă trufanda” rămâne ca atare incorectă, un nonsens, aşa că titlul povestirii
11
Vezi Dan C. Mihăilescu, op. cit., pp. 162 sq., resp. 75 şi 23.
12
Vezi Wolfgang Schweickard, pastirma, in: Osmanismen (capitol din manuscris, pus la
dispoziţie de autor).
vr20130304.indd 53
4/19/2013 12:16:44 PM

54
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
trezeşte deja suspiciuni, sugerând o intenţie ironică şi complacerea în absurd. Presimţim
că „nepotul bucătarului arnăut”, expertul în comorile şi secretele gastronomiei
„orientale”, ne întinde cu rafinament o cursă. Şi finalul povestirii sale îndreptăţeşte
mefienţa.
Un litigiu fără precedent şi o rezolvare „adânc chibzuită”
Ne amintim că, descoperind soarta nefericitei pastrame, cei doi, Aron şi Iusuf,
ajung cu „pricina” lor în faţa cadiului turc, instanţa juridică supremă în Kavala. Trebuie
remarcat că, de fapt, în miniatura sa subtil meşteşugită Caragiale a cuplat două
„piese” – de dimensiuni egale, dar diferite ca tip de discurs. Prima, de tip narativ,
vorbeşte despre foame, cea de-a doua, dialogic-teatrală, despre dreptate. Şi fineţea
travaliului nu este un scop în sine: cu cele două faţete şlefuite de autor, textul câştigă
o adâncime tulburătoare. Sau ameţitoare?
„După ce a chibzuit şi iar a chibzuit adânc”, cadiul rezolvă cazul. Uitând, parcă,
natura reală a corpului delict – carnea lui Leiba Grosu – cadiul abordează conflictul
dintre cei doi sub aspectul lui strict pragmatic, ca tranzacţie nereglementară, şi găseşte,
în consecinţă, o soluţie pe care nici una dintre părţi nu o poate refuza. Şi Aron
şi Iusuf se recunosc vinovaţi, amândoi trebuie să accepte o sancţiune, aşa că cei doi,
care şi-au adus reciproc prejudicii, se despăgubesc reciproc, cu bani. Cât haz are
acest final? Ce calitate are înţelepciunea la Kavala?
Litigiul poate fi rezolvat, pentru că obiectul lui, pastrama, constituie în contextul
dezbaterii judecătoreşti un simplu produs alimentar, nimic mai mult: bun material şi
virtuală marfă, însuşită de unul fără să fi fost plătită, dată în custodie de celălalt sub
o declaraţie falsă privind natura ei. (Problema etichetelor pe produsele alimentare,
sursa scandalurilor care, în zilele noastre, stârnesc sistematic furia şi sila consumatorilor,
are, cum vedem, o lungă şi întunecată preistorie.) Responsabilul cu dreptatea
în Kavala are de-a face cu o comunitate de mici negustori şi meseriaşi, o micro-societate
recentă şi provizorie, aşa cum o decid condiţiile vieţii „pe coastele Arhipelagului”,
în porturile maritime otomane, o lume instabilă, aşadar, eterogenă sub aspect
etnic-religios, submediocră sub aspect intelectual, condiţionată de nevoi practice,
elementare, dornică, totuşi, de omenie şi pace. Cadiul, turc „chibzuit”, aduce justiţia
la nivelul de înţelegere al implicaţilor. Tot omul, la Kavala, mănâncă pastrama şi o
apreciază. Acest consens conferă alimentului calitatea unui factor de coeziune socială
şi, mai mult chiar, de recunoaştere identitară: „pastramă de la noi, de la Kavala!
aia pastramă...”, sau: „Ei, pastramă, dacă vreţi, să poftiţi la noi, la Kavala! – acolo
pastramă...”, se entuziasmează Iusuf. Turci, greci, evrei etc. se pot adresa familiar
unul altuia cu universalul bre, şi pentru că toţi cunosc valoarea pastramei şi pot că-
vr20130304.indd 54
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 55
dea de acord asupra tratamentului ce i se cuvine. Cadiul, cu autoritatea lui absolută,
proclamă legea corespunzătoare: Să nu consumi pastrama celuilalt fără să o fi plătit!
Să nu oferi pastramă celuilalt sub o etichetă falsă! Şi turcul şi evreul au încălcat,
aşadar, legea. Litigiul se rezolvă cu bani, de vreme ce obiectul lui este, vezi bine,
o marfă. Cei doi sunt edificaţi şi satisfăcuţi. Halal! Îşi pot spune în continuare, fără
resentimente, bre.
Şi Kavala nu este un unicum „la porţile Orientului.” Formula generică aleasă de
Caragiale ne invită să extindem semnificaţia „cazului”. Balcanul, privit ca regiune
prin excelenţă multietnică şi multiculturală, este o mare Kavala. Avem origini diferite
şi cele mai neaşteptate provenienţe, dar, în definitiv, toţi mâncăm pastramă şi, in
extremis, toţi suntem unul pentru celălalt bre – în cele mai diverse împrejurări: „Bre,
Aroane, de ce eşti şarlatan şi mă minţi [...]?,” sau: „Ce urli, bre, aşa, şi faci atâta
tărăboi?”, sau: „Bine, bre, ţi le plătesc; n-auzi?”, sau: „Când, bre, l-am mâncat eu pe
tat-tău?” etc. etc. Îi place lui Caragiale buna înţelegere instalată la Kavala? Aici să fie
bunul trai şi buna „chibzuinţă” care-i inspiră „caligrafia” în anii frumoşi, petrecuţi la
Berlin? Ce fel de „plăcere” îi provoacă coexistenţa paşnică a etniilor şi religiilor în
varianta pax othomanica?
Ce poate fi rău la o masă bună?
Revenind la titlul povestirii după ce am ’gustat’ anecdota, este greu să ne mai îndoim
că perechea nominală pastramă trufanda ascunde o ironie: apoziţia „trufanda”
nu ridică la superlativ calitatea denotată de substantivul regent. Nu numai plăcerea
culinară asociată de regulă cu binecunoscuta specialitate balcanică devine problematică,
ci şi dispoziţia autorului în raport cu accidentul relatat.
OK-ul obţinut de cadiu pentru soluţia lui este condiţionat de o re-evaluare pragmatică
a obiectului în litigiu. Preţul „cărnii” se stabileşte potrivit raţiunii mercantile,
ca şi cum nu ar fi vorba de un corp omenesc, şi anume de un corp sanctificat prin
puterea cultului funerar căruia i-a fost destinat. Consumarea acestui „aliment” constituie
un sacrilegiu. Turcul se disculpă, invocându-şi ignoranţa, evreul acceptă argumentul
şi este satisfăcut cu o sancţiune care, în raport cu natura culpei, este aberantă.
Ne dăm seama că, la Kavala, generaţiile nu mai comunică firesc: fiul nu mai înţelege
decât superficial religia tatălui, îi memorează cuvintele, dar le interpretează greşit,
respectă cultul în formele lui exterioare, dar nu mai realizează valoarea simbolică a
actelor şi obiectelor integrate în scenariile tradiţionale consacrate. Tinerii, sugerează
Caragiale, oricât de bine intenţionaţi în privinţa moştenirii spirituale familiale,
trebuie să ţină pasul cu timpul, sunt constrânşi să se modernizeze. Într-un mediu
multicultural şi recent, cum este cel simbolizat de Kavala, această adaptare la nou
vr20130304.indd 55
4/19/2013 12:16:44 PM

56
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
impune secularizare şi aculturaţie. Preţul pe care-l plăteşte evreul pentru a restabili
pacea cu concetăţeanul turc este exorbitant: el recuperează valoarea unei mărfi pierdute,
dar îşi vinde, de fapt, la preţul ei, părintele. Sacrilegiul ca atare nici nu intră în
discuţia dintre cei doi împricinaţi. În raporturile de tip bre valorile religioase ajung
inoperante, şi chiar irelevante.
Ar fi exagerat să presupunem că experienţa „exilului” în Berlin a îmbogăţit şi ea
potenţialul semantic al poveştilor cizelate minuţios de Caragiale în acei ani? Cum
suportă Caragiale străinătatea? Câtă străinătate suportă omul?
Dacă rămânem în limitele interpretării regionale a simbolicii caragialiene, putem
spune că, aidoma barbienei Isarlâc, Kavala este o „ipoteză” – Balcanul văzut, însă,
nu ca „cetate albă, dreaptă”, ci ca port mărunt, pestriţ, amărât şi nătâng, mediul unor
forme specifice de prostie, uneori hilare, alteori macabre, dacă nu hilare şi macabre
totodată.
Turcul Iusuf personifică această prostie, inocentă şi redutabilă totodată. Consumând
pastrama evreului, el nu comite (fără să ştie) numai un sacrilegiu din perspectiva
ritului mozaic; el violează (tot fără să ştie) unul dintre tabu-urile cele mai vechi
ale omenirii, fundament al civilizaţiei. Caragiale prezintă hrana drept agent şi mijloc
al regresiunii în barbarie. Turcul canibal reînnoieşte (fără să ştie) un rit ancestral,
sălbatic: ospăţul funebru pentru „primirea” în trup a Tatălui mort. În această împrejurare,
el testează regimul alimentar al strămoşilor hirsuţi din caverne. Cum, deşi
„spurcată”, cum o denunţă el, hrana aceea nu-i cauzează, practic, nici un dezagrement
– nici greaţă, nici indigestie, nici eczeme, nimic – dimpotrivă, îl satură, desfată
şi inspiră, noul canibal s-ar putea întreba dacă tabu-ul multimilenar nu transportă
nişte simple prejudecţi. Revizuindu-l, omenirea şi-ar rezolva în bună măsură, repede
şi ieftin, o problemă vitală, foametea. Şi ce conjunctură s-ar instala la Kavala!
Când siesta trezeşte monştri...
Caragiale împarte părinteşte oroarea între membrii comunităţii. Oroarea nu dezbină,
ci uneşte – pe cei care apără tradiţiile cu cei care le violează, pe fiul bun, dar
prost, cu prostul de vizavi, confratele de treabă. Prepararea cadavrului în vederea ceremonialului
funebru – detaşarea cărnii de pe oasele tatălui – nu provoacă cititorului
mult mai puţină groază şi repulsie decât necrofagia. Tema alimentaţiei, în varianta
„orientală”, stimulează, evident, gustul lui Caragiale pentru comicul absurd şi humorul
negru. Jocul cu macabrul, rafinat cu o virtuozitate „diabolică”, ajunge uneori
la limita suportabilului, ba chiar, trebuie spus, a bunului gust. A-l numi Leiba Grosu,
adică Trup Mare, în traducere din germană: „Leib” şi „gross”, pe „ovreiul” făcut
pastramă şi mâncat, nu reprezintă chiar o performanţă estetică. În privinţa fineţei
vr20130304.indd 56
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 57
titlului trebuie de asemenea să ne exprimăm îndoieli. Nonsensul pastramă-trufanda
nu poate funcţiona la nivel stilistic, ca oximoron, decât dacă reţinem că pastrama a
fost consumată ca o trufanda, adică înaintea momentului în care, în mod natural, un
produs ajunge pe masa beneficiarului. „Masa” pentru care era gândită pastrama se
afla la Ierusalim, sub pământ, şi beneficiarii alimentului nu puteau fi decât viermii.
Turcul le-a luat-o însă înainte!
Ce se întâmplă? Pierde Caragiale simţul măsurii fără să-şi dea seama sau dă el
drumul, cu un râs rău, unor angoase urâte, nesuferite, presimţiri funeste care-i otrăvesc
zilele şi mai ales nopţile la Berlin, deşi acolo, atunci, nu-şi mai putea dori nimic
în plus? Peste trei ani, avea să moară într-o noapte, sufocat de un acces de tuse.
Era singur în odaia lui şi nimeni nu i-a bătut la uşă până a doua zi. Şi când cei
dragi plângeau în preajma defunctului, doborâţi de jale, a apărut de la Bucureşti,
neaşteptat, şi fiul nelegitim, de neapropriat, Mateiu. În negru de sus până jos, glacial,
sinistru ca un spectru, a anunţat: „Je suis venu voiv feu mon pève.” 13
13
Cit. după Ion Vianu, op. cit., p. 20. Autorul citează dintr-o scrisoare a Cellei Delavrancea.
vr20130304.indd 57
4/19/2013 12:16:44 PM

TRAIAN-IOAN GEANĂ
INSULA LUI EUTHANASIUS
CA TERITORIU AL PARADOXULUI ALETHEIC.
ADEVĂR ŞI IUBIRE ÎN CEZARA
În funcţie de felul în care se raportează la ideea de adevăr, reprezentările universului
paradisiac, fie ele religioase, fie literar-filosofice sau strict literare,
pot fi împărţite în două tipuri. Primul tip de paradis ar fi unul al elevaţiei.
Solemn, strălucitor, impozant, conţinând ca element de peisaj castelul, acest tip
apare ca un paradis intelectualizat, de o măreţie distantă, ce nu permite infiltrarea
excesivă a senzualităţii; dintre cele mai cunoscute exemple se cad a fi invocate aici
Edenul postapocaliptic creştin, realitatea superioară a Formelor platoniciene, sau
palatul budist Sukhavati. Al doilea tip de paradis accentuează, dimpotrivă, elementul
senzorial – până la abundenţă: împlinirea simţurilor primează asupra oricărei
năzuinţe a intelectului, omul aspiră la o stare naturală, vegetativă, la cufundarea
într-o felix ignorantia şi nu la înălţarea către o lume eterizată sau de o arhitectonică
ce copleşeşte ochiul omenesc; cu alte cuvinte, omul speră în secret la o lume în
care cea mai „trivială” dorinţă a sa nu mai constituie un păcat. În această categorie
paradisiacă se înscriu paradisul musulman Janna, paradisul adamic, Schlaraffenland
şi celelalte universuri tipice pentru imaginarul Evului Mediu european, precum şi
nostalgia pentru vârsta de aur (nostalgia nefiind altceva decât aspiraţia către o utopie
inversă). A nu se înţelege, totuşi, de aici că această formă de paradis este inferioară
din punct de vedere spiritual primei. Aspectul concret diferenţiat al celor două viziuni
nu reprezintă decât rezultatul impacturilor diferite pe care adevărul îl are asupra
minţii în primul caz, respectiv asupra inimii şi simţurilor în cel de-al doilea. În prima
situaţie adevărul este trăit conştient, ca o încununare a eforturilor ascetului/credinciosului
de a se desprinde de realitatea material-grosieră, înălţându-se la imaginea
concretă a unui absolut întemeiat pe principii menite să justifice o dimensiune etică,
raţională, a omului; în cealaltă situaţie, adevărul nu mai trebuie perceput mental de
către om de vreme ce omul trăieşte înăuntrul adevărului, pierzându-se în acesta – se
conturează astfel o construcţie paradisiacă întemeiată pe ideea de abundenţă.
Pentru a pătrunde complexitatea creaţiei eminesciene trebuie luată în vedere,
printre altele, şi pendularea poetului între cele două tipuri de paradis înfăţişate mai
sus. Atunci când nu caută direct neantul, limita-zero a Fiinţei, gândirea imaginativă
a lui Eminescu proiectează o varietate de refugii paradisiace. Bineînţeles, având în
vedere că termenul de „Fiinţă” este inseparabil de cel de „neant”, aşa cum indică
Svetlana Paleologu-Matta atunci când construieşte paralele între ideile lui Eminescu
vr20130304.indd 58
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 59
şi cele ale lui Heidegger 1 , neantul nu este exclus în totalitate, ci poate subzista latent
chiar înăuntrul paradisului închipuit. În majoritatea cazurilor, paradisul reprezintă şi
el, asemenea neantului, o limită superioară a gândirii şi limbajului poetic, un prag
aproape imposibil de depăşit; este de aşteptat, prin urmare, ca cele două lumi să se
întâlnească şi – de ce nu? – să se completeze reciproc.
Viziuni ale paradisului intelectualizat, de anvergură cosmică, apar în Mortua est
sub formă ipotetică: „Dar poate acolo să fie castele / Cu arcuri de aur zidite din stele,
/ Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint, / Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt”;
în descrierea peşterii şi a muntelui magului din Povestea magului călător în stele,
sau în nuvela Sărmanul Dionis. Tot o formă de paradis solemn, grandios, este redată
printr-o simetrie cu universul cosmic în mediul subacvatic în poezia Odin şi poetul.
Celălalt paradis, cel senzual, la care se accede prin cufundarea în sânul naturii şi nu
prin scrutarea înălţimilor montane sau a lumilor siderale, este întâlnit cel mai des în
lirica erotică de cadru natural. Uneori cele două paradisuri se contopesc sau se conţin
reciproc: în Miradoniz, de pildă, universul paradisiac este o fortăreaţă solemnă, ce
adăposteşte însă o lume feerică, în care elementul senzorial capătă dimensiuni gigantice.
Insula lui Euthanasius din nuvela Cezara, ca paradis insular de structură
concentrică prin care este ilustrat conceptul de „lume în lume,” 2 se încadrează în al
doilea tip de paradis, de o vegetaţie luxuriantă şi guvernat de legea unei instinctualităţi
rafinate, inocente, nedegradante. Această idee a neprihănirii naturale care duce la
transcendenţă este subliniată şi de Mircea Eliade, atunci când afirmă că „devenirea
acolo [pe insulă] nu mai e tragică şi umilitoare” 3 , deoarece insula sihastrului posedă
statutul simbolic de „realitate absolută, imutabilă, paradiziacă” 4 . Ea este, aşadar,
paradis insular terestru şi transcendent în acelaşi timp. Asemănarea cu versiunile
din tradiţiile mitico-religioase indiene pe care Eliade o susţine în anumite puncte
este de netăgăduit; trebuie remarcat însă că fecunditatea nesfârşită a naturii şi topirea
inconştientă în cadrul ei sunt redate într-o manieră specific eminesciană, care
se depărtează treptat de modelul insulelor consacrate de tradiţiile budiste, hinduiste
sau vedice, apropiindu-se de o viziune a raiului adamic impregnată de elemente
folclorice româneşti. Un astfel de element îl constituie, de pildă, prezenţa albinelor,
Euthanasius fiind în acelaşi timp şi prisăcar. Pe lângă simbolistica bogată pe care le-o
acordă religia creştină, fiind deseori asociate cu viaţa de după moarte, cu înţelepciu-
1
Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Aarhus, 1988, p. 36.
2
Adrian Romila, Spaţiul paradisiac eminescian. Glose pe marginea câtorva texte, cu tot cu
cele critice. În: Adrian Romila, De-a dragostea şi drumul, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p.
175.
3
Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p.
14.
4
Ibidem.
vr20130304.indd 59
4/19/2013 12:16:44 PM

60
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
nea şi cumpătarea şi plasate în preajma entităţilor din Sfânta Treime 5 , albinele ocupă
şi în cadrul etiologiei mitice româneşti un loc aparte. La români, albina joacă rolul
de vietate primordială, care asistă şi în acelaşi timp participă la Creaţie (sau cel puţin
la desăvârşirea ei), aşa cum este prezentată în legenda munţilor. 6 Pentru sihastrul
din nuvelă, albinele sunt înzestrate cu capacităţi revelatorii; ele sunt posesoare ale
adevărului. Numai cu ajutorul lor bătrânul ajunge să vadă dincolo de aparenţe: „Iată
ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine – în şcoală la ele văd că suntem umbre
fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să
nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri, care ar vre să ne dovedească că întradevăr
facem ce voim, că putem face un lucru sau nu. Aceasta-i o înşelare de sine[...]
Viaţa internă a istoriei e instinctivă: viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru
şi frază [...] Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei.” 7
De aceeaşi „haină a deşertăciunei” trebuie să se „dezbrace” şi cele două personaje
principale ale nuvelei, Ieronim şi Cezara, pentru a redeveni un cuplu adamic.
Adevărul propus din capul locului de poet este adevărul iubirii, nu al raţiunii, fiindcă
raţiunea falsifică şi se lasă amăgită de propriile plăsmuiri (aşa cum o sugerează, de
altfel, şi Kant, chiar dacă nu într-un mod atât de poetic). Intelectul se dizolvă astfel
într-un teritoriu pe care nu îl poate înţelege, în vreme ce beatitudinea simţurilor care
se anulează reciproc duce într-un mod paradoxal la o împlinire prin aneantizare,
adică la topirea fiinţei pătrunse de sentimentul dragostei într-o moarte lipsită de griji
– euthanasia schopenhaueriană, de care aminteşte G. Călinescu. 8
Chiar şi în aceste condiţii putem afirma că în Cezara se conturează un raport armonios
între dragoste şi adevăr în baza unei idei-liant : „dezvăluirea”. În acest fel,
scrierea lui Eminescu dobândeşte (avant la lettre) o rezonanţă heideggeriană. Dacă
în concepţia lui Heidegger adevărul este echivalent cu o „dezvăluire” sau cu o „stare
de neascundere” (Unverborgenheit), la Eminescu această dezvăluire devine concretă
odată ce singura realitate demnă de luat în seamă este aceea a iubirii paradisiace.
Felul în care paradisul senzual şi exotic (simbolizat aici de insula lui Euthanasius)
se raportează la concepţia despre adevăr a lui Heidegger, constituie obiectul
cercetării de faţă. De ce este tocmai Heidegger atât de important pentru demersul
hermeneutic avut în vedere aici? În primul rând, pentru că este unul dintre filosofii
care au căutat să asocieze adevărul fundamental la ideea de Fiinţă, călcând astfel atât
pe urmele grecilor, cât şi pe cele ale poeţilor romantici, cu care Eminescu are afinităţi
5
Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, vol. 1, Ed. Seghers, Paris,
1974 (1969).
6
Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976. Pentru variantele răsăritene ale apariţiei munţilor vezi Mircea Eliade, De la
Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, 1995, pp. 93-97.
7
Mihai Eminescu, Cezara. În: Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Ed. Minerva, Bucureşti,
1982, p. 93.
8
G. Călinescu, Cezara. În: G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1976, pp. 262-264.
vr20130304.indd 60
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 61
definitorii. De asemenea, gândirea heideggeriană poate oferi orizonturi hermeneutice
fertile pentru eminescologi, aşa cum o demonstrează exegeţi precum Svetlana
Paleologu-Matta sau, în lucrări de dată mai recentă, George Popa. În sfârşit, crearea
unor punţi între ideile lui Heidegger şi cele ale lui Eminescu presupune numaidecât
şi o împrospătare a comunicării la nivel ideatic între poetul român şi vechii greci, fie
şi într-un mod indirect, având în vedere că varianta heideggeriană de interpretare a
filosofiei antice nu este (şi nici nu pretinde că ar fi) infailibilă.
Înainte de a reveni la interpretarea Cezarei în cheie heideggeriană (urmând ca
la final să trasăm şi linia care îl desparte pe Eminescu de Heidegger), este necesar
un mic excurs al ideii de αλήθεια (aletheia), termen folosit de grecii antici pentru
„adevăr”, şi de a vedea în ce anume constă originalitatea traducerii lui Heidegger a
„adevărului” ca „neascundere” prin confruntarea acesteia cu varianta tradiţională,
mai fidelă, a adevărului ca „stare de conştiinţă ce exclude uitarea” (fără-uitare).
*
În acest scop, cercetările lui Anton Dumitriu vor fi cât se poate de relevante. Fin
cunoscător al lumii greceşti, el a dedicat o întreagă carte ideii de adevăr. Lucrarea în
cauză – Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică – este o sinteză
cuprinzătoare, cu un bogat material de idei, care tratează amănunţit concepţia grecilor
despre cunoaştere şi despre metodele de a cunoaşte, precum şi felul în care
concepte fundamentale ale filosofiei greceşti au fost preluate şi modificate de gândirea
europeană de-a lungul istoriei.
În ceea ce priveşte strictul sens al cuvântului grecesc αλήθεια, Anton Dumitriu
consideră mai corectă traducerea sa prin „fără uitare”, drept consecinţă a separării
particulei privative α de cuvântul λήθη (lethe = uitare); astfel, adevărul poate fi descris
drept „o stare de conştiinţă căreia uitarea nu-i aparţine.” 9 Fără a omite meritele
lui Heidegger în scrutarea gândirii greceşti şi, odată cu ea, şi a conceptului de adevăr
dintr-o perspectivă originară, savantul român susţine că sensul de „neascundere”
propus de filosoful german – sens pe care acesta îl obţine din acelaşi privativ α şi
din termenul λανθάνειν (a fi ascuns) 10 – nu este valabil pentru tipul ultim de adevăr,
şi anume adevărul lucrurilor simple (asyntheta) despre care scrie Aristotel. Stagiritul
distingea între acest prim tip şi un al doilea care priveşte lucrurile compuse
(syntheta). Adevărul lucrurilor compuse poate fi echivalat cu scolastica „adecvare
a intelectului la obiect” – adequatio rei et intellectus –, care presupune un raport
enunţiativ între gândire şi obiectul real; celălalt adevăr şterge orice graniţă dintre
9
Anton Dumitriu, Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1984, p. 239.
10
Ibid, p. 226, v. şi Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 2001,
p. 219., şi de asemenea Martin Heidegger, Platons Phaidros: Schönheit und Wahrheit in
einem beglückenden Zwiespalt, în: Martin Heidegger, Nietzsche, vol.1, Günther Neske, Pfullingen,
1961, p. 225.
vr20130304.indd 61
4/19/2013 12:16:44 PM

62
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
gândire şi obiect, contopindu-le pe cele două într-o singură identitate. 11 Acest adevăr
care se referă la naturile simple este cel originar deoarece nu lasă loc niciunui dubiu,
niciunei falsificări. 12 În mod curios, deşi Anton Dumitriu observă intenţia lui
Heidegger de a căuta un sens al cuvântului aletheia care să difere de adequatio-ul
preluat de la scolastici şi utilizat până în ziua de azi, 13 el alege să treacă ceea ce grecii
desemnau prin „neascuns” tocmai în această categorie pe care gânditorul german
dorea să o evite, 14 preferând pentru adevărul originar al lucrurilor simple formula
„fără uitare”. Motivul său este următorul: poeţi greci precum Pindar obişnuiau să
ipostazieze adevărul sub forma unei divinităţi; 15 prin urmare, Adevărul devenea incontestabil
– el nu putea fi denaturat, ci doar neglijat. 16 El trece chiar dincolo de
puterea Muzelor, acestea fiind înzestrate doar cu puterea de a-l cânta şi de a-i da o
expresie inteligibilă; aprofundarea înţelesului său originar nu se poate face decât prin
raportarea la Mnemosyne, zeiţa Memoriei şi mamă a Muzelor, dar şi la zeiţa Lethe,
aflată la polul opus (cel al uitării), 17 fapt care îl determină pe Dumitriu să echivaleze
aletheia cu anamnesis (reamintirea), de vreme ce, în ultimă instanţă, amândouă pot
fi traduse ca „fără uitare”. 18
Ceea ce îl distinge pe Dumitriu de Heidegger în problema adevărului este tocmai
situarea acestuia în lumea transcendentă a zeilor. Dacă accederea la adevăr se făcea
pe un plan divin, atunci percepţia adevărului (care este păstrat de Mnemosyne, sau
de izvorul ei) şi a uitării nu poate fi realizată pe un plan mental obişnuit. 19 În schimb,
Heidegger traduce constant λήθη prin „ascundere”, iar alternativa „neascunderii”
sugerată de el nu poate pătrunde sensul ultim al cuvântului aletheia – care este indisolubil
legat de zeiţa uitării, Lethe, şi nu de un simplu act intelectual; de asemenea,
Dumitriu observă că Heidegger traduce privativul α- din cuvântul αλήθεια prin prefixul
negativ „Un-” în limba germană (aletheia fiind echivalată astfel prin nemţescul
„Unverborgenheit”, tradus şi în română prin „ne-ascundere”. 20 )
Pentru lucrarea de faţă nu este important care din cei doi filosofi are mai multă
dreptate. Totuşi, Dumitriu pare mai convingător când afirmă că „neascunderea” are
limitele ei; important este ca poziţia lui Heidegger faţă de αλήθεια să fie clarificată,
de vreme ce perspectiva filosofului german este de interes direct aici. Pentru început,
trebuie semnalat că Heidegger, în demersul său de reinterpretare şi revigorare
11
Ibid., p. 221.
12
Ibid., p. 219, v. şi Aristotel, apud A. Dumitriu, p. 218.
13
Ibid., p. 223.
14
Ibid., p. 233.
15
Ibid., pp. 232-233.
16
Ibid., p. 233.
17
Ibid., pp. 236-237.
18
Ibid., p. 258.
19
Ibid., p. 257.
20
Ibid., p. 238.
vr20130304.indd 62
4/19/2013 12:16:44 PM

E S E U 63
a gândirii vechilor greci, nu avea cum să evite pretenţia de a fi original. Cuvântul
„unverborgen” care semnifică „neascunsul” nu există în limba germană. Există doar
„verborgen” (ascuns) şi „Verborgenheit” (faptul de a fi ascuns). Este totuşi greu de
crezut că filosoful german a scăpat din vedere sensul de „uitare” al cuvântului lethe
21 ; el a preferat însă o exprimare mai poetică în convingerea că se va apropia de
un înţeles mai originar al „adevărului”. Nu trebuie uitat că gândirea lui Heidegger
se orientează după două puncte de reper majore: Antichitatea grecească şi poezia
romantică germană (îndeosebi lirica lui Hölderlin). Pentru el, poezia constituie un
mod de a proteja adevărul Fiinţei, deoarece ea eliberează limba de norme, apropiind-o
astfel de izvorul ei originar. 22 De altfel, Heidegger însuşi a căutat să îşi poetizeze
filosofia cât se poate de mult, cultivând în acest scop un lexic filosofic propriu.
În realitate, „neascunderea” şi „fără-uitarea” sunt două concepte mai apropiate
decât par. Varianta lui Anton Dumitriu este, poate, mai fidelă şi mai riguroasă
din punct de vedere etimologic: în ea se păstrează după traducere privativul, în
vreme ce Heidegger optează pentru înlocuirea acestuia cu prefixul negaţiei. 23 Există
însă un paralelism semantic în cadrul cuplurilor „uitare-ascundere” şi „fărăuitareneascundere”,
care validează în egală măsură funcţionalitatea ambelor variante de
traducere. Ascunderea nu trebuie privită doar ca o formă de „uitare”, aşa cum lasă de
înţeles Dumitriu, 24 ci mai curând ca o poetizare a uitării; idem pentru „neascundere”
şi „fărăuitare”. În realitate, aspectul etimologic nu joacă un rol atât de important ca
la prima vedere. Faptul că Heidegger înlocuieşte un privativ cu un negativ atunci
când traduce a-letheia ca „neascundere” nu schimbă în mod esenţial datele problemei.
Cuvântul unverborgen nu este un cuvânt curent în limba germană, aşa cum
nici „neascunsul” nu este în limba română, şi asta pentru că termenul de „ascundere”,
la fel ca acela de „uitare”, presupune în conţinutul lui semantic un sâmbure de
negaţie. Ascunderea este de fapt negarea existenţei imediate a unui obiect, în timp
ce uitarea este negarea existenţei imediate a unei cunoştinţe. Bineînţeles, niciuna
din aceste negări nu este definitivă. Întotdeauna este posibilă ieşirea din starea-deascundere
sau din starea-de-uitare. Dar această ieşire care duce într-o nouă stare nu
poate fi desemnată în germană sau în română printr-un privativ – nici în cazul uitării,
şi nici al ascunderii. Ce-i drept, şi cuvintele „neascundere” (Unverborgenheit) sau
„non-uitare” sunt expresii neuzuale. Dumitriu optează pentru „fără uitare”, spărgând
cuvântul grecesc în două. Heidegger, mergând pe varianta „ascunderii”, îi adaugă
prefixul negativ ca să păstreze un singur cuvânt. Deşi forţată, traducerea adevărului
21
De altfel, Heidegger ţine cont de această semnificaţie, vezi printre altele Martin Heidegger,
Platons Phaidros: Schönheit und Wahrheit in einem beglückenden Zwiespalt, în: Martin Heidegger,
Nietzsche, vol.1, Günther Neske, Pfullingen, 1961, p. 226.
22
Martin Heidegger, Brief über den Humanismus, în: Martin Heidegger, Wegmarken, Vittorio
Klostermann, Frankfurt am Main, 1967, p. 146.
23
Anton Dumitriu, op. cit., p. 238.
24
Ibid., p. 238.
vr20130304.indd 63
4/19/2013 12:16:45 PM

64
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
ca „neascundere” îşi găseşte o justificare poetică. În timp ce Dumitriu face recurs la
dimensiunea mitologică a uitării şi a memoriei pentru a determina conceptul de aletheia,
Heidegger se orientează către dimensiunea lui poetică şi senzorializează astfel
conceptul originar. Dacă uitarea şi fără-uitarea sunt stări de conştiinţă ce indică modul
în care adevărul este perceput la nivel psihic-transcendent, ascunderea şi neascunderea
se adresează simţului văzului, care însă nu trebuie confundat cu văzul în
semnificaţia sa mundană, ci cu o formă suprasenzorială de contemplaţie capabilă să
convertească obiectele la un alt nivel al concretului, sau să revină asupra concretului
de la un nivel abstract. În acest fel, ascunderea şi neascunderea, chiar dacă nu se mai
raportează direct la transcendentul lumii mitice greceşti, rămân aplicabile la nivelul
lumilor transcendente din scrierile filosofice din acea arie culturală, dar şi la nivelul
poeziei romantice, o poezie ce poate fi numită prin definiţie o poezie care se caută pe
sine tocmai datorită preocupării romanticilor pentru lirica antică.
*
Ascunderea şi neascunderea, precum şi căutarea unui adevăr ontologic se regăsesc
şi la Eminescu în Cezara. Insula lui Euthanasius nu este altceva decât un teritoriu
unde natura şi vieţuitoarele fiinţează ca neascunse. Sigur că poetul translatează toate
aceste conceptualizări într-un alt registru decât cel ulterior determinabil drept heideggerian;
adevărul pe care îl caută Eminescu este altul, dar îmbracă aceleaşi forme
de manifestare. În Cezara, adevărul există în iubire şi în instinctualitate, dar această
instinctualitate este una nobilă, caracteristică vârstei de aur, adică tocmai neascunderea
menţionată anterior. De remarcat aici faptul că Ieronim, personajul principal,
ajunge să se confrunte cu două tipuri de instinctualitate: una care sălăşluieşte
îndărătul ipocriziei formelor sociale şi alta care se dezvăluie în contextul naturii
paradisiace. Instinctualitatea mascată de societate este cu atât mai deplorabilă cu cât
distanţa dintre om ca fiinţă socială şi ca fiinţă naturală este mai mare. Ieronim refuză
iniţial iubirea Cezarei pentru că nu poate percepe latura naturală a omului decât
printr-un raport de opoziţie cu latura lui socială, iar consecinţa care se degajă dintr-o
astfel de percepţie este reducerea iubirii la animalitate: „Priveşte-ţi-i, acei tineri, cu
zîmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echivoace – vezi acele femei, cari li
răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele, – vezi! Împrejurul acestui instinct
se-nvârteşte viaţa omenirei... Mîncare şi reproducere, reproducere şi mîncare!
[...] Sîmburele vieţii este egoismul şi haina lui minciuna.” 25
Singurul lucru care îl face pe Ieronim să ezite este frumuseţea Cezarei. El se
simte atras de ea, numai că el nu o poate iubi atâta timp cât nu înţelege Iubirea şi
Frumuseţea. „Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adînc în inimă, să mă
familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi
25
Mihai Eminescu, Cezara. În: M. Eminescu, Opere, vol.VI, ediţia Aurelia Rusu, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 98.
vr20130304.indd 64
4/19/2013 12:16:45 PM

gîndesc cum că tot aş putè nebuni iubindu-te” 26 , îi spune el fetei. Să înnebunească...
adică să atingă ceea ce Platon numeşte μανία (mania) divină, singura modalitate de
a accede la iubire. Anton Dumitriu însuşi lega mania de anamnesis în baza rădăcinii
comune μαν (man) cu variaţiile μεν (men) şi μνη (mne), al cărei sens e apropiat
de gândire. 27 Mania devine astfel „gândire, amintire, memorie, care la o intensitate
maximă poate apărea ca un „rapt””. 28 Există patru tipuri privilegiate de mania
descrise de Platon în Phaidros: o manie a profeţiei, una a vindecării ritualice, alta
a poeziei şi ultima, prezentată cel mai detaliat, mania iubirii, care poate fi sesizată
numai în urma contactului vizual cu frumosul: „datorită ei [maniei erotice], când
privim frumuseţea de aici, aducîndu-ne aminte de frumuseţea cea adevărată, simţim
cum ne cresc aripi şi, reînaripaţi astfel, ardem de nerăbdare să ne ridicăm în zbor; dar
nu putem, şi-atunci, asemeni păsării, privirea ne rămîne aţintită în înalt, iar nepăsarea
ce ne prinde faţă de lumea de aici dă celorlalţi temei să creadă că am fost robiţi
smintelii.” 29 (Aducerea-aminte trimite la anamnesis.) În cazul lui Ieronim, conflictul
este unul interior, deoarece, la început, el însuşi refuză să fie posedat de mania
erotică.
Pentru Heidegger, ideea de frumos constituie un nou prilej de fructificare a
„neascunderii”. În interpretarea sa la Phaidros, frumosul prilejuieşte actualizarea şi
prezervarea privirii ce ia în posesie Fiinţa pe cale contemplativă. 30 Platon, la rândul
său, spune despre Frumuseţe că numai ei „i-a fost sortit să se înfăţişeze atât de limpede
privirii noastre, ea singură menită pentru iubirea noastră.” 31 Tot el sugerează, în
continuarea acestui pasaj, că Frumuseţea nu poate fi percepută de oricine, ci numai
de aceia care şi exersează privirea cu scopul de a o contempla. 32 Plecând de la această
idee, Heidegger afirmă că, prin intermediul Frumosului, Fiinţa cea mai îndepărtată
ajunge să se manifeste în vecinătatea privitorului, sau, cu alte cuvinte, departele
transcendent şi intangibil devine accesibil prin Frumosul care se manifestă în ce apare
ca apropiat. 33 Strălucirea Frumosului în aparenţă devine aici canalul de legătură
cu lumea Ideilor – ea aduce-aminte (din nou anamnesis) sufletului de ceea ce el a
contemplat ca neascuns înainte de a se întrupa. 34 Astfel, în viziunea lui Heidegger,
Frumosul provoacă deschiderea privirii către adevărul Fiinţei, către starea ei de neas-
26
Ibid., p. 101.
27
Anton Dumitriu, op. cit., pp. 250-251.
28
Ibid., p. 251.
29
Platon, Phaidros, trad. de Gabriel Liiceanu, în: Platon, Opere, vol. IV, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 447.
30
Martin Heidegger, Platons Phaidros: Schönheit und Wahrheit in einem beglückenden
Zwiespalt, în: Martin Heidegger, Nietzsche, vol.1, Günther Neske, Pfullingen, 1961, p. 226.
31
Platon, op. cit, p. 449.
32
Ibid., p. 449.
33
Martin Heidegger, op. cit., p. 226.
34
Ibid., p. 229, v. şi Platon, op. cit., p. 447.
E S E U 65
vr20130304.indd 65
4/19/2013 12:16:45 PM

66
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
cundere. Numai că Frumuseţea şi Adevărul nu pot coexista, ele sunt separate una de
alta. Motivul separării este explicat de Heidegger prin concepţia lui Platon despre
Fiinţă ca nonsensibilă – Frumosul nu poate revela Adevărul Fiinţei decât incomplet
printr-o aparenţă concretă, or, Adevărul trebuie revelat pe domeniul nonsensibilului,
acolo unde fiinţează nefiinţarea şi unde se află şi ideea de Frumuseţe. 35
Aşa cum observă Mircea Eliade, Ieronim nu se îndrăgosteşte de Cezara „decât
după ce o contemplă, nudă, pe malul lacului din insulă.” 36 Dezbrăcarea Cezarei trebuie
înţeleasă simbolic – este vorba şi aici de o ieşire din ascundere şi o intrare în
neascundere. Imaginea concretă a dezbrăcării capătă o altă dimensiune pe o insulă
paradisiacă. Heidegger afirma că „esenţa adevărului este libertatea” 37 şi că libertatea,
la rândul ei, reprezintă „das Seinlassen von Seiendem” 38 , adică „lăsarea existândului
să fiinţeze”. Sortită marchizului Castelmare pe care nu îl iubeşte, Cezara fuge la o
mănăstire situată în apropierea insulei lui Euthanasius. Ea caută libertatea de a fi lăsată
să fie ceea ce vrea să fie, pe care o află abia odată cu descoperirea insulei bătrânului
sihastru (o „insulă-în-insulă”, vezi aici nota 2), unde natura se desfăşoară în toată
abundenţa ei, iar goliciunea îşi pierde toată semnificaţia ruşinoasă. Femeia devine,
în modelul cosmologic platonician al Ioanei Em. Petrescu, întruchiparea absolută,
la nivel fenomenal, a Frumuseţii. 39 De altfel, chiar cercetătoarea observă că, într-un
moment anterior sosirii pe insulă, Ieronim o contemplă pe Cezara „ca pe o întrupare
a frumuseţii eterne”, ezitând între această imagine diafană şi cealaltă, instinctuală; 40
însă desăvârşirea iubirii adamice nu se poate înfăptui decât pe insula lui Euthanasius,
acolo unde cei doi îndrăgostiţi s-au lepădat de dimensiunea lor socială 41 şi când
iubirea lui Ieronim pentru Cezara se confundă cu obiectul ei – realizare senzualizată
a acelei identitas pe care Anton Dumitriu o atribuie adevărului originar al lucrurilor
simple, şi care în viziunea eminesciană din Cezara nu ţine de intelect.
Există însă o ambiguitate a acestei împliniri. Pe de o parte, în spaţiul paradisiac
de tip exotic-senzual cum este cel al insulei lui Euthanasius, identificarea adevărului
cu iubirea duce de fapt spre o nouă şi ultimă ascundere: spre uitare. Paradisul eminescian
este adeseori un locus amoenus, menit a-i proteja pe îndrăgostiţi. Acesta
este paradoxul adevărului şi, totodată, al acestui tip de paradis în care se încadrează
insula lui Euthanasius: faptul că a trăi în adevăr poate semnifica uitare – o uita-
35
Ibid., p. 230.
36
Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943,
p. 7.
37
Martin Heidegger, Vom Wesen der Wahrheit. În: Martin Heidegger, Wegmarken, Vittorio
Klostermann, Frankfurt am Main, 1967, p. 81.
38
Ibid., p. 83.
39
Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Ed. Minerva, Bucureşti,
1978, p. 151.
40
Ibid., pp. 154-155.
41
Ibid., p. 161.
vr20130304.indd 66
4/19/2013 12:16:45 PM

E S E U 67
re binecuvântată, necesară împlinirii Fiinţei şi purificării ei. Se cuvine amintit că
această „uitare pozitivă” apare şi la Dante în Divina Comedie (cu alte conotaţii
decât la antici), atunci când, înainte de a trece din Purgatoriu în Paradis, poetul este
scăldat în apa Lethei – uitarea înseamnă aici tot curăţire şi purificare; mai mult chiar,
după această îmbăiere, Beatrice (iubita lui Dante şi călăuza lui în Paradis) îşi dă
jos vălul care îi acoperea faţa, ceea ce trimite cu gândul tot la o formă de ieşire
din starea-de-ascundere. 42 Însă în paradisul senzual închipuit de Eminescu, uitarea
se adresează în mod direct Fiinţei, anulând orice problematică a păcatului şi orice
îngrădire conceptual-religioasă. Împlinirea prin uitare duce însă spre o a doua ambiguitate.
Dacă regăsirea dintre Ieronim şi Cezara şi descoperirea iubirii culminează
cu moartea eternă (euthanasia) sau cu viaţa eternă – iată o chestiune ce nu poate fi
tranşată atât de simplu de eminescologi, aşa cum este dificil de lămurit în ce măsură
paradisul şi neantul, aceşti poli opuşi ai gândirii imaginativ-poetice, se condiţionează
reciproc în opera eminesciană. O viziune în care Cezara şi Ieronim nu pot accede la
absolut decât prin moarte ar fi compatibilă cu gândirea vechilor greci şi cu cea a lui
Heidegger, care – ambele – plasează Adevărul şi Frumuseţea dincolo de domeniul
senzorial, acolo unde graniţa dintre Fiinţare şi Nefiinţare se şterge (vezi aici nota 33),
dar şi cu faptul că izvorul uitării, Lethe, era considerată o apă a Infernului. Viziunea
opusă este însă la fel de plauzibilă.
În concluzie, Adevărul şi Uitarea/Ignoranţa sunt, la fel ca Fiinţa şi Nefiinţa, două
feţe ale aceleiaşi monede care constituie paradisul senzual, în cazul de faţă insula
lui Euthanasius. Dar spre deosebire de alte forme de paradisus voluptatis, înainte
de a fi un spaţiu carnal, insula vrăjită din Cezara este în primul rând un teritoriu
vegetal. Omul natural, rousseau-ist, este omul care se întoarce la o condiţie vegetală,
acea stare care neutralizează simultan impulsurile sale animalice şi dimensiunea sa
raţională. Dar tocmai uitarea tipică plantei constituie o revelaţie ce conferă spaţiului
paradisiac eminescian din Cezara valoarea de loc al adevărului; un adevăr pe care
Ieronim îl percepe în toată splendoarea lui în momentul în care Cezara, lepădându-şi
straiele, îl face să descopere taina iubirii ca ieşire din starea de ascundere. Lethe şi
aletheia se contopesc în viziunea paradisiacă. În măsura în care poate fi considerat
neascundere, adevărul apare la Eminescu drept sinceritatea-de-a-fi.
42
Dante Alighieri, Purgatoriul, XXXI, 91-145.
vr20130304.indd 67
4/19/2013 12:16:45 PM

clasici revizitaţi
MIHAI ZAMFIR
ION BARBU
(1895-1961)
Poetul-simbol al modernismului s-a bucurat de o lungă suită de exegeze
care nu s-au încheiat nici pînă astăzi, toate entuziaste. Comentariile sedimentate
de-a lungul anilor pe marginea unui volumaş de cîteva zeci de
pagini se întind la ora actuală pe mii de pagini, într-un avînt exponenţial delirant.
Multe dintre cărţile consacrate lui Ion Barbu iau ca pretext poeziile din Joc secund
pentru a expune un nombrilism critic şi un narcisism hermeneutic fără limite. De
mai multe decenii, comentatorii pasionaţi ai poetului formează un fel de confrerie
snobă, producătoare de glose destinate să pună în lumină mai degrabă personalitatea
comentatorului decît poezia comentată. Fenomenul are loc în mod curent în legătură
cu marii poeţi, dar, în cazul lui Ion Barbu, el atinge un nivel greu de depăşit. Examinarea
lucidă a operei barbiene ar trebui să înceapă prin punerea între paranteze a
majorităţii exegezelor critice şi a extazurilor analitice, care ridică în faţa ei un veritabil
ecran deformant.
Scena simbolică, probabil imaginată de E.Lovinescu (înmormîntarea lui Vlahuţă,
coincizînd cu momentul în care un tînăr necunoscut, viitorul Ion Barbu, propunea
Sburătorului primele sale versuri), a marcat imaginarul cultural, făcînd de la început
din Ion Barbu vîrful de lance al modernismului românesc. Argumentului anecdotic
avea să i se adauge altul, mai profund, ţinînd de formaţia tînărului poet: spre deosebire
de comilitonii săi, Barbu venea dintr-un orizont diferit, din acela al matematicilor;
a practicat poezia aparent en amateur cu toate consecinţele decurgînd de aici.
A avut faţă de poezie complexul (de inferioritate) al intrusului, dar şi complexul (de
superioritate) al celui care privea spre lumea literelor ca spre un fel de junglă dubioasă,
de nivel etern inferior nivelului matematicii. De aici atitudinea previzibilă a
matematicianului poet, prezentă în toate luările sale publice de poziţie: snobism nici
măcar mascat, bravadă şi sfidare la adresa literaţilor comuni, incapabili să contemple
esenţele.
Aşa-zisele dezvăluiri barbiene, rezultate din anchete, interviuri şi pagini confesive,
trebuiau să-l cufunde pe interlocutor în stupoare admirativă. Dacă Ion Barbu afirmă,
de exemplu, că „În poezia mea, ceea ce ar putea trece drept modernism nu este
decît o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”; „O poezie
vr20130304.indd 68
4/19/2013 12:16:45 PM

C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 69
cu obiect mi-ar înşela ambiţiunea. O poezie cu obiect creează necesar o Fizică sau o
Retorică”;”Voi putea distruge legenda că am fost ori că sunt modernist? E o eroare
care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica”,
el îşi defineşte doar aproximativ şi aluziv propria viziune poetică. Afirmaţiile trebuie
interpretate. A-l lua pe Ion Barbu ad litteram cînd disertează despre sine reprezintă
probă de naivitate; au existat însă, din păcate, mulţi critici care, pornind de la afirmaţiile
scriitorului, au încercat să-l plaseze pe acesta în centrul unui univers filozofic
particular atent construit. Nici vorbă de aşa ceva! Din mărturisirile şi din speculaţiile
esoterice barbiene putem reţine cel mult preferinţe intelectuale, nicidecum însă existenţa
unor structuri filozofice articulate.
Pornirea de a epata a celui ajuns la poezie dintr-o cu totul altă lume este rodul
unei reacţii psihologice explicabile: literatura l-a atras pe Barbu prin posibilitatea ei
de a oferi celebritate rapidă, inaccesibilă unui matematician, fie el chiar genial; dar
matematicianul a sondat domeniul Literelor cu prudenţă. Nu s-a aventurat în zona
lui sordidă. Ştiind că oricînd se poate retranşa în citadela sa matematică abandonînd
Literele, Barbu a privit spre acestea din urmă cu superioritatea apartenenţei la un
limbaj universal. Din ambiguitatea uneori dificil de suportat a prezenţei şi a absenţei
literaturii nu a mai ieşit Ion Barbu toată viaţa.
Statutul atipic al poetului a devenit manifest prin decizia lui de a se retrage de
timpuriu din literatură. Cu Ion Barbu, asistăm prima dată la noi la asumarea deliberată
a unui statut rimbaldian. Autorul începuse să publice poezii dotate cu forţă lexicală
şi imagistică surprinzătoare imediat ce se terminase primul Război Mondial; şi-a
construit în doar cîţiva ani un renume de invidiat – acela de poet modernist-ermetic.
Imediat ce îşi publică primul volum, în 1930, hotărăşte că acesta va fi şi ultimul,
punînd capăt cu bună ştiinţă unei cariere poetice care se anunţa strălucită. Experienţa
îi reuşise, aşa că n-a mai socotit necesar să o continue. Alegînd tăcerea, poezia scrisă
de el pînă la vîrsta de 35 de ani a fost tot mai preţuită pe măsura trecerii vremii; oricum
mai mult decît dacă ar fi prelungit-o cu inevitabile auto-pastişări. Tăcerea a avut
reverberaţii mai durabile decît zgomotul.
Rimbaldiane au fost la Ion Barbu şi combustia internă rapidă, descoperirea specificului
său poetic încă de la primele versuri, arderea etapelor, desăvîrşirea atinsă
parcă în joacă. Poetul român a parcurs pe cont propriu evoluţia poeziei europene
care îl interesa cu adevărat; apoi, după construirea unei formule proprii, a epuizat-o
în doar cîţiva ani. Prin urmare, o carieră poetică de numai un deceniu, ba încă şi mai
puţin, pentru că, în acel unic şi prodigios deceniu, Barbu a petrecut trei ani la studii
în Germania (1921-1924), găsind suficiente resurse pentru a-şi scrie teza de doctorat
în matematici şi pentru a o susţine în 1929. Fulguranta sa carieră poetică s-a petrecut
în doar cîţiva ani: pînă ce lumea a apucat să se trezească, poetul se retrăsese.
Abordînd poezia ca un neofit, Ion Barbu şi-a însuşit involuntar o anumită viziune
asupra artei versurilor. A văzut în poezie exemplul suprem de îmbinare a cuvintelor
neobişnuite, de afişare a strălucirii verbale în opoziţie hotărîtă cu vorbirea curentă.
A se opune limbajului obişnuit a reprezentat principiul poetic barbian suprem. I-au
vr20130304.indd 69
4/19/2013 12:16:45 PM

70
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
sugerat imperativ o asemenea abordare cîţiva poeţi de limbă franceză care au acţionat
asupra lui catalitic, aşa încît a putut afirma, calm-retrospectiv, că „Suavei Francii
duhul tău e sclav”(Portret). Abia mai tîrziu Ion Barbu a învăţat cu adevărat germana
şi engleza.
Germania a însemnat pentru el, dincolo de patria studiilor matematice şi a vieţii
de boemă studenţească, o patrie de vis: permanenta reverie germanică începută încă
din copilărie nu a luat formă explicită în poezia lui, ci s-a fărîmiţat în aluzii nenumărate.
Reveria se întrupează în versurile de debut prin poemul Luntrea, în atmosferă
wagneriană atent reconstituită; tot atunci poezia solară ia naştere pentru el cînd Nordul
auster şi trist se topeşte la contactul cu mările Sudului (Umanizare); iar idealul
feminin se materializează în femeia germanică blondă, aparent distantă, dar în realitate
pasionată (Convertire). Alături de Scandinavia (Islanda şi lapona Enigel), de
Ţările-de-Jos („Pendulul apei calme, generale/ Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos”),
lumea germanică serveşte mai degrabă la închegarea unui decor elocvent: burgul
din „ţara şvabă” (Paralel romantic) sau figura lui Novalis nu au niciodată contururi
precise. Se înfiripă doar o ficţiune ce ar putea lua numele de „Vădita ţară, Galaad”
sau de ţinutul inventat numit Uvedenrode.
Cînd Barbu şi-a clarificat lui însuşi această pornire germanică adîncă şi a stabilit
o paralelă între Novalis şi Philippide, atunci el a devenit explicit: „Fii ai unor părinţi
eminescieni, făgăduiţi dulcelui vis germanic, prin taina ierbii de omăt şi a florii albastre”
(Salut în Novalis). Germanitatea lui Barbu nu trece de simplul motiv poetic
şi de stilizare în gust romantic. Fondul structural i-a rămas însă de origine franceză,
în ciuda aluziilor la poeţi englezi şi la cultura germană.
Figuri franceze au ghidat formarea poetului: astfel Edgar Allan Poe, în traducerea
lui Baudelaire, şi a lui Mallarmé, Mallarmé însuşi ca „guru” al unui nou tip de
literatură, Rimbaud (model al violenţei interioare), ca şi un alt poet, cu totul modest,
care l-a fascinat prin lipsa programată de naturaleţe a limbajului său – Moréas.
Există ceva comun între aceştia? Fără îndoială, pentru că Barbu le-a receptat global
mesajul. Este vorba de o „nouă poezie” deocamdată visată (Poe), realizată sub forma
rupturii violente cu tradiţia (Rimbaud), a cultivării obscurităţii (Mallarmé) ori sub
aceea a exotismului verbal (Moréas). Tot atîtea componente ale limbajului poetic
specific lui Ion Barbu, de la debut la Joc secund.
Acest limbaj are ca fond ultim cultivarea ornamentului, a insolitului, stilizarea
maximă a sintaxei şi a figuraţiei poetice. Asemenea stilizare se aşază natural în aria
manierismului. Din secolul al XVII-lea şi pînă astăzi calificarea de „manierist” a
dobîndit conotaţii preponderent negative; nu este însă cazul poetului român. Pentru
el, poezia înseamnă colecţie de cuvinte frumoase (rare, sonore, pregnante semantic)
grupate în versuri şi într-o imagistică elaborată la extrem. Adică opţiune fără echivoc
pentru acea strălucire verbală proclamată de barocii iberici şi englezi, de „mariniştii”
italieni, rămasă vie din secolul al XVII-lea şi pînă în secolul XX.
Mulţi interpreţi ai poetului au refuzat să vadă în acest manierism inocent şi stră-
vr20130304.indd 70
4/19/2013 12:16:45 PM

lucitor fondul poeziei barbiene. De la primele comentarii consacrate poetului, cînd
noutatea lui era încă orbitoare (vezi studiul lui Perpessicius din 1930 sau cartea lui
Tudor Vianu din 1935), continuînd cu exegeţii de după 1960, tentaţia de a atribui poeziei
în cauză o miză filozofică (ba chiar esoterică ori iniţiatică) a fost enormă. Însuşi
poetul, făcînd paradă de noţiuni matematice, de viziuni platoniciene şi neo-platoniciene,
de orfism, ori de simbologie creştină, a orientat exegeza – în mod insidios – pe
un drum tentant, dar înfundat, spre explicaţii fantasmagorice. Erau tot atîtea probe
de „kitsch ideatic”, după expresia lui N. Manolescu. Dacă nu vom admite, lucid, că
baza poeziei barbiene o reprezintă atracţia spre strălucirea verbală şi că miza acestei
poezii rămîne una lingvistic-figurativă şi nu una filozofică, atunci există puţine şanse
de a oferi o exegeză raţională şi coerentă.
Considerat primul modernist integral al interbelicului românesc, Ion Barbu menţine
însă o relaţie vizibilă, chiar dacă sub forme aluziv-discrete, cu poezia precedentă.
Primele compuneri publicate în Sburătorul între 1918 şi 1920 – ulterior repudiate
de poet – rămîn elocvente pentru definirea fondului primei sale inspiraţii.
În versuri scrise pentru a marca, instinctiv, încadrarea într-o serie, asumarea situaţiei
de „poet român”, Barbu a creat de la început un soi de formă fixă în genul lui
Alecsandri (Elan, Lava, Panteism, Arca), atunci cînd nu a făcut apel la concentratul
tradiţiei poetice, la sonet (Banchizele, Munţii). Cu doar cîţiva ani înainte, D. Anghel
dăduse strălucire alexandrinului românesc amplu, bine strunit; pe o temă existentă
şi la Anghel – contemplarea geologiei cosmice – Barbu îi dădea în Lava o replică
memorabilă:
„Te-nnăbuşeai în pîcla încinsei atmosfere,
O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pămîntul!
Făptura nu sunase din trîmbiţi de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvîntul…”.
Aluziile la Eminescu sau la Coşbuc, extrem de rare, nu sunt însă mai puţin explicite
şi elocvente. În Peisagiu retrospectiv nu doar semnificaţia poemului, inedită la
Barbu, cît mai ales atmosfera şi lexicul trimit la un Eminescu fără vîrstă:
„De-a lungul tristelor răzoare
Pe care vîntul grămădi
Atîtea crengi rătăcitoare,
Mîngîietoare vei veni?”.
C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 71
Iar fetiţa cuminte Enigel îmbracă un veşmînt coşbucian extrem de oportun pentru
o idilă, chiar dacă pentru o idilă sfîrşită tragic, cum se întîmplă rar la Coşbuc:
vr20130304.indd 71
4/19/2013 12:16:45 PM

72
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
„Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Zvîrlit în sus, ca un inel”(Riga Crypto şi lapona Enigel).
Iată un debut puţin obişnuit şi foarte puţin conform cu ceea ce va urma; Ion Barbu
se desfăşura atunci într-o postură juvenilă dintre cele mai atrăgătoare: energic, direct,
cu un discurs poetic elaborat. Nu-şi formulase încă o teorie poetică proprie, nu se
lansase în auto-explicaţii sofisticate, era doar „tînăr şi neliniştit”, aflat deja în posesia
unui talent surprinzător. Vocea debutului barbian pare, pe teritoriul poeziei noastre,
una dintre cele mai originale, posedînd o forţă pe care ulterior o va pierde.
În poeziile sale de strictă versificaţie clasică au fost identificate de critici ecouri
dintre cele mai diferite: viziuni parnasiene, aluzii la oda pindarică, avînt vital
nietzscheean, fervoare panteistă, inflexiuni expresioniste etc. În realitate constatăm
doar un extraordinar surplus de energie poetică făcut să dărîme zăgazurile, energie
stăpînită însă decis prin recursul la poezia de formă aproape fixă, încorsetată într-o
versificaţie de mare stricteţe. A încătuşa energia debordantă într-o formă severă – iată
resortul poeticităţii lui Ion Barbu în faza debutului; principiul va fi menţinut, în ciuda
aparenţelor, pînă la Joc secund.
Dacă primele poezii au aspect de pasteluri sau de meditaţii existenţiale, apar curînd
variante mai pretenţioase, poeme ample pe pretext epic. Indiferent la moda şi la
preferinţele momentului, debutantul îşi urma propriul drum, intuindu-şi una dintre
laturile sale de frapantă originalitate – brodarea poeziei pe fir epic. Aşa vor arăta şi
capodoperele ulterioare, cele din jurul lui 1930. Pretextul şi decorul îi par deocamdată
indiferente – şi astfel iau naştere poemele Lava (plasat în decor de geneză), Luntrea
(plasat în decor explicit wagnerian), În ceaţă (desfăşurat în ambianţă citadină
contemporană); Arca, cel mai reuşit dintre ele, apelează la motivul biblic pentru a
sugera ideea existenţei indiferente la spaţiu sau la timp, prezentînd viaţa ca pe un fel
de arcă a lui Noe ce pluteşte pe oceanul incertitudinii:
„În turburatu-mi suflet am construit o arcă
Informă nălucire de biblic corăbier –,
Şi turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarcă,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer. […]
Aud cum se destramă un suflet undeva,
Departe, în a ploii acidă melopee…
E noapte-n larg… Iar arca te aşteaptă, Jehova,
Pe mările din suflet să fereci curcubee”.
vr20130304.indd 72
4/19/2013 12:16:45 PM

C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 73
„Aud cum se destramă un suflet undeva” ar putea figura în exergă drept emblemă
a acestei faze din poezia lui Barbu, căreia epitetul de eroică i se potriveşte mai mult
decît altul.
Anticipînd concluzia, observăm că pe teritoriul poeticii barbiene două principii
stilistice s-au luptat în permanenţă: pornirea spre concentrare verbală maximă,
tot mai imperativă, dusă pînă la eliptic; apoi discursivitatea, ancorarea în pitoresc
lexical, construcţiile ample pe pretexte epice. Într-un teritoriu nu foarte întins, dar
extrem de preţios, cele două principii s-au concurat în permanenţă, formînd polii universului
construit de poet. Registrele stilistice opuse apar din anii debutului şi coexistă
pînă la sfîrşit. Poeme sub formă aproape fixă de patru strofe au stat de la început
alături de altele precum După melci, Luntrea etc.; prima serie stilistică va cunoaşte
momentul suprem în ciclul Joc secund, în timp ce seria discursivă se va întruchipa în
compuneri vaste şi pitoreşti (Selim, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus,
Nastratin Hogea la Isarlîk) şi în altele neincluse în volum, precum Cîntec de ruşine
sau tardivul Protocol al unui club Matei Caragiale. Întîlnim poezii care, aparţinînd
unui anumit registru, au suferit influenţa celuilalt, pentru că manierele stilistice se
întretaie uneori la Ion Barbu; dar lumea poeziei sale s-a configurat în jurul celor doi
poli opuşi.
Aceştia corespund probabil celor două laturi ale personalităţii poetului: impulsivitatea
extremă, senzualitatea, violenţa au fost ţinute la el în frîu de geometrul raţionalist
şi de aspirantul la ordine. O luptă continuă, cu rezultate variabile dispuse în
timp. Între idealul de sorginte mallarmeeană şi senzualismul adînc al poetului nu s-a
putut stabili niciodată un echilibru; dar tocmai dialectica acestei înfruntări conferă
originalitate poeziei sale.
Viaţa creatoare a poetului a constat în tentativa de a disciplina anarhismul profund
al spiritului său. Îmblînzirea impulsivităţii a provocat poezia eliptică, geometrică şi
abstractă din ciclul Joc secund. Fondul genuin al lui Ion Barbu l-a reprezentat însă,
fără îndoială, senzualismul teluric. Nu-i de mirare că veritabilele sale capodopere
poetice se înscriu sub zodia registrului stilistic discursiv. În ciuda locului comun al
criticii potrivit căruia Barbu atinge excelenţa în poeziile condensate ale Jocului secund,
doar poemele vaste, orientale şi colorate întrupează originalitatea ultimă a poetului.
De altfel nu întîmplător piesele criptice au fost cele care, în deceniul patru al
secolului trecut, creau o efemeră „şcoală barbiană”, bazată pe încifrarea intenţionată
a expresiei. În schimb, poemele de savoare orientală au rămas inimitabile, deoarece
concentratele de poeticitate cuprinse în ele nu se supuneau vreunei formule arbitrare.
Parcursul stilistic barbian poate fi urmărit pe diferite paliere: le vom alege pe cele
care străbat în întregime textul său poetic, de la debut şi pînă la sfîrşit. În poeziile datate
1918-1922, poetul lua contact selectiv cu poezia practicată pînă atunci în Europa
şi la noi. Rezultatul: un soi de compendiu pentru uzul poetului român debutant la
1920. Intervalul de aparentă rezumare a evoluţiei poetice europene din ultimul secol
va fi însă extrem de scurt – am spune, genial de scurt. În numai cîţiva ani, poeziile
vr20130304.indd 73
4/19/2013 12:16:45 PM

74
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
lui Barbu refac traseul literar din romantism şi pînă în modernism. Arderea etapelor
se produce cu jovialitate agresivă.
Prima poemă publicată, Elan, cuprindea în cele patru strofe epitetele: marea îndoire,
lung ţesut, plăpînda iarbă, fruntea gînditoare, călătoarea undă, apele eterne,
subtil fior, umede caverne, vaste porţi; defilează aici cele mai cuminţi epitete din
poezia secolului al XIX-lea, unele deja tocite de uz. Avîntul se afla încă în căutarea
limbajului propriu.
Pe parcursul anului următor, 1919, situaţia se schimbă radical. La început, prin
apariţia epitetelor duble, prin insinuarea unor asocieri inedite (verzi şi stătătoare
pustietăţi lichide, somnorosul noian originar, soare roşiatec şi amar în Banchizele,
chiar dacă tot acolo întîlneam încă extrem de banalele trude îndelungi, spornica
muncă, ascunsele comori). Îndreptarea spre epitetele metaforice se produce rapid.
Deja în Panteism găseam pe calda, impudica Cybelă, pentru ca după numai un an
calitatea epitetelor metaforice să devină surprinzătoare: calda strălucire, soare potolit,
toamna somptuoasă, nocturne bolţi, sfînta durere. Combinarea concretului cu
noţionalul, evidenta aplecare spre sinestezie se remarcă de pe acum. La Barbu cel
de la început aproape fiecare nume apărea flancat de epitet sau de epitete – vestigiu
al unei norme de sorginte clasică; observînd semantica lor, constatăm însă că de la
poem la poem se avansa cu paşi uriaşi. Atracţia spre metaforă devenea irezistibilă. În
Ultimul centaur, sonet din 1921, epitetele sunt metaforice în integralitatea lor.
Poetul îşi prepara încet şi cu delicii capodopera primei faze, poemul Selim din
1924; acesta oferea un exemplu de desfăşurare amplă, de arhitectură sofisticată, creînd
modelul care va reveni ulterior:
„El a venit cînd, singur şi mic, în pragul uşii
Îmi răcoream la vîntul de-amurg obrazul-jar,
Cînd – ghindă cafenie – picau jos cărăbuşii,
Cînd era zarea frunză uscată de stejar”.
Metaforizarea a intrat în obişnuinţă; din figură scoasă atent în relief, metafora se
transformă în figură dominantă şi iese din aria simplă a epitetului. Intrarea în scenă
a negustorului ambulant Selim, care îl uluieşte pe copil cu dulciuri multicolore, de
aparenţe fantastice, înseamnă intrarea pe alt tărîm, pe tărîmul poeziei cu P mare.
Discursul ademenitor al lui Selim, incapacitatea copilului de a se hotărî, oferirea
candelului, îndepărtarea lentă a personajului principal – totul compune un poem
dens, perfect, de dimensiuni modeste, dar de rezonanţe enorme. Asistăm la un singur
discurs (micuţul, împietrit de încîntare, e incapabil să deschidă gura), încadrat în
somptuoase strofe descriptive; sub sugestie probabil mallarmeeană, Ion Barbu preia
arhitectura din L’après-midi d’un faune, inovaţie repetată sub alte forme în Riga
Crypto şi lapona Enigel sau în Nastratin Hogea la Isarlîk.
Limbajul s-a transformat radical: după lexicul „ales” al primelor poezii, plonjăm
direct în spectaculos oriental (şalvarii, icusarii, giugiuc, aferim, aliş-veliş, turbane,
vr20130304.indd 74
4/19/2013 12:16:45 PM

işlic). Îmbinate cu neologisme, turcismele asigură deja marca poetului aflat în deplinătatea
mijloacelor sale.
Finalul încoronează cu adevărat opera. Se unesc în numai două strofe firul epic
ajuns la capăt, metaforizarea ostentativă, îmbinarea frapantă a neologismelor de ultimă
oră cu turcismele, dar mai ales simbolistica înaltă. Cînd Selim iese din scenă,
miracolul ar fi trebuit să se destrame, dar, la scară cosmică, el continuă. Micul coş
cu zaharicale cădelniţează ca după înfăptuirea unei liturghii profane, iar bucăţica
de zahăr candel oferită de Selim copilului contaminează universul nocturn, ridicînd
la ceruri imaginea umilului negustor. Este unul dintre marile finaluri de poem din
literatura noastră.
„Porni mînat de seară şi înghiţit de cale,
Tîrînd opinca-ntoarsă şi creaţă fără spor,
Cădelniţînd din coşul cu dulci zaharicale,
Din doniţa-nflorită lovită de picior…
Acolo… noapte, uliţi şi vaguri suburbane
Topiră pe-ndelete năluca lui Selim.
În candel, pînza lunii se răsuci – turbane –
Şi-o stea ilic de umbră cusu cu ibrişim”.
Versificaţia reprezintă alt palier al artei lui Barbu prin care poate fi urmărită
structura întregii sale opere poetice. La prima vedere, ea pare un sector mai puţin interesant:
poeziile primei faze, ce se încheie cu Selim, au adoptat de la început alexandrinul
românesc strict, fără licenţe prozodice, cu cezura bine marcată la emistih; iar
poeziile din ciclul Joc secund, care i-au adus celebritatea, rămîn ferm la alexandrinul
românesc, originalitatea lor putînd fi căutată oriunde, dar nu în prozodie.
Concomitent cu poemele perfecte ale anilor 1918-1922, Barbu făcea o descoperire
importantă: efectul obţinut prin contrastul dintre formele fixe de poezie şi plurimetrie.
Aşa că După melci, compus în acelaşi timp, adoptă programatic un fel de
plurimetrie jucăuşă, extrăgînd principalele efecte din variaţiile metrice. Într-o strofă
de numai opt versuri pot exista cinci metri diferiţi:
Şi de-a lungul, pe pămînt,
M-aşezai ca să-l descînt:
„Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătîng şi fă-te-ncoace”.
C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 75
vr20130304.indd 75
4/19/2013 12:16:45 PM

76
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
În acelaşi ritm trohaic se succed bisilabi, trisilabi, quatrosilabi, heptasilabi şi octosilabi.
Plurimetria a devenit mijlocul principal prin care se formează valenţele eufonice
ale versului, valenţe vitale în acest „descîntec” vinovat, cu final tragic.
Experienţa este parţial reluată în Riga Crypto şi lapona Enigel unde, după o succesiune
cuminte de octosilabi (în variantă masculină şi feminină), momentul crucial
al întîlnirii eroilor va fi marcat printr-o ruptură ritmică şi metrică, prin ivirea unui
hexasilab cu rimă interioară la cezură:
„ – Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi;
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
– Rigă spîn, de la sîn,
Mulţumesc dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale”.
Aceeaşi procedare ne întîmpină în Oul dogmatic: după cele trei strofe introductive
în octosilabi iambici, dezvelirea misterului se produce prin schimbări prozodice
brutale; strofa devine una de nouă versuri, avînd 3, 4, 5 şi 8 silabe; cît priveşte limbajul,
pînă atunci mai degrabă tradiţional, el se îmbogăţeşte cu neologisme stridente
neuzuale în poezie (polul plus, acordă, masculin, hialin). Strofa centrală, cuprinzînd
explicarea concomitent concretă şi spirituală a „oului”, e saturată de inovaţii
multiple – plurimetrie îndrăzneaţă, lexic şocant, metaforizare, totul terminîndu-se în
savante aliteraţii:
„Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pămînturilor n-a ajuns,
Acordă lin
Şi masculin
Albuşului în hialin:
Sărutul plin”.
Versificaţia combinată cu lexicul fantast merg progresînd şi ating recorduri absolute
în Uvedenrode. Aici, primele opt strofe (formate din 25 de versuri) nu conţin
nici un singur verb, ci doar unităţi nominale juxtapuse. Lipsa totală a elementului
verbal în cele opt strofe (caz unic, probabil, în poezia noastră) va fi compensată de
plurimetrie, întrucît strofele de lungimi aleatorii cuprind versuri de 9, 8, 6, 5, 4 şi
vr20130304.indd 76
4/19/2013 12:16:45 PM

2 silabe, în variaţii fanteziste. Totul converge spre strofa centrală, cea în care apare
pentru prima oară verbul şi în care se sugerează, ritmic, actul sexual. Descifrarea în
cheie erotică a tabloului gasteropodelor e anticipată prin aluzii culturale, încifrate şi,
la o primă lectură, toate obscure.
„Ceas în cristalin/ Lîngă fecioara Geraldine” – trimitere la Coleridge şi la poemul
Christabel, în care personajul Geraldine personifică sexualitatea; iar versurile
„O, cal de val/ Peste cavală/ cu varul deasupra-n spirală” – constituie o figură complexă.
Aliteraţiile bazate pe vocala a şi pe lichidele r, l reprezintă o reetimologizare
personală şi îndrăzneaţă a poetului (cal înseamnă în spaniolă „var”, în atracţie paronomazică).
Brutalitatea acuplării se îndulceşte prin aliteraţii şi figură etimologică.
Scena centrală, iubirea dintre gasteropode, ghidată de ritm, devine un dans nupţial
diafan, discret şi aluziv:
„Încorporată poftă,
Uite o fată:
Lunecă o dată,
Lunecă de două
Ori, pînă la nouă,
Pînă o-nfăşori
În fiori uşori,
Pîn-o torci în zale
Gasteropodale”.
Principiul sonor al versificaţiei atinge uneori cota extremă a ininteligibilului programat.
Poetul compune şi versuri în care doar ritmul şi sonoritatea contează, iar
semantica dispare. Dispare, dar nu complet: cititorul va fi chemat să colaboreze cu
poetul şi să interpreteze imaginativ muzica versului; combinaţiilor de sunete cu valoare
pur eufonică lectorul comprehensiv le poate atribui sugestia unei vagi atmosfere
de mister ancestral sau de prospeţime matinală.
„Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi:
I-ro-la-hai” (Ritmuri pentru nunţile necesare);
„Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie cînd te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase închise afară-n frig” (In memoriam).
C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 77
Figuraţia devine decisivă în cazul unui poet ca Ion Barbu, mai ales în ceea ce
priveşte figurile semantice. Pe scurtul ei traseu de numai un deceniu, poezia barbiană
a luat forma marşului rapid către metaforă, deoarece polul metaforic a prezen-
vr20130304.indd 77
4/19/2013 12:16:45 PM

78
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
tat o atracţie permanentă şi irezistibilă pentru ea. Chiar şi în versurile de început,
sub canonicul cuplu Nume + Epitet, utilizat pînă la saturaţie, epitetele metaforice
le covîrşeau pe celelalte. Încă din prima strofă a sonetului Banchizele ne întîmpinau
asocierile aspra contopire, sinteze transparente, străluciri avide, somnorosul noian
originar, cu preferinţă pentru epitetele noţionale.
Poetul se instalează în metaforă, iar figurile existente în poemul Selim, capodopera
fazei de început, o dovedesc cu prisosinţă. Din clipa în care şi-a structurat
limbajul, Barbu n-a mai ieşit din aria metaforică; personificările şi comparaţiile metaforice
rămîn în general puţin numeroase. Atenţia autorului a fost atrasă de metafora
propriu-zisă, de compunerea ei cît mai elaborată, de inventarea unor metaforizări
complexe, la mare distanţă de codul comun al poeziei româneşti din acea perioadă.
Volumul Joc secund în ansamblul lui trăieşte din substituiri semantice tot mai sofisticate.
Într-una dintre compunerile epice (Nastratin Hogea la Isarlîk), figurile semantice
nu „împodobesc” suplimentar textul, ci jalonează desfăşurarea acţiunii. Preferinţa
pentru combinaţiile sinestezice s-a accentuat. Poemul, încheiat cu scena şocantă şi
canină a auto-devorării eroului, se desfăşoară în tonuri domoale şi tranzitorii pentru
a sublinia prin contrast finalul sîngeros.
„Dulceagul glas al paşii muri prin seară lin.
Cum nici un stîlp ori sfoară nu tremura pe punte,
În gîndurile toate soseau ninsori mărunte
Şi unsuroase linişti se tescuiau sub cer”.
Culmea ascensiunii metaforice o atinge Ion Barbu în ciclul Joc secund, în poeziile
criptice, concentrate şi bizare. Aici poetul revine la forma aproape fixă din
faza debutului: două-trei catrene saturate semantic şi figurativ, cuprinzînd rezolvarea
paradoxală, în regim poetic, a unei aparente aporii. Asemenea poezii, nu foarte numeroase,
au ajuns de-a lungul timpului un fel de „emblemă Ion Barbu”, deoarece duc
exerciţiul metaforic pînă la o limită imposibil de depăşit. După epitetele metaforice,
personificările neaşteptate, metaforele de factură sinestezică, metaforele poeziilor
criptice se adîncesc în ceea ce numim „metaforă obscură”, adică metafora fără referent
precis şi susceptibilă de decodificări multiple. Cititorul nu se va afla niciodată
în posesia unui criteriu extern care să valideze justeţe decodării. Obscuritatea nu mai
este aici un accident, ci miezul însuşi al poeziei, raţiunea ei ultimă.
Aproape fiecare dintre piesele celebre ale ciclului barbian emblematic se construieşte
pe una sau două asemenea metafore. Joc secund, Timbru, Grup, Orbite, Statură,
Poartă, Mod, Dioptrie etc. etc., precum şi cîteva incluse în alte cicluri, respectă
cu stricteţe regula metaforei obscure. Nu toate figurile par la fel de indescifrabile;
uneori se configurează, cu greu, un aparent referent, dar sensul operaţiei metaforice
tinde intenţionat spre obscur.
vr20130304.indd 78
4/19/2013 12:16:45 PM

„În văile Ierusalimului, la unul
Păios de raze, pămîntiu la piele:
Un spic de-argint, în stînga lui, Crăciunul,
Rusalii ard în dreapta-i cu inele.
Pe acest lemn ce-aş vrea să curăţ, nu e
Unghi ocolit de praf, icoană veche!
Văd praful – rouă, rănile – tămîie?
Sfînt alterat, neutru, nepereche.” (Lemn sfînt).
C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 79
Titlul poeziei, ca şi cea de a doua strofă, sugerează că obiectul lanţului metaforic
ar fi de data asta descrierea unei străvechi icoane de lemn reprezentîndu-l pe Iisus
răstignit. Simbolurile iconice şi reprezentarea lor concretă nu ascultă de vreo regulă
perceptibilă: acţiunea lui Iisus apare rezumată într-o singură strofă şi într-o ordine
ce nu mai are nimic a face cu cronologia evanghelică. Astfel văile Ierusalimului sugerează
răstignirea; aureola sub formă de jerbă a razelor nu trimite la vreun moment
precis din Patimi; pămîntiu la piele se referă la Iisus cel de pe cruce; Crăciunul înseamnă
naşterea Mîntuitorului, în timp ce Rusaliile – cea de a 50-a zi de după Patimi,
coborîrea Sfîntului Duh. Bijuteriile ce ornează trupul sfînt sunt incongruente, dacă
încercăm să le explicăm după logica evenimentelor narate în Evanghelie: în mod
evident, ornamentele imaginate de poet, ca şi plasarea lor în diferitele puncte ale
icoanei, încurcă deliberat pistele şi provoacă perplexitate. Personajul alterat, neutru,
nepereche din ultimul vers se prezintă astfel din cauză că poetul şi-a imaginat, intenţionat
şi pentru o singură dată, eroul în răspăr cu tradiţia teologică. Vălul de obscuritate
poetică aruncat peste icoană face parte, la Ion Barbu, din regula reprezentării.
Jucată pe muchie de cuţit, poezia fascinează prin intensitatea stupoarei provocate.
Cînd ambiguitatea metaforei obscure e împinsă excesiv de departe, iar acesteia
nu i se poate găsi nici un referent verosimil, excesul de figuraţie ratează întreaga
poezie. Piese precum Paznicii, Secol, Suflet petrecut, Înfăţişare şi altele, ba chiar şi
celebrele Ritmuri pentru nunţile necesare eşuează tocmai din cauza unor metafore
ce nu se deschid spre nimic. Idolatria barbiană a exegeţilor din ultimele decenii a
ocultat cu insistenţă această realitate, în fond simplă, care se cere notată cu claritate
pentru a pune în evidenţă veritabilele capodopere ale aceluiaşi poet.
Obscurizarea intenţionată a limbajului merge mînă în mînă cu adoptarea unei
tehnici specifice, aceea de a sugera posibila decodare a poeziilor în regim esoteric:
strofele ar trebui să reprezinte cifrul pentru accederea la adevăruri şi la lumi misterioase.
Procedeul preferat l-a reprezentat scrierea substantivelor comune cu majuscule
neliniştitoare. Cînd, în poezii de acest tip, avem astfel de versuri:
„Pe slujite vinuri frimitură-i astru.
Munţii-n Spirit, lucruri dintr-un Pod albastru” (Poartă)
vr20130304.indd 79
4/19/2013 12:16:45 PM

80
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
sau
„Rîu încuiat în cerul omogen,
Arhaic Unt, din lăudata seară” (Steaua imnului),
e foarte probabil ca termenii Spirit, Pod sau Unt, surprinşi cu majuscule, să nu
însemne altceva decît fragmente din acelaşi kitsch ideatic, susţinător eficient însă al
metaforei obscure.
Să notăm însă că Barbu se află în bună companie. În aceeaşi perioadă, mari poeţi
europeni sucombau atracţiei ocultist-esoterice, compunînd poeme, unele devenite
celebre, cu convingerea că transpuneau în vers o doctrină ocultă. Yeats îşi luase de
multă vreme în serios un asemenea rol, el avînd cel puţin scuza tradiţiei locale, tradiţie
ce urca la Blake şi John Donne. Frecvent cultivator al ocultismului poetic, cel mai
mare poet portughez al secolului, Fernando Pessoa, teoretiza chiar această manie; nu
se mulţumea cu traducerea în versuri a unei doctrine nebuloase, ci redacta zeci de
pagini justificative cu argumentări filozofice dintre cele mai funambuleşti. Madam
Blavatski şi alţii asemenea ei ar fi fost desigur mîndri de numărul victimelor colaterale
pe care doctrina lor le făcea printre poeţii de geniu – dacă ar fi fost la curent cu
poezia europeană.
Lui Ion Barbu îi lipsea pe acest teren tradiţia locală, dar spiritul său viu şi curios
prinsese din zbor atmosfera tulbure în care se mişca o parte a intelectualităţii europene:
tentaţia lui de a o aduce pe teritoriu românesc fusese, probabil, prea mare.
Obscuritatea poeziilor bazate pe asemenea metafore a atras de la început atenţia
publicului, oferindu-i poetului reputaţia de autor dificil. Mariajul calculat între incertitudinea
mesajului şi melodicitatea versului, ca şi maxima concentrare lexicală,
au făcut ca tocmai poemele criptice să fie învăţate pe dinafară de cititorii care speră
mereu – de aproape un secol – să posede o explicaţie proprie, o interpretare personală
a textului. Ca şi în cazul tiparului prozodic golit de conţinut, transformat în simplă
schemă sonoră melodioasă, suita de metafore interpretabile la nesfîrşit oferă lectorului
iluzia unei aparente colaborări cu poetul, a co-participării la poezie.
Concentrarea deosebită a poeziilor criptice are la bază vocaţia lui Ion Barbu de
poet gnomic, apărută odată cu primele poezii, fortificată treptat pînă la ciclul Joc
secund: versuri în care adevărurile generale capătă formă memorabilă şi se memorizează
uşor. Aura de mister ce înconjoară unele formulări fericite le reverberează
acestora ecoul. Publicul s-a arătat cucerit rapid de versuri ca cele de mai jos – şi aşa
a rămas el pînă astăzi, după trecerea cîtorva generaţii:
„O, suflete, ca lunca te-mbracă-n hiacintă…
Castelul tău de gheaţă, l-am cunoscut, Gîndire,
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit.
vr20130304.indd 80
4/19/2013 12:16:45 PM

C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 81
Această pontifică lună
Cuvînt adormiţilor e,
Din roua caratelor sună
Geros, amintit: ce-ru-le.
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
În firida ce scîntee
eteree.
„Vis al galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile”,
Orhidee, nu eşti însăşi arta marelui Matei?
Cariera fulgurantă a lui Ion Barbu, scurtimea ei neobişnuită par mai degrabă rolul
unei deliberări interne decît al hazardului. Alegînd traseul lui Rimbaud, poetul român
şi-a asigurat de la început jumătate din glorie; cealaltă jumătate s-a consolidat lent,
pe măsură ce anii au trecut peste acel 1930 şi peste Joc secund. Reputaţia a ajuns să
preceadă lectura şi uneori s-o înlocuiască. Izolată în poezia românească interbelică,
poezia lui Ion Barbu, avînd veşnic alura textului prematur încheiat, printr-un misterios
act de voinţă, s-a deschis astfel unui număr infinit de interpretări.
Imitarea lui Rimbaud a mai avut însă o consecinţă, de data asta neprevăzută: Ion
Barbu nu s-a mai confruntat (din fericire pentru el) cu dilema concesiilor faţă de regimul
comunist instalat la noi după război. În timp ce mulţi dintre contemporanii săi
au fost siliţi să comită compromisuri, dureroase pentru ei, ruşinoase pentru literatura
noastră, Ion Barbu a beneficiat de o situaţie privilegiată, deoarece el tăcuse oficial de
multă vreme. Unica şi aproape nesemnificativa concesie a reprezentat-o poezioara
Bălcescu trăind, publicată postum şi construită pe subterfugiul aparentei comemorări
a centenarului Revoluţiei de la 1848 şi a figurii lui Bălcescu. Acest unic gest de
reverenţă schiţat în direcţia regimului comunist n-a fost însă cunoscut şi, mai ales,
din fericire pentru memoria poetului, n-a fost urmat de nimic altceva. Ion Barbu s-a
menţinut într-o tăcere demnă, suportînd pînă la moarte consecinţele marginalizării
totale şi ale ignorării oficiale.
Decizia luată în plină tinereţe de a renunţa la poezie i-a adus lui Ion Barbu, prin
reflex, nu doar renume literar, ci şi o statură etică de invidiat. Cînd, în perioada comunistă,
s-a pus problema salvării ideii de literatură adevărată, matematicianul-poet
s-a purtat ca un matematician, adică inflexibil. În raport cu jenantele atitudini ale
multor literaţi contemporani cu el, rectitudinea discretă a autorului Jocului secund
l-a marcat pe poet, încă o dată şi definitiv, cu sigiliul excepţiei.
vr20130304.indd 81
4/19/2013 12:16:45 PM

exerciţii de luciditate
OVIDIU IVANCU
CĂTRE O NOUĂ ESTETICĂ?!
E
un loc comun deja constatarea că în literatură cărţile au viaţa lor proprie.
Ele pot fi interzise şi, mai apoi, recuperate, pot fi subevaluate şi, ulterior,
reevaluate, în fine, pot extazia critici literari şi scriitori importanţi şi oneşti
pentru ca, în timp, să-i dezamăgească pe alţii, la fel de oneşti şi importanţi. În afara
canonului, ceva mai rigid în centrul său şi prin însăşi structura lui, literatura nu e cu
nimic mai prejos de orice organism viu, cu zbaterile lui interne. Pentru ilustrarea
fenomenului, e suficient să ne gândim la Heart of Darkness, a lui Conrad. Publicat
în 1899, în plin imperialism britanic, romanul polonezului a fost, multă vreme,
considerat drept o critică sau, dacă nu, cel puţin o trezire a conştiinţei cititorului faţă
de prejudecăţile practicate de omul alb, în tentativa lui de a cuceri şi exploata teritorii
exotice. Era perioada colonialismului. Nu multă vreme după ce ea s-a încheiat, Heart
of Darkness n-a mai putut supravieţui noii ideologii, post-colonialismul. În 1975,
Chinua Achebe publică un eseu, extrem de influent, în care, nici mai mult nici mai
puţin, acuză romanul de rasism. Cazul ridică cel puţin două întrebări de ordin general:
1. Care mai este rolul şi funcţia analizei de text (în consecinţă, şi a criticii literare)
în secolul XXI şi 2. Cât de onestă şi fertilă este aplicarea unui set de instrumente de
analiză care presupune concepte şi realităţi aplicate textelor scrise în contexte în care
aceste concepte şi realităţi nu existau?
La prima întrebare, mi se pare că ar trebui pornit de la constatarea că, din
ce în ce mai accelerat, începând cu a doua jumătate a secolului XX, critica literară
s-a de-specializat; ea nu mai este apanajul exclusiv al literatului, iar instrumentele pe
care le foloseşte sunt, astăzi, atât de diversificate, încât exced cu mult sfera literaturii.
Cine citeşte eseurile lui Umberto Eco, reunite, sub titlul „Opera deschisă”, şi apărute
în 1962, nu poate scăpa de senzaţia că opera literară se poate revela substanţial când
asupra ei sunt aplicate principii din matematică, fizică, muzică sau pictură. Aşadar,
de-specializarea de care vorbeam echivalează cu o re-specializare. A doua constatare,
care priveşte de data aceasta funcţia criticii literare, este translatarea dinspre normativ
către analitic. Nu se mai practică, şi nu de ieri de azi, critica literară care-şi propune să
fixeze ierarhii, a cărei menire este de a spune cititorului, mai mult sau mai puţin subtil,
ce carte e valoroasă şi care nu. Criticul literar e un cititor ca oricare altul, cu singura
excepţie că posedă un instrumentar teoretic care-i permite să cuprindă şi să vorbească
despre structuri de adâncime care, unui cititor fără o astfel de pregătire, îi pot scăpa.
vr20130304.indd 82
4/19/2013 12:16:45 PM

E X E R C I Ţ I I D E L U C I D I TAT E 83
Structurile de adâncime, însă, sunt perfect accesibile semioticianului, sociologului,
politologului, istoricului, filosofului ş.a.m.d. Doar că poziţionarea lor faţă de text,
unghiul sub care ele privesc textul, sunt diferite. Aşadar, ceea ce dispare e puterea
dictatorială a verdictului literar, perceput ca efect firesc al analizei.
Spre deosebire de cealaltă Europă, unde de prin secolul XV, odată cu marile
descoperiri geografice, se pun bazele unei paradigme culturale care defineşte
astăzi, până la obsesie, Centrul, Vestul Europei şi fostele lui colonii (colonialism -
postcolonialism), Estul Europei trăieşte, în secolul XXI, animat de alte tensiuni
culturale (Orient - Occident, spre exemplu). Existenţa acestor două Europe, ce-şi
împart moştenirea culturii greco-romane, dar se despart, în paradigmă istorică, din
secolul XV (unde, pe la noi, ordinea de zi era făcută de rezistenţa faţă de Imperiul
Otoman), a dus la o realitate culturală uşor diferită. Deconstrucţia literaturii, analiza
contemporană de text literar nu sunt, în spaţiul est-european, produsul ecuaţiei
colonialism – postcolonialism, ci, mai degrabă, efectul paradigmei naţionalism –
postnaţionalism. La noi, spre exemplu, o critică precum cea aplicată de Chinua Achebe
nu e posibilă pentru simplul motiv că textul-obiect (romanul lui Conrad) nu există şi
nu poate exista, istoriceşte vorbind. Acesta nu e un sofism, aşa cum ar putea părea la o
primă vedere. Cultura română, ca multe dintre culturile Estului Europei, gravitează în
jurul unor alte traume (comunismul, spre exemplu), prin urmare ei îi rămân oarecum
străine discuţiile despre exploatarea Africii negre sau despre sentimentul de vinovăţie
al omului alb. Cu toate aceste diferenţe de poziţionare, tendinţa generală de a supune
textul literar unor analize cu mult mai cuprinzătoare decât cele ce pot fi realizate de
critica literară, în sensul ei clasic, e o necesitate. O necesitate de… sincronizare, dacă
ar fi să mă întorc la vizionarul Eugen Lovinescu. Tocmai din această necesitate se
iveşte nevoia criticii literare româneşti de a se întoarce, ceva mai mult, către teoretizare,
către o redefinire a obiectului ei şi a literaturii în general. Occidentul pare a nu mai
funcţiona cu instrumentele estetice de altădată, nu din pricina unui moft, ci, pur şi
simplu, pentru că lumea în care trăim reclamă o nouă estetică. Nu e vorba, să zicem,
de ceva de genul Est-Eticii de care vorbea Monica Lovinescu, concept nu suficient
integrator şi sincronizat, care, în definitiv, operează în interiorul vechii estetici,
adăugându-i o componentă morală. O nouă estetică poate fi numită aşa dacă ia seamă
de şi încorporează, de exemplu, multiculturalismul, globalizarea, fenomenul imigraţiei
şi consecinţele lui identitare ş.a.m.d. Această nouă estetică se conturează pe zi ce trece,
odată cu contribuţia adusă, în planul culturii, de prospeţimea unor concepte exprimate
de Homi Bhabha, George Steiner, Slavoj Žižek ş.a.
În fine, nu e suficient să luăm act de existenţa sau tendinţa de conturare a unei
noi estetici; facem un pas mai departe când constatăm că un punct comun al ei
este aplicarea unui set de principii teoretice care exced contextul obiectului asupra
cărora se aplică. Or, aici ne aflăm în preajma unui risc major. Mergem din nou,
spre exemplificare, către Joseph Conrad şi Chinua Achebe. Ceea ce i se reproşează
romanului Heart of Darkness este rasismul său explicit. Bunăoară, spune Achebe, de
ce nativii din romanul lui Conrad nu folosesc un limbaj articulat, de ce, în roman,
numai omul alb vorbeşte, de ce râul Congo este descris ca aparţinând unei lumi
vr20130304.indd 83
4/19/2013 12:16:45 PM

84
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
primordiale, necivilizate, în vreme ce Tamisa are o nobleţe aristocratică?! Găsim aici
o foarte interesantă problemă de metodă, asupra căreia trebuie să ne aplecăm, pentru
că, în multe feluri, ne priveşte în mod direct. Rasismul, în accepţiunea folosită de
Achebe, este un concept dezvoltat în secolul XIX, dar îmbogăţit, cu conotaţiile pe care
le are astăzi, abia în secolul XX. Aşadar, la 1899, când Conrad îşi publică romanul,
rasismul nu era, nici pe departe, ceea ce este el astăzi. Aceeaşi problemă de metodă
apare în analiza naţionalismului şi antisemitismului lui Eminescu, spre exemplu. Ele
nu sunt legitime şi nu pot fi în niciun fel legitimate. În acelaşi timp, analiza lor nu poate
ignora evoluţia conceptului de naţionalism. Accepţiunea de azi a naţionalismului are
foarte multe puncte de divergenţă cu ceea ce însemna naţionalism în secolul XIX. Cele
două războaie mondiale au adăugat tuşe noi, mai grave, dure, vechiului sens. Riscul
este, aşadar, ca această nouă estetică de care vorbeam să smulgă obiectul analizei din
context sau să îl privească în aşa fel, încât să pară că toată literatura lumii ar fi fost
scrisă ieri. Există, fără îndoială, concepte moderne care pot funcţiona retroactiv şi care
ajută la înţelegerea unui text literar în sensul deschiderii de care vorbea Umberto Eco.
Bunăoară, e fecund să discutăm literatura în termenii intertextualităţii, ai trecerii de
la muzica tonală la cea atonală, ai deschiderii indicate de fizica einsteiniană, chiar
dacă toate aceste concepte sunt, mai degrabă, produsul modernităţii. Nu, însă, la fel se
întâmplă cu acele concepte care depăşesc sfera culturalului şi pătrund în cea a istoriei
sau a politicului (naţionalism, rasism etc.).
Se pare că principiul fundamental al noii estetici derivă dintr-o necesitate şi dintr-o
nemulţumire. Necesitatea de a oferi textului literar noi sensuri şi nemulţumirea de a
limita înţelegerea ficţiunii prin prisma unei estetici ce lucrează în termenii definiţi de
Baumgarten, în 1750 (frumos vs. adevăr). Într-o lume a fizicii cuantice şi a avionului
supersonic, nu mai este suficientă lectura în cheie tradiţională. Ea nu mai are multe de
oferit. Dovada certă că o astfel de lectură s-a epuizat o găsim în tentativele, mai mult
sau mai puţin încununate de succes, de a analiza ficţiunea în termenii psihoanalizei
freudiene, a marxismului, a feminismului, a postcolonialismului etc. Rezultatele
unor astfel de analize pot părea sau chiar pot fi bizare, însă ceea ce mi se pare mai
important este că ele există ca tendinţă; febrilitatea cu care se caută alternative este
semnul epuizării criticii literare, în sensul ei clasic. Analogia este conceptul ce
reflectă cel mai bine această schimbare de paradigmă. Citez din Umberto Eco: „Este
riscant, desigur, să stabilim simple analogii; dar este la fel de periculos să refuzăm
să descoperim raporturi din cauza unor fobii neîntemeiate faţă de analogii, proprii
spiritelor reduse sau inteligenţelor conservatoare”. Sistemul de relaţii, de conexiuni
aflat astăzi la dispoziţia noastră este cu mult mai vast decât cel de care dispuneam cu,
să zicem, un secol sau o jumătate de secol în urmă. Ceea ce transmitea Shakespeare
conştiinţei critice a unui cititor, fie el şi specializat, la început de secol XX, e diferit, nu
calitativ, ci în termenii complexităţii, faţă de multitudinea de noi sensuri pe care textul
shakespearian le are astăzi, în secolul XXI. Iar pentru accesarea noilor sensuri, se cer
dezvoltate şi noi concepte şi metode, adică o nouă estetică. Ea apare azi articulată în
câteva dintre tendinţele ei fundamentale. Rămâne doar de văzut cum va arăta literatura
şi cum va reacţiona odată ce asupra ei va acţiona un instrumentar teoretic nou.
vr20130304.indd 84
4/19/2013 12:16:45 PM

note clasice
LIVIU FRANGA
SPERANŢA CA ANTIDOT AL FRICII ÎN
MEMORIALE DE VASILE PÂRVAN (I)
MEMENTO
S-au împlinit anul trecut, pe 28 septembrie, 130 de ani de la naşterea întemeietorului
şcolii româneşti moderne de arheologie, epigrafie şi istorie
antică, Vasile Pârvan. În anul în care atingea vârsta de 41 de ani, şi anume
în 1923, îi apăreau două cărţi în editura „Cultura Naţională” – a cărei societate editorială
o întemeiase tot el, cu puţină vreme înainte, alături de alţi colaboratori (între
care Dimitrie Gusti, Marin Simionescu-Râmniceanu, Octavian C. Tăslăuanu ş.a.) –,
ambele cărţi în colecţia „Ţara noastră. Culegere de scrieri pe înţelesul tuturora despre
pământul şi poporul românesc. Condusă de Vasile Pârvan”. Unul dintre volume
se intitula Începuturile vieţii romane la gurile Dunării şi era însoţit, de-a lungul celor
247 de pagini, de două hărţi şi de 110 ilustraţii ale unor „locuri şi lucrări antice”. Cel
de-al doilea volum era intitulat Memoriale şi avea 227 de pagini care nu erau însoţite
de nici un fel de ilustraţii, toate capitolele alcătuitoare ale cărţii fiind, însă, precedate
de motto-uri semnificative, unele aparţinându-i chiar autorului.
De la apariţia, gândită concomitent, a acestor două volume, s-au scurs până în
prezent 90 de ani. Titlurile cărţilor din 1923 sugerează o considerabilă diferenţă şi
deosebire a conţinuturilor lor. Într-adevăr, volumele par a fi legate, fiecare, de câte
o direcţie majoră distinctă din activitatea de mult reputatului, la acea dată, savant
român. Astfel, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării îmbrăţişa strict domeniul
ştiinţific, erudit profesionist, al autorului şi trimitea, direct sau indirect, la alte lucrări
(articole, studii restrânse), de aceeaşi factură şi tematică, publicate de Pârvan tot în
anul 1923. 1 În schimb, Memoriale, nu mai departe prin însuşi titlul lor, sugerau şi,
1
Precum: Consideraţii asupra unor nume de râuri daco-scitice, în Memoriile Secţiunii istorice.
Academia Română. Seria a III-a, tom I (1922-1923), pp. 1-31; Dacia scythică, în
Analele Dobrogei, IV (1923), pp. 129-134; Note di geografia antica, în Rivista di Filologia
e di Istruzione Classica. Nuova serie, I (1923), pp. 129-134; La pénétration hellénique et
hellénistique dans la vallée du Danube (d’après les dernières découvertes archéologiques),
în Bulletin de la Section Historique. Académie Roumaine. Tome X (1922-1923), pp. 23-47.
Pentru toate aceste informaţii, a se vedea monografia Vasile Pârvan (1882-1927). Studiu
introductiv de acad. prof. Emil Condurachi. Editura Academiei Republicii Populare Romîne.
Biblioteca Academiei Republicii Populare Române. Seria de bio-bibliografii, 10, Bucureşti,
1957, pp. 65-67; cf. şi Al. Zub, Vasile Pârvan 1882-1927. Biobibliografie. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică - Editura Militară, 1975, secţiunea 1. Opera (pp. 3-29).
vr20130304.indd 85
4/19/2013 12:16:46 PM

86
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
la lectură, ofereau publicului larg şi variat incursiuni, în istoria mai recentă sau mai
îndepărtată, nelegate de o investigaţie, de o cercetare pur ştiinţifică, ci alcătuind doar
meditaţii sau reflecţii pe marginea Istoriei şi a materiei infinite şi a curgerii ei, din
unghi vădit filosofic, respectiv moral. O sumă (mai mare!) de articole şi intervenţii
scrise, inclusiv în presa românească interbelică, apărute în acelaşi an 1923, atestă
legătura directă şi a Memorialelor cu un alt gen de activitate, una de natură culturalistorică
mai largă, deschisă marelui public, dar şi, în sfârşit, cu o activitate cronicăresc-administrativă,
ilustrată de rapoarte şi „răspunsuri” ocazionale. 2
Diferenţa de abordare între cele două – singurele, de altfel, în 1923 – volume
este doar în aparenţă radicală. Lectura atentă poate, totuşi, descoperi greu sesizabile,
la o primă vedere, fire care leagă conţinutul cărţilor voit orientate spre orizonturi
deosebite ca formaţie. Prima secţiune a Memorialelor, numerotată cu cifre romane
(care ajung, cu ultima, Laus Daedali, la totalul de şase), şi-ar găsi locul, fără nici o
inadvertenţă şi ezitare, în cuprinsul volumului Începuturilor, căci despre atari „începuturi”
ale viitoarei fiinţări daco-romane în Dacia Pontică este vorba în acest text
iniţial al Memorialelor, simetric intitulat, ca şi ultima secţiune, prin oratoricul, dar şi
liricul termen de laus (aici, uitae), text purtând subtitlul Gânduri despre lume şi viaţă
la greco-romanii din Pontul Stâng. În egală măsură, Laus Daedali, nu întâmplător
ultima secţiune a Memorialelor, text subintitulat semnificativ Tăcere, ar fi putut figura
ca o anexă estetico-filosofică sui generis la monografia originilor romanităţii
pontice, având ca domeniu larg de referinţă arta antică păgână.
Deşi aproape centenare, ambele cărţi continuă să uimească generaţii de cititori
prin permanenta, aş spune recurenta lor actualitate. Cu un plus pentru Memoriale,
care, prin vibranta lor configuraţie literară, preponderent poetică, în speţă lirică, se
vădesc a fi imune şi intangibile la virusul anacroniei ştiinţifice.
2
[Despre Teodor Burada], în Anale. Academia Română. Tom XLII (1921-1922), 1923, pp.
45-46; Discurs rostit în numele Academiei cu ocaziunea despărţirii de trupul neînsufleţit al
regretatului preşedinte D. Onciul, în Anale. Academia Română. Tom XLIII (1922-1923),
pp. 49-53 (republicat în Lamura, IV [1923], pp. 345-350); [Evocarea lui Otto Hirschfeld],
în Anale. Academia Română. Tom XLII (1921-1922), p.46; Vasile Pârvan despre şcoala
ţăranului nostru, în Lamura, IV (1923), pp. 491-492; Proemio, în Ephemeris Dacoromana,
I (1923), pp. V-IX; Raport asupra activităţii Şcoalei Române din Roma în anul şcolar 1922-
1923, în Anale. Academia Română. Tom XLIII (1922-1923), pp. 111-113; Raport asupra
activităţii ştiinţifice a lui G. Balş, ibid., pp. 126-127; Raport asupra participării Academiei
la al V-lea Congres Internaţional al Ştiinţelor Istorice şi la a IV-a sesiune anuală a Uniunii
Academice Internaţionale, ţinute la Bruxelles în aprilie 1923, ibid., pp. 107-111; Răspuns la
comunicarea acad. Gr. Antipa despre organizarea muzeelor în România, în Anale. Academia
Română. Tom XLII (1921-1922), pp. 44-45; Răspuns la discursul d-lui Dimitrie Gusti, în
Fiinţa şi menirea Academiilor. Discurs rostit /.../ de Dimitrie Gusti, cu răspunsul d-lui Vasile
Pârvan. Bucureşti, Academia Română. Discursuri de recepţiune, LVII, 1923, pp. 39-50; Ţara
de Apus, în Cele trei Crişuri, IV (1923), p. 119.
vr20130304.indd 86
4/19/2013 12:16:46 PM

comentarii critice
ION POP
VASILE VLAD, „OMUL FĂRĂ VOIE”
Încă de la debutul cu Pedepsele (1969), Vasile Vlad (n. 1941) a şocat
comodităţile de lectură, propunând o poezie de un insolit asociativ şi de o
mobilitate a imaginaţiei ieşite din comun. Se părea că programul său liric era
centrat chiar pe această îndrăzneală a învecinărilor de notaţii, imagini, sunete, cu salturi
imprevizibile între diversele planuri ale «realului», proiecţii ale gândului, fantazare
lingvistică: demersuri făcute nu sub semnul omnipotenţei unui jucător încântat
de marile sale disponibilităţi, ci de un subiect care constata, cu amărăciune, instabilitatea
şi precarităţile lumii din jur, relativitatea adevărurilor ei, discordanţa adesea
radicală dintre trăirea autentică şi surogatele ei retorice. O anatomie dislocată, în
genul, să spunem, Picasso, intersecţii de „impresii”, rupturi logice ale unui discurs
altminteri „corect” gramatical, - un demers de mobilizare/tulburare a sintaxei imaginarului
care putea trimite oarecum, în spaţiul românesc, la un Gellu Naum şi la
dezinvoltura îndrăznelilor lui suprarealiste, dar şi la Ion Caraion, poet de originală
sinteză între mai multe orientări ale liricii moderne – pot fi date ca repere ale acestui
mod de a construi şi deconstrui poezia. Un bun număr de poeme e articulat tocmai
pe ideea acestei mobilităţi a percepţiei/invenţiei lumii obiectelor/cuvintelor, prin negarea
imediată a «adevărurilor» rostite cu o clipă mai devreme despre real şi stările
de spirit generate de el, sugerând, desigur, dificultatea fixării definitive a unui «sens»
al mesajului şi o perspectivă relativizantă, nu lipsită de (auto)ironie, asupra lumii:
«Atunci apare un înger de abanos, / dar nu apare un înger cu ochii de abanos, / ci
bărbatul care aşteaptă femeia / şi femeia care aşteaptă copilul / şi copilul care umple
cu un ţipăt toate speranţele»; sau această suită de variaţiuni fanteziste în care imaginea
plastică se ia la întrecere cu un anume automatism verbal invitând la multiplicarea
unghiurilor de vedere printr-o împrăştiere aleatorie, cvasionirică, a «anatomiei»,
cu note burleşti, precum în Vasco da Gama al lui Gellu Naum: «În ora de geometrie
tăiam copaci, / şi priveam cercurile, / dar nu priveam cercurile / ci nişte păsări în cercuri,
/ dar nici păsări în cercuri nu erau. // Câţiva copii / îşi aruncau degetele împrejur,
/ asta e // un deget în cer, / un deget în nas, / un deget în femeile acre, / un deget în
sugativele adânci cât o mare. // Când degetele se-ntorceau în palme, / adormeam / cu
capetele pe trunchiurile retezate, / dar nu adormeam cu capul pe trunchiurile retezate,
/ ci pe aripile unor păsări care plecau departe» (Lecţie).
vr20130304.indd 87
4/19/2013 12:16:46 PM

88
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Asemenea exemple se mai pot da, ilustrând o disponibilitate imaginativ-ludică
prin care ezitarea în faţa datului concret, mereu dublat de negativul ori de substitutul
său, devine expresivă pentru o viziune în mişcare şi o sensibilitate pregătită de mirări
şi angoase succesive. Undeva e trăită teama de stagnare în convenţie, amintind tot
de o obsesie avangardistă: «Dacă totul n-ar fi pentru totdeauna, / aş începe să perorez
din mâna dreaptă, / din umerii aduşi acum la faţa locului: / de ce să punem peste
privirea învinsă întrebări / şi câtă piatră trebuie să suporte sufletul / ca să plece…?»
Dorinţa de autenticitate nu lipseşte nici ea, asociată cu cea a simplificării limbajului
chemat să vizeze în chip direct obiectul: «Ar trebui să mergem până la capătul
oricărui cuţit / gata să-şi verse indignarea în sânge, /…/ ar trebui să decupăm câţiva
oameni / şi să vorbim despre oamenii decupaţi. /…/ Ar trebui să vorbim cu nişte
vorbe simple / pe care nu le cunoaştem»… Numai că acest «program» cumva autenticist
este mereu bruiat de nesiguranţa organelor de percepere a unui univers instabil
şi constrângător prin opacitate şi presiune asupra individului redus la «statistică»:
«Ţie îţi mijesc dinţii de dragoste, / dinţii de apă. / Ţie îţi gâlgâie glasul / ţie ţi-a devenit
sângele strâmt. // Dar eu am uitat. /…/ Acum nu mă gândesc decât la statistica
semnelor disperate / şi la delirul aspru dintre noi»…
Înţelesul major al «pedepselor» (e şi un titlu de ciclu al cărţii) stă poate tocmai
aici, în această condamnare – nu foarte aspră, totuşi, deocamdată! - la o necontenită
căutare a echilibrului în relaţiile cu exteriorul mundan – «Tânjim după o veşnică
aşezare» - mereu sabotate de amintita incertitudine a privirii orientate spre sine şi
spre lume: «Ard stele jos, / dar nu ard stele binenţeles, / ci ard şi fumegă frunzele
toamnei. // Dar nu ard frunzele toamnei, / ci sufletul fumegă lung, / dar nu sufletul
arde aşa, / ci piciorul din faţă, s-ar părea, / dar nici piciorul din faţă nu este, / ci piciorul
din faţă»… Repetat, cum se vede, acest procedeu al negaţiei şi contrazicerii
permanente nu e scutit de monotonie, după cum explicitarea excesivă a unor sugestii
– în contrast cu «criptările» altora – afectează ţinuta discursului: «Dacă nu descoperi
nimic, / nu ai dreptul să mori, pricepe», «Atâtea vorbe nu mai spun nimic, / dacă în
suflet le-aţi aşezat pe frânghii» etc. (Alte texte sunt parazitate, la rândul lor, de clişee
poetizante surprinzătoare la un poet cu atâtea alte îndrăzneli: «ţi-ai pierdut surâsul
în ochii unor lebede negre», «ţărmul pustiu până în sufletul meu», «oamenii din
fluvii se întorc în pescăruşi», «mielul care şi-a pierdut sângele-n apă / şi pluteşte sub
stele ca un blestem», «ochii aceştia îmi aruncă în suflet / clopotniţele răsunătoare»
ş.a. ). În schimb, cutezanţele expresiei încărcate de poezie sunt şi ele pe aproape, şi
în multe locuri, trimiţând din nou spre insolitul suprarealist«absurd»: «Ce vrei să te
faci, băiete, / când vei fi mare? / - Apă. / Bine. Dar nu uita. // Unu îl ţine pe celălalt să
nu fugă, / celălalt îl ţine pe altul de vorbă, / ultimul tace gândindu-se la singurătate»,
«nu, orice s-ar spune, nu este drept ca unul să fie cizmar / iar altul să fie departe»,
«când e frig, păsările se ascund în calendare»… Alăturarea de elemente insolite în
ecuaţia imagistică trimite spre acelaşi spaţiu, sugerând pe deasupra nevoia de un
fel de contemplaţie, de aşteptare pe pragul dintre lumi, întărind şi sensul sugerat de
suita «pedepselor», acela al incapacităţii de a satisface nevoia de plenitudine a fiinţei,
vr20130304.indd 88
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 89
mereu nemulţumite într-un univers ce nu corespunde libertăţii imaginaţiei sale, ba
chiar capriciilor acesteia: «Nimeni nu se pricepe să deschidă o uşă, / nimeni nu ştie
să aştepte în ea, / toată lumea spune: / avem nevoie de o mătură în sala de aşteptare /
dar nu avem nevoie de o mătură pe acolo, / ci de un plop aşezat drept. / Dar nici de un
plop aşezat aşa nu e nevoie, / ci de ouă de bufniţă, s-ar părea, / dar ouă de bufniţă nu
se găsesc peste tot, / mai bine un cocoş în lanţ, / dar nici cocoşul nu e mare scofală,
/ asta-i pedeapsa»…
Lui Laurenţiu Ulici i s-a părut că era de reţinut în aceste versuri mai ales forţa
fragmentului de a semnifica puternic o stare de spirit, amendând însă, cred că eronat,
«frazeologia incoloră, adesea redundantă şi, mai ales, ezitantă. Efortul de a spune pe
numele lor poetic unor lucruri bine gândite transpare pretutindeni, numai că efectul
e mai curând prozaic». Nu e văzut faptul că poetul uzează conştient de o asemenea
manipulare discursivă, în consecinţa «programului» sui generis despre care am vorbit
mai sus (v. Literatura română contemporană, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, p.
165). Cu mai multă dreptate, Eugen Negrici observa că, dimpotrivă, «poemele lui
Vasile Vlad alcătuiesc un fel de discurs pe cont propriu, un soliloc ai spune dezordonat,
dacă nu te-ai grăbi să nu vezi că este organizat totuşi de persistenţa unei stări care
alege din realitate doar formele şi semnele deznădejdii». Acelaşi critic notează apoi
cu justeţe «divagaţia rafinată, excentrică, ironică, voit prozaică, mereu gesticulantă»,
ca o «consecinţă a modului de funcţionare a gândirii producătoare» (v. Introducere în
poezia contemporană, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 116).
Omul fără voie (1970) şi Sărbătorile absenţei (1971) duc mai departe aceste
experienţe, sub semnul dominant al disperării, mai mult sau mai puţin direct
mărturisite. Discursul liric e acum parcă şi mai dezarticulat, cu asociaţii sărind
de la un obiect la altul, de la o reflecţie la alta, însă până la urmă tocmai aceste
disjuncţii sugerează, adesea în imagini îndrăzneţe, dereglări deopotrivă ale exteriorului
şi spaţiului lăuntric, oscilând între gravitatea cea mai dramatică şi derizoriul
la care obligă starea de fapt. Însuşi titlul celei de a doua cărţi sugerează oximoronic
celebrarea unei (unor) lipse, în momente de criză spirituală. Câte un segment de
poem sună blagian, în deschiderea sumbru-expresionistă spre un univers ce refuză
comunicarea: «O, semnul / anotimpului bun, surprins peste umăr, / nu se arată.
Mi-am încolăcit trupul fără folos / împrejurul singurei flori, Doamne, / şi până departe
aud petalele prăbuşindu-se». În termeni sumar metaforici, se exprimă adesea
deznădejdea subiectului marcat de conştiinţa efemerului şi de precaritatea tuturor
lucrurilor şi aspiraţiilor: «Eternitatea efemerului îmi duce pleava», o «deznădejde
răsunătoare», «Oh, vânăt duhneşte / sufletul gălăgios», «disperarea crescând din
golul degetelor noastre». Asemenea imagini i-au plăcut şi lui Ion Caraion, autor
al postfeţei la antologia Omul fără voie, din 1980, care oferă un mare număr de
ilustrări îndrăzneţe în materie de asocieri verbale ce contrariază imaginaţia comună,
apoi uimesc şi încântă. Oferind el însuşi o amplă suită de sinonime ce pot aproxima
imaginarul şi tehnicile poeziei lui Vasile Vlad, Ion Caraion se întrece în a evidenţia
noutatea acesteia, uzând de parafraze de tip «arghezian» ale comentariului textual:
vr20130304.indd 89
4/19/2013 12:16:46 PM

90
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
«Poezia poate sta pe un prag de bordel sau pe-o treaptă albă de templu; poate fi
jegoasă ori cu miros de mirodenii şi fumigaţii biblice, de parfume halucinante, plină
de plăgi sau scăldată în aurul soarelui, totdeauna ea va fi însă pură în demersurile
sale oraculare, magice: «eu n-am înţeles niciodată părul tău», «Afli că aşteptând
ploile arborii devenit-au catarge», «să desenezi cruci pe lucruri atinse /…/ tu însăţi
o cruce, Ofelia»; «o parte din aer o inventaserăm / şi ei au furat-o»; «orice frunză se
crede o vrabie» etc.» Suntem, de fapt, în faţa unor experienţe făcute pe urmele şi
cu mobilitatea inventivă a suprarealiştilor, contrazicând logica «normală», dislocând
sintaxa, construind ecuaţii-surpriză între obiecte şi cuvinte, mimând ingenuitatea
infantilă, candoarea privirii deschise spre univers ş.am.d., cu adaosul de dezinvoltură
ironic-spectaculară al celor trecuţi prin – şi distanţându-se ironic - de «convenţia»
literară. Reiese şi de aici impresia de relativizare a perspectivelor, de multiplicare
a lor, subminarea voluntară a gravităţii unor atitudini şi moduri de expresie, prin
apelul la un limbaj ironic-diminutivat sau de un pitoresc periferic (care nu i-a plăcut,
însă, unui Gheorghe Grigurcu!). «E urmărită o cruzime în utilizarea diminutivului
– notează Ion Caraion -, un fel de violenţă care se abţine prin dezmierdarea perfidă
sau disperată, prin sadic alint, probă de sarcasm şi autosarcasm, ca şi când ai face din
sacre odăjdii de carnaval, din dumnezeu pureci şi greieri, din stihii prostioare» etc.,
dezvăluind indirect certe afinităţi cu modul de a vedea lumea şi de a o scrie dintre
cei doi poeţi. (v. Ion Caraion, Un limbaj de încercare, postfaţă la V. Vlad, Omul fără
voie, Ed, Cartea Românească, 1980, p. 220-221)
«Om fără voie», Vasile Vlad se defineşte ca atare constatând grave deplasări
tectonice ale eului, supus de la început unor dereglări de perspectivă care-l fac să
regrete angajarea în fluxul existenţei, resimţită ca o damnare: «Fără voie, aici. Ca şi
când / un ochi mi-ar fi scăpat în burtă / şi acum se dilată, uimit. // Asta după ce ar fi
trebuit / să păstrez florile în sămânţă. Asta / după ce bulboanele zilei / au acoperit /
rădăcina ferfeniţită a inimii». Va nota, aşadar, «împrejurări schimonosite», «vămile
desfigurate», «sparte litanii», «o întunecare feroce (care) mă caută», «mersul clătinat
al elefanţilor / către ultima tufă de trandafiri»,«un amurg delăsat», «ceţuri groase
în ouă», «doar coșcogeamitea nimic», într-un univers cu toate aşteptările pozitive
contrazise: «În somn mă visez doar în picioare, / dezvelit ca o haită, / şi atent la orice
rafală de fluturi», «Eu cu galeşă trufie am rostit mila / şi, ca o făclie scăpată-n canal, /
tot eu am încercat să luminez apa botezului / negru», «Nu pot rezista să nu pâlpâi»…
O sensibilitate fragilă, vulnerabilă, nu va mai putea opune acestor cenuşii perspective
decât râsul amar al clovnului trist din vremuri moderniste mai vechi, - «departe
de propria-mi / cenuşă crăpa-voi de râs», «pentru cei înecaţi va trebui să plâng / în
apă», «Am, stat câteva zile în mijlocul închipuirii. / Bănuiam acolo ascunzânduse
/ scoici de mare. / O poftă de râs inimitabilă / mă cuprinde»… (Despre aceste
poeme, Eugen Simion scria, nu fără rezerve privind «monotonia extravaganţei», că:
«Iscusinţa lui Vasile Vlad de a uni în limbajul poemului şăgălnicia şi cruzimea, aluzia
ironică şi observaţia tăioasă, este remarcabilă» (v. E. Simion, Scriitori români
de azi, I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 358). Orice promisiune de
vr20130304.indd 90
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 91
înnoire a vederii asupra lumii e pângărită şi anihilată din punctul de plecare: «Stăruie
spaima. // În golul ochilor se aud / coji de ouă murdare. Tufişurile / se încolăcesc pe
smalţul luminii, / iar înecaţii se strâng / ca la nişte fanfare sub ape», «Ochii decisivi
/ îşi pierdeau pleoapele decisive».
În acest context, «omul decupat», ca excepţie în mulţimea comună, revine în
suita de poeme din Sărbătorile absenţei, care propune o mică «epopee» sui generis
a unui eu cu trăsături deja cunoscute din versurile precedente, dar în discursul căruia
datele lumii şi ale rostirii despre ea au devenit şi mai problematice. Discursul antifrastic
aproape că se generalizează aici, ironia elegiacă impregnează fiecare poem:
«Sigur că da, / interioarele mele cântă: cântă hipofiza, / cântă splina, băşica udului.
/ Cântă şi privighetorile cu inimă de văcuţă. / A, nu ştim nimic despre dragoste,
/ dar să încercăm»… Şi tot aici, sarcastic: «Sigur că da. / Vom vorbi vorbe. Vom
cutreiera / tot închisul». Tot ce se va rosti, ca atare, în numele unui adevăr al fiinţei,
cade sub accent devalorizant, e compromis de inadecvarea aspiraţiei intime la realitatea
care o contrazice pas cu pas: «Oh şi azurul, / marea nevoie de azur. Fluturii
porniţi / către lună. O singură dată în istoria ifoselor / Ţi-ai părăsit cârcotenia. /…/ Ce
mai, / funcţionam pentru fericire bucăţică cu bucăţică. / Efemerizam într-o ploaie cu
mărgele. Discutam / despre marea nevoie de discursuri şi fructe», «Acolo, în viaţă,
o oarecare cotitură / trebuie însoţită de oareşcari hohote»… Totul, în mijlocul unei
lumi în care manifestarea directă a sentimentelor a devenit pură retorică: «Alerg pe
strada luminată / de cuiburi îngheţate / şi mă gândesc la bruh şi mă gândesc / la uh.
Trăiască uharii şi trăiască oharii. Uharii sunt indivizii / care fac uh. Oharii sunt indivizii
care fac oh»…
Cu amintita capacitate de fantazare asociativă, poetul alătură expresia directconfesivă,
în regim oximoronic, cu notaţia dezabuzată a datelor stereotipice ale lumii
din afară, nerefuzându-şi nici recursul la tautologii expresive în context, ca în
Scrisoare cu miez de pâine:«Năprasnica fineţe a cuvintelor / nu poate să vindece prea
departe. / Ora orelor / peste care ţi-ai profilat transparenţa / îşi cojeşte vechile tencuieli.
/ Fă aşa, fă altfel. Purtătorii de umezeală / şi cartonaşe se numesc purtători de
umezeală / şi cartonaşe. /…/ Oh, şi frânghiile dragostei căzute în secetă. // Oh inima
asta lăuntrică». Propoziţii aparent banale capătă scânteieri revelatoare în acest balans
permanent între gravitatea unui discurs calculat-emfatic, mărturisirea nemediată a
câte unei stări de spirit «sincere», ori înregistrată minimal şi minimalizant, a unor
date ale proximităţii obiectelor: «Da, în viaţă au loc fel de fel de prezenţe», «Spre
exasperarea jucătorilor de-a ataşamentul, / declar necesitatea de-a saluta imposibilul»,
«Apoi măreţia nici nu a existat, doar agitaţii / gentile», «Cu ce se ocupă
viaţa, domnule general?», «Sălbăticiunile ce mai fac? Sălbăticiunile / fac pui de
sălbăticiuni»… Monologul celuilalt, care închide volumul, subliniază ironic acest
fenomen de devalorizare şi compromitere a tuturor adevărurilor autentice, reduse,
prin reiterarea verbului a zice, la o dimensiune pur discursivă, la o retorică mimând
voinţa de persuasiune şi de autoconvingere a celui care notează spusele, altminteri
creditabile, ale «celuilalt», care nu e, de fapt, decât travestiul şi masca subiectului
vr20130304.indd 91
4/19/2013 12:16:46 PM

92
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
liric ajuns la un grad extrem de scepticism: «O, zice. Era să uit, zice, o, inimile de
pasăre / ameţite zice în inimile de copii; o, echipaţi zice cu echipamente / zice undeam
ajuns, printre lucrurile zice pline / mizeria celorlalte, oho zice / ştiam că lucrurile
/ au o lumină zice înăuntru şi afară zice / însă nimic zice despre spaima acestora. //
O, interpreţii zice târşâitului, privilegiaţii răspunsului zice / stau zice să închipuie
fixităţi. /…/ Şi zice indubitabil zice totul va fi halal, / halal zice de persoane, halal
zice de lucruri, / halal de fenomene zice, halal zice de fenomenologia zice / halalului
zice». Şi Omul fără voie, şi Sărbătorile absenţei, trebuie reînscrise, astfel, printre
titlurile de referinţă ale acestei generaţii lirice.
Amplul poem Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (1978)
propune de fapt, deşi e împărţit în „cânturi”, un unic, lung monolog al poetuluipersonaj
ce împrumută într-un mod foarte aproximativ masca doctorului Faust din
legenda medievală germană, păstrând din schema evenimenţială a modelului doar
câteva elemente, şi exploatând ca şi exclusiv ipostaza de martor-cugetător a omului
ce traversează un univers sumbru. Figurat în secvenţa iniţială drept „câmp de luptă”
prin care „Faust rătăceşte (…) contemplând spectacolul hecatombei”, acest spaţiu
e dominat pe tot parcursul următoarelor „rătăciri” de o atmosferă apăsătoare, de
un sentiment al golului şi singurătăţii, al revoltei neputincioase în faţa unei lumi
absurde şi groteşti. Deja subtitlurile „cânturilor”, care prezintă rezumativ „faptele”
ce vor fi înfăţişate, sunt nişte false rezumate, fără o legătură reală cu conţinutul
secvenţelor respective, mimând mai degrabă o convenţie de acest tip, şi depăşind-o,
de altfel, foarte repede prin ironie şi extinderea spre un plan de generalitate a temelor
de reflecţie propuse. Astfel, dacă în titlul primelor două secvenţe personajul Faust
apare mai întâi cu numele, apoi ca „magistru”, urmează altele „în care, de bună
seamă, ziua începe după ascultarea predicii călugărului cerşetor”, „în care, neîndoielnic,
înţelegem câte ceva despre sentimentele convenţionale”, „în care, după
cum e de presupus, încă o dată se întârzie plecarea din Wittenberg”, „în care, iată,
se vorbeşte despre o singurătate nehotărîtă, primejdioasă chiar” etc. – toate relativizând
la extrem raportarea nu numai la punctul de plecare, ci chiar „adevărul”
întâmplărilor anunţate; suita de adverbe sau locuţiuni modale sugerând siguranţa
faptelor, înlănţuirea lor logică, respectul faţă de model („bineînţeles”, „desigur”, „de
bună seamă”, „neîndoielnic”, „fireşte” etc.) atrag, dimpotrivă, atenţia asupra slabei
lor consistenţe. Indiferent de unităţile în care este fragmentat, textul se prezintă ca
un ansamblu profund tulburat în structurile sale de comunicare, cu discontinuităţi şi
devieri, rupturi brutale, asocieri contrastante de stiluri discursive, imagini şocante
trimiţând la tehnicile suprarealiste ale apropierilor insolite de obiecte. O paradoxală
consistenţă şi o maximă densitate rezultă, totuşi, la nivelul ansamblului textual care
constituie acest monolog închegat din atâtea cioburi şi aluviuni ca un flux în ultimă
instanţă unificat sub imperiul unei stări de nelinişte şi revoltă, de dezgust în faţa
spectacolului degradării, de pesimism radical al omului însingurat. Sub semnul
acestei conştiinţe amare a închiderii în sine şi al unei stări de tensiune ajunsă la
limita ţipătului, începe, de altfel, poemul: „Om! Cearcăn lăuntric al lumii./ Şi eu
vr20130304.indd 92
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 93
să ştiu toate astea./ Se sfârşeşte o zi, una din multe? Ah, încă o zi!/ Mai afundă ca
lumina în care mă ţin,/ mai încăpătoare deja ca prăpastia/ din ţipătu-mi solitar?”. E
o confesiune ce-şi va găsi sprijin pe parcurs în reflecţii cvasiaforistice, în descrieri
provocând oroarea, în invocaţii retorice trimiţând la texte prestigioase, chemate să
confere o anumită solemnitate, repede subminată, discursului, în secvenţe de limbaj
oral, cotidian, contrastând caricatural cu gravitatea altora, în notaţii banal-prozaice
alăturate unor ecuaţii metaforice tulburătoare prin inedit şi profunzime.
O acută stare deceptivă dă tonul întregului poem, protagonistul, care asistă neputincios
la actul profanator al oricărei năzuinţe spirituale, oscilând între revolta
mocnită, epuizantă, şi rugăciunea mută: „Vai! Lampa mea între lămpile lor, / trei
degete – o jumătate de pumn. / Aş vrea să mă rog. Poate am dreptate./…/ Se adună
săgeţi. Duhneşte cădelniţa tuturor uşilor. / Cât geamul bisericii suie colbul/…/ Aş
vrea să mă rog. Toţi sorii mistuiţi laolaltă/ n-ar putea descreţi glasul meu, târşâitul/
muţilor către Delphi! Aş vrea să dorm.// Şi finics de-ai fi, te-ai trage deoparte-n
cenuşă.// Aş vrea să dorm. Aş vrea să mă rog.” El vorbeşte despre „groaza de cei
rătăciţi”, despre „cutremurare şi scârbă”, despre orbire şi dezorientare („un biet orb
la uşa ciclopului”, „bâigui hohotitor, împart o pernă cu vântul”), despre revolta împotriva
uitării („tresărim pipăindu-ne pumnii prin peisaje/ amnezice”), despre absenţa
speranţei şi un acut sentiment al golului existenţial şi al sfârşitului de lume („n-am
existat niciodată, n-aştept nimic, ce s-aştept?/ Apuc şi răstorn, mângâi şi părăsesc”,
„Ca unul ce nu-şi află locul voi sfârşi”, „Un bărbat, fără să ştiu prea bine de ce, umblă
prin faptele/ singurătăţii, eu de mine vorbesc!”, „Cine, dacă nu eu, să fie maimuţa
Apocalipsei?”, „Orbecăi prin canal (…) Am rămas singur, am ajuns în ţipătul meu”).
Cele douăsprezece părţi ale poemului ar putea fi, în fond, asimilate cu „staţiunile”
Patimilor, ca tot atâtea popasuri în care se face un fel de bilanţ al suferinţei şi
deznădejdii rătăcitorului în universul întunecat şi grotesc, într-un theatrum mundi
spre care trimit, stilistic, mimetismele „shakespeariene”. E. Negrici vorbeşte despre
reflecţiile poetului care „sunt mai curând scurte treziri şi seamănă cu acele sesizări
strecurate de Hamlet în pălăvrăgeala voit preţioasă, tragică şi naivă, în delirarea
înecată în scârbă” (E. Negrici, Op. cit., p. 118), iar Lucian Raicu identifică în
poem „ceva din stilul bogat în ziceri al unui măscărici înţelept sau al groparului,
al ‘cerşetorului’ din teatrul vechi” (v. L. Raicu, Printre contemporani, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1978, p. 158) şi alte aluzii livreşti, cu precădere mitologice,
care dau o ţinută solemn-sapienţială monologului, retorică atacată apoi de acizii ironiei
şi sarcasmului. Acelaşi critic vorbea despre: «Un discurs ‘filosofic’, dacă vrem
să-i spunem astfel, dar de o filosofie bufonă, certăreaţă, când naivă, când cinică,
când savantă şi când puţin deşucheată, cu preţiozităţi de vorbire înaltă, dar mai ales
cu întorsături glumeţe şi vorbe spuse pe şleau, culese de pe stradă şi de la piaţă, dar
aşa fel încât să nu anuleze prin batjocură gravitatea celor spuse, ci mai mult s-o pună
în evidenţă, mai mult să-i reveleze caracterul de esenţialitate şi neîntrerupta vibraţie
emoţională» (Op.cit., p 157). Iată un fragment din Cântul IV, în care asemenea registre
se întrepătrund: „Îmi aprind lampa la tine, zvârl ţărnă pe Acheron, / întoarce-ţi
vr20130304.indd 93
4/19/2013 12:16:46 PM

94
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
lacrima dinspre zid. /…/ Pe Polux! Iacătă ce mă jicneşte / şi înfurie / ca p-un tigru //
ca pe-o pumă // căci // pe mal // ritorii, tâlcuitorii, / îngânându-se cu Bunul Francisc
al Găgăuţilor / cred c-am venit s-ascult cucul, / te dor sprâncenele de-atâta râs! //
Citesc o scriptură despre iubire, mestec mieji de pâinică, să te sărut?” Alteori, monologul
are o gravitate tragică, a cărei expresivitate e servită excelent de o anumită
căutată preţiozitate a limbajului, ca la începutul Cântului V: „Eu unul fluier, chipurile,
printre morţi şi statui / - îmi trec vremea retras din bolgiile conceptelor / numărând
silabele primului tău cuvânt, contrazicându-mă, / cât e ziua de mare; suave est meum
leve!/ Somnul meu, somnul pe-un singur ţărm. / Râsul, nu mai vorbesc, limpezeşte
doar cuta pustiului. /…/ Ochii au culoarea degetelor strânse deja, / doar inimă şi
pâine să fie în mine? / Mai mult ca oricând simt bezna sub răni, / moalele buzelor
pe rugăciune. Ah, aşa greşeşte bărbatul! / Dacă vara înghite sărat, tot vara cere şi
apă. / Dorinţele scot limba la caii de circ”. Sau acceptă să fie patetic, pentru a pune
în contrast tonurile înalte ale protestului împotriva conformismului cu acceptarea
condiţiei umane comune: „Împletitori de frânghii! / Săpători de fântâni! Stingători
de var! Corturarilor! / Guri astupate cu pâine! Cum vă purtaţi cu lumina?” O sumă a
accentelor „retorice” ale poemului a făcut E. Negrici, remarcând şi subminarea, prin
exces, a retorismului şi amestecul, cu aceleaşi rezultate, în construcţia imaginilor, al
tragismului cu bufoneria: „Sumedenii de invocaţii rapsodice, explicitări, expoziţii
didactice, prolixităţi, rezumate utile şi cuminţi, prologuri, exhortaţii, etalări catedratice,
îndemnuri, preexplicaţii, exclamaţii, interogaţii şi autointerogaţii fac ca retorismul
să fie măcinat prin chiar excesul de retorism. [...] La rândul lor şi imaginile, - aşa
cum sunt ele născute din împerecheri hazardate, hirsute, bufone, din abstractizări şi
concretizări agresive – intră într-un conflict subtil cu tragismul confesării” (Op. cit.,
p. 121).
Această stratificare tensionată a nivelelor de expresie duce, în cele din urmă,
cum s-a observat, la o omogenizare a discursului, în care sunt menţinute, pe de altă
parte, de la un cânt la altul, câteva nuclee simbolice reiterate discret, în cupluri semnificative.
Printre ele, pot fi înregistrate ochiul şi pleoapa care-l închide, interzicând
lumina (sau sprânceana, ca „ramă” formală, exterioară privirii luminoase), asocierea
în opoziţie a pâinii cu lumina sau cu vocea rostitoare de adevăr („tânjesc în dezbin
târându-mă către Munte/ cu zăpezi pe felia de pâine”, „guri astupate cu pâine”), dar
îndeosebi a pumnului şi rugăciunii, mai precis a degetelor ce se pot strânge fie ca
semn al solemnei închinăciuni, fie ca simbol al revoltei („trei degete – o jumătate
de pumn”, „strânsei degetele în pumn părăsindu-mi blidul”, „tresărim pipăindu-ne
pumnii prin peisaje amnezice”, „ploaia bate-n toate încheietorile pumnului„, „ochii
au culoarea degetelor strânse în pumn”, „fără speranţă, pumnu-i doar o adunătură de
degete” etc.). Poemul lui Vasile Vlad se impune astfel, în peisajul liric al anilor ‘70
printr-o formulă de sinteză insolită a limbajelor în ceea ce s-a numit „ambiguitatea
atoate aluzivă a discursului” (E. Negrici). Preponderent metonimic, adică sugerând
o anumită stare lirică prin construcţia de „situaţii” narativ-descriptive, discursul poetic
recurge destul de frecvent şi la metafora îndrăzneaţă, lasă loc şi suprafeţelor voit
vr20130304.indd 94
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 95
prozaice care înglobează locuri comune ale limbajului de fiecare zi, inserează „aforisme”,
ascunde, în genere, motivaţia „logică” a unor situaţii şi stări, căpătând astfel
un aer „ermetic”. Aparent lipsit de coerenţă - s-a vorbit despre „un poem din poeme”
şi despre „autonomia de poem integral” a fragmentului în cadrul ansamblului (v.
Laurenţiu Ulici, citat mai sus) – Indreptările… îşi asigură unitatea prin convergenţa
sugestiilor într-o îndrăzneaţă compoziţie polifonică.
Din păcate, tăcerea de peste trei decenii a autorului acestor cărţi valoroase, pare
a indica abandonarea poeziei. Scepticismul elegiac al majorităţii versurilor sale a
ieşit, în cele din urmă, învingător. „Dincolo de marginea cuvântului”, a rămas „să
pândească absenţa”, - cum ne avertiza deja un vers din Pedepsele debutului.
NOTE DESPRE POEZIA LUI MARIUS ROBESCU
Universul imaginar al poeziei lui Marius Robescu (1943-1985) s-a închegat cu o
oarecare dificultate. În a doua sa carte, Viaţa şi petrecerea (1969) poetul mai recurgea
la mici naraţiuni parabolice, cu abstracţiuni ce încercau plasticizări trudnice, evitând
aproape total confesiunea şi ratând individualizarea discursului sabotat de preţiozităţi
şi artificii (”sălcii amare exultau a bunăvestire”, “cu sângele-timp dâre pe piept”,
“sâmburi de rod hărăzit”, “trupul întâmplării …dat hrană animalului cu verde crustă”
etc.). Când accentele confesive apar, salutar, spre finalul cărţii, ele exprimă, mai
convingător, o stare de oboseală, o retragere a fiinţei epuizate, descărnate, retractile,
sugerată deja de un titlu precum Mereu şi după toată lumea: “Ieşim dintr-un dans / cu
palma lipită de inimă, / copleşiţi ne închinăm, mulţumim. / Sunt cel părăsit, regăsit
/Timpanele bat şi eu mă retrag, / mor şi aştept / mereu după toată lumea / descărnat
ca o frunză de toamnă. / Şi numai tu îngenuncheată / pe un glob muzical, orbitor,
/ îţi laşi braţele – / deznădejdea finalului”... „Pe ţărmul unor depărtate muzici” ar
vrea să doarmă, în alt poem, omul ameninţat de insomnii, - şi în asemenea versuri
e de căutat, poate, filonul autentic al unui lirism ce începe să se cristalizeze tot mai
convingător şi mai bine personalizat în context
Proba majoră a acestui lirism particular o oferă însă poeziile din Clar şi singurătate
(1972), ce stau sub semnul graţiei şi al tandreţii, în reverii de accent uşor elegiac,
dominate de câteva motive lirice înrudite, ce dau unitate ansamblului. Limpiditatea,
clarul, transparenţele lumii domină visarea subiectului liric. Acesta se vrea străbătut
de raze ca un „mediu pur”, se metaforizează ca „sabie înlăcrimată”, înconjurată de
„suflete uşoare”, notează „zori friguroşi” şi „reci privelişti” acvatice, îngenunche,
cu „sânge luminos”, pe piatra de rugă, sub sunet de clopot spart, străbate „păduri
de sticlă” pe ţărm de lac „mai limpede ca aerul”, simte că se scufundă în „unda
serafică” a limfei de pe „canalele toamnei”, se imaginează „culcat ca o aripă, gol,
vr20130304.indd 95
4/19/2013 12:16:46 PM

96
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
/ întins sub puterea de spade”, cântă printre lacrimi, simte cum „ruga fricoasă” i se
târăşte „mirosind depărtatele sunete”, contemplă „liniştea din spaţiile-nalte”, caută
transfigurarea celor îmbrăcaţi în lumină, aude cum „de puritate, nervul gol, / un
clinchet scoate, alb, fără durere”.
O anume fragilitate a fiinţei e sugerată prin contrast cu puţinele imagini evocând
fierul, duritatea şi rezistenţa metalului, ori în propunerea unei atmosfere securizante,
cu „trecere de ape line” şi o „prea împăcată rotire / a timpului cu aripă subţire /
a timpului ce în văzduh e aer / şi e apă limpede pe ape / în care blând ne aflăm
înveliţi / ca ochiul în pleoape...” Niciodată până acum regimul discreţiei n-a fost
atât de marcat la Marius Robescu ca în această carte a abandonului de sine în voia
senzaţiilor eterate, a calmei învăluiri a luminii ocrotitoare, invocate cu un soi de
timiditate şi de pudoare, rare în context, cu ceva de ritual acordat cu mişcările naturii,
ale elementelor în consonanţă cu eul meditativ.
Elemente importante pentru articularea viziunii, în sensul acestei reverii a purităţii
precare şi mereu primejduite se prelungesc în Utopia ninsorii (1975), unde un poem
ce dă titlul volumului imagina oamenii cu inima înfăşurată într-un fulg de zăpadă,
„prinşi în paraşuta albă a sufletului”, iar subiectul liric se vedea înconjurat de aripi
de fluturi care îi puneau pe chip, din „polen sideral, ca faraonilor, o mască de aur”,
încât putea adormi, cu sentimentul protecţiei depline, chiar fără braţele „împreunate
a rugă”, repede şi brutal tăiate de „foarfeca grădinarului”. Deşi nu lipsesc impulsurile
de luptător şi nici imaginile agresivităţii lumii din jur, aspiraţia profundă a eului este
domolirea stărilor de tensiune la care obligă realul inconfortabil, cum ne spun două
foarte frumoase şi sugestive versuri: ”să mă desăvârşesc, să mă împac / fiinţa să-mi
transform în prevestire”. În postfaţa sa la antologia din 1980, Spiritul însetat de real,
Petru Poantă surprindea foarte exact această stare de spirit: „În secolul cinismelor,
al brutalităţii limbajului, el preface, paradoxal, inefabilul, puritatea, transparenţa, în
imagini ale singurătăţii”. Iar confratele Adrian Popescu scria sugestiv că „miracolul
irumpe în plin banal ca o meritată răsplată a suferinţelor, îndurate cu pacienţă, lăsând
micile şi marile drame să-i modeleze chipul, să-i şlefuiască trăsăturile, conferindu-i o
puritate de medalie”. (v. Asprimea clarităţii, în vol. Spuma şi stânca, Ed. Dacia,Cluj,
1991, p. 113).
Sub titlul cam prea programatic, totuşi, şi sec, Spiritul însetat de real (1978),
sunt aşezate poeme ce prelungesc frumos începutul acestei obsesii a insingurării
fertile, într-un fel de aură luminoasă – „departe de lume / şi totuşi în inima ei”,
„necunoscut... şi singur / însă covârşit de graţie, atotştiutor”. Starea de uşoară
beţie, de somnolenţă aburoasă, convine subiectului ce se lasă „pradă extazei / cu
gust amar de mugure pe buze”, zărind „de departe în spaţiu... jubilaţia unei mingi
albastre”, într-un poem ce-şi strică finalul în care pretinde a simţi cum „în corpul
cu atomii dilataţi / necontenit picură naşterea tragediei în muzică” (s.n.). Sărind şi
peste pretenţioasa „pâine a însingurării” şi peste „pielea sentimentelor mele” din alt
poem, dăm, în Doi sori, de versuri revelatoare pentru o poetică ce-şi regăseşte, lent,
momentele de trăire adevărată în mici întâmplări care declanşează aceeaşi stare de
vr20130304.indd 96
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 97
luminozitate punctuală a fiinţei: „în fiecare seară cobor în parcul obscur / (de la o
vreme am crezut că / numai întunecosul e viu) / dar mă împiedic de resturile false
ale zilei / ambalaje foşnitoare şi mucuri de ţigări / până şi lacul mi se pare de ţiplă //
o dată însă am întâlnit un arici / animal tandru şi uşor de înşelat / singur îşi aşternea
de somn / la rădăcina unui arbore pe câteva paie / ca pe un pumn miraculos de raze
// de atunci pentru sărăcie şi inocenţă mă rog.” Sub un alt titlu, Graţia, un glas
de zeu provoacă un proces de subită transmutaţie şi de fericită înstrăinare faţă de
lumea din jur, trecerea într-o stare muzicală de excepţie; un poem antologic precum
Lebăda netulburată (apreciat superlativ şi de Ştefan Augustin Doinaş) atrage atenţia
de asemenea asupra introducerii în plină desfăşurare, cvasi-epică, de fapte cotidiene
(aici, călătoria spre un prieten în agonie şi moartea acestuia), a câte unui „amănunt”
devenit emblematic şi revelator, ca imaginea unei lebede sub un pod de cale ferată,
regăsită la întoarcere în aceeaşi stare de seninătate netulburată, „acoperind cu pieptul
învolt / o altă imagine a vieţii cu care nu se va mai întâlni niciodată”. Altundeva,
„sufletul ca o capsulă de oţel” se simte înlocuit cu „un suflet de pâine / cuviincios,
hrănitor” – şi aici e chiar simplitatea, ca şi franciscană, care lipsea unei poezii prea
încremenită în răceala ei iniţială. Ceea ce se caută şi se cucereşte acum e „densitatea
propriei fiinţe”, paradoxal ucigaşă ori invitând doar la o salubră izolare faţă de
„oaspeţi” şi „daruri”: „desigur ei te văd încăpăţânat / locuind de-a dreptul într-un
cub / (n-ar fi greşit: unghiurile drepte şi muzica / îndulcesc nervii ce zbârnâie toată
ziua ca sârmele de telegraf) /.../ ca în copilărie: deşi ţi-e foame / rămâi totuşi ascuns
sub scară / să plângi / nu răspunde celor care te strigă la masă” (Respiraţie liberă).
Aproximarea unei definiţii a Poeziei se face, totuşi, propunând o stare de căutare
dificilă ce nu aspiră la o figură geometrică pură a expresiei, ci se dedă mai degrabă
căutării nesigure într-o zonă obscură a eului, comunicând cu straturi ale unei geologii
parentale, evocate tandru: „eu însă ca s-o întâlnesc / trebuie să umblu cu mâinile
oarbe / în cămara năduşită a sângelui / neştiind dacă nu cumva o sugrum / pentuneric
// zi de zi mă uit ca un fotograf / prin mâneca hainei tatălui meu mort /
unde roiesc de şapte ani furnicile / pândind să-i imprim pe suflet imaginea /.../ dar
cruzimea şi riscul nu mă ruşinează / ci mă umplu cu un fel de dibăcie din dragoste /
nu e de mirare: i-aş fi croitorul / care şi legat la ochi îi coase veşmintele”. „Un fel de
sentiment al pieirii” marchează aceste versuri tulburător premonitorii, ca în Magie,
unde o ţigancă, „fără s-o rog ea trase cartea / cu inima mea drept la mijloc / şi pe
inima mea roşie roşie / îşi puse degetul negru murmurând”...
Pe un teren accidentat evoluează versurile din cartea următoare Pielea
minotaurului (1982), unde artificiile reapar („zidul opac al timpului”, „presărând
sare pe sufletul serii”, „un caier al suferinţei”, „un cuvânt cu sufletul rece”...), dar
rezistă câteva texte ce acceptă simplitatea „marilor şi măruntelor fapte ale vieţii”,
printre care reţin expresiv senzaţia frustă asociată iarăşi cu puritatea copilăriei: „îmi
îngheţau călcâiele de sticlă translucidă / în roua grea a neuitatei dimineţi”; sau: „iată
cum ne pândeşte absolutul: în felul în care-ţi striveşti, de pildă, degetele-n uşă”; şi
încă: „(singur fiind - par însoţit) / deoarece în timp ce îngerul celorlalţi nu se vede /
vr20130304.indd 97
4/19/2013 12:16:46 PM

98
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
îngerul meu se vede”. Câteva, puţine, note ironice înviorează clişeele ce ameninţă
la alte pagini, ca în Poziţia de meditaţie: „Poziţia de meditaţie stimaţi meditativi /
dragi amatori de tehnici spirituale / cea mai bună poziţie de meditaţie / este cu capul
sprijinit în mâini / şi picioarele sângerând într-o apă”, „chiar mâncat de fiare / e mai
dulce să dispari / decât în oraş strangulat cu cravata”...
„Ceaţa colorată a visului” în care la adresa unei păsări ce „calcă stângaci
pe nisip”, „inima aşteaptă / o orbitoare ştafetă” solară (din poemul inaugural al
Inimilor de platină, (1984), intitulat Falezele pure, promite continuarea aceluiaşi
drum. Discursul poetic se desfăşoară şi aici pe pragul dintre un afară al încordărilor
vitale şi căutarea unor stări de echilibru şi seninătate, - claritatea care revine ca o
necesitate a spiritului. În acest înţeles se exprima şi Eugen Simion, notând „un
lirism de cumpănă, ieşit dintr-o încordată, totuşi, nu spectaculoasă, stare de veghe”
(v. Scriitori români de astăzi, III, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 367).
Problematica raporturilor dintre poezie şi real a fost, de altfel, un filon tematic
urmărit de lectura specializată, care a înregistrat accentul particular pe care îl capătă
în poezia lui Marius Robescu reflecţia asupra posibilităţilor de echivalare a zisului
„real” cu lumea verbală. Mihaela Ursa, de pildă, scrie că: „ ‚Realul’ lui M.R. este
poezia: nu cuvintele, ci poezia ca gest concret, ne-mediat al existenţei”, „atingerea
spaţiului extrem de îngust şi de greu accesibil în care gândul, realitatea sunt identice cu
expresia lor”; „poetica lui M.R. ascunde mai degrabă o încercare de re-fundamentare
alfabetică, înlocuirea limbajului de cuvinte cu un limbaj de lucruri, umori şi obiecte”
(v. Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I, A-M, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2007, p. 391). O carte evocând întâmplări din biografia autorului ar fi
atunci mai degrabă „de mirosit” decât de citit, „din poemul adevărat se învaţă mai
mult decât din sintaxă // istoria naturală / mulţimea speciilor create // iar ceea ce nu
se vede în afară / în tine se scrie cu litere strâmbe”, „cerul gurii vreau să-l scot la
lumină”, „omul cu goluri”, artefact „neavând o existenţă completă”, rămâne doar un
adăpost neutru pentru fiinţe, „visează zadarnic că ridică de pe jos un grăunte” pentru
porumbelul pe care-l poartă, totuşi, la butonieră, şi e „stăpânul marelui sigiliu de
gheaţă”, adică al morţii; speriate de cataclismele naturale, furnicile cu ouă în spate se
refugiază „în pagini de carte / şir după şir prefăcându-se moarte” ş.a.m.d.
O ambiguitate importantă rămâne totuşi la nivelul acestei reflecţii, căci, dacă
privim mai atent poemele, regimul psihic sub care stau asemenea abordări e mai
degrabă unul al ezitării, al indeciziei: subiectul râvneşte la carnaţia realelor, însă lasă
balanţa să oscileze şi către înfăţişările transfigurate ale lumii exterioare, visând la
oazele ei luminoase, decantări spirituale în învălmăşeala concretelor.”Măsura de aur”
a lucrurilor, cu „prea aspră claritate in-umană”, dezvăluită în lumina unei primăveri
care urmează să năvălească asupra ei cu „frunzişul bogat” ce va reface ordinea
naturală în care „vom răsufla fără teamă”, reapare din când în când în spaţiul reveriei
ca termen de spiritualizare a viului, când revine „graţia” luminării şi a iluminării
fiinţei, ca în acest frumos Portret de femeie care „doreşte cu blândeţe”: „chipul tăcut
/ are multe zăvoare / totuşi lumina turnată în forme / scapă şi inundă în clipe de
vr20130304.indd 98
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 99
graţie”. Un titlu de poem semnificativ este Pas şi renunţare, sub care citim: „de
la distanţă mângâi creştetul / în jurul căruia aş vrea să fiu / aureolă condensată /.../
descriu întinse cercuri / cuvintele pe care i le spun / concretul însă mult mai simplu
e / de lipsa lui sunt învinovăţit”. Surâsul, despre care se glosează liric în alt poem,
apare deopotrivă „tandru amical şi străin”, sugerând o varietate de stări şi de atitudini
în faţa lumii... „Vina” despre care se vorbeşte e, din fericire, mai rară în acest volum,
deşi nu lipsesc noţiunile mai comod plasticizate, iar aplecarea spre alegoric n-a
dispărut cu totul.
Mărturisită pe coperta a patra a volumului Joc şi înviere (1985), preocuparea
pentru „destinul cuvântului”, nu cel „suflat ca pleava în ochii cititorului”, ci acela
care e pus încă o dată „la încercare”, e efectiv centrală aici, pe o linie, altminteri, de
continuitate cu un filon tematic puternic şi în versurile din celelalte cărţi. Tensiunea
ambiguă dintre „spirit” şi „real” reapare aici încă în poemul inaugural, Moştenirea:
sâmburele primit ca moştenire nu trebuie să încolţească generând o vegetaţie
sufocantă pentru subiect, ci – se sugerează – acesta se cuvine a fi lăsat să-şi
construiască singur propriul univers, având doar modelul, semnul esenţial al legăturii
cu trecutul şi, extrapolând, cu originarul, teluricul, elementaritatea fiinţei. Pe de altă
parte, simpla rostire a cuvântului apare insuficientă ca mijloc de captare a realului,
ceea ce se vizează e un limbaj în osmoză organică cu corporalitatea: „cuvântul se
compune din sunete / iar sunetele şi-au înfipt rădăcinile / în gâtlejul meu / mi-e frică
vorbind / să nu-mi smulg omuşorul / fiecare sunet sunt eu diferit de mine”... O altă
limbă – cum spune un titlu de pe pagina următoare - care e aceea a materiei şi a
formelor sale primare de manifestare concurează limba poetului ca individ: „o limbă
a splinei o limbă a nisipului / o limbă a fructului şi o limbă / a ochiului pineal”. Mai
încolo, chiar dacă se simte „un sfânt cu fruntea înconjurată / de baloanele colorate
ale vocalelor / şi (cu) picioarele vârâte strâns / în încălţămintea de fier a consoanelor
/ maestru în navigaţia cuvintelor”, poetul nu se defineşte mai puţin drept un „pilot
pe vreme de ceaţă / fără clopot de avertizare /.../ în timp ce istoria pipăie fără folos /
urmele capului tuns nr. 0”.
Ipostaza de „operator al limbajului”, atât de frecventă în context, nu pare a
fi, totuşi, cea mai convenabilă pentru universul lui Marius Robescu, care rămâne
doar un aspirant la comunicarea osmotică dintre cuvânt şi trăirile cvasiviscerale ale
subiectului în comunicare cu lumea senzaţiei, a materiei vii. Un mic poem, Tăcerea,
însumează cele două perspective asupra eului şi a lumii, reactualizând reveria unei
viziuni spiritualizate ce părea concurată în mod disproporţionat de atracţia trăirilor
elementare: „Cu toţii am fost dăruiţi din naştere / cu auzul mare şi auzul mic // auzul
mic prinde sâsâitul şarpelui / şi ne ajută să supravieţuim // auzul mare e destinat /
muzicii sferelor şi a gândului // cei mai mulţi oameni şi-au dezvoltat / în exclusivitate
auzul mic / foarte miraţi se uită prin urmare / la câte unul care ascultă tăcerea”. Se
dovedeşte, de fapt, că ele coexistă într-o stare de tensiune permanentă, „iluminarea”
şi „clarul” din atâtea alte texte nu pot fi omise din ecuaţia majoră a scrisului său. S-ar
putea spune chiar că această deschidere e esenţială pentru a-i defini originalitatea,
vr20130304.indd 99
4/19/2013 12:16:46 PM

100
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
prin propunerea unui fel de joc între apropierea şi depărtarea de obiectul poeziei,
„pas şi renunţare” – cum suna un titlu din Inimile de platină. „Trăirea unificată
a incompatibilului”, „căutarea fără speranţa găsirii”, „experienţă a iluminării
interioare” pe care Marian Popa le atribuie poetului nostru din perspectivă taoistă (v.
Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Semne, Bucureşti, 2009, p. 456) e o
ipoteză de lectură creditabilă.
În Joc şi înviere, poetul face şi câteva exerciţii de poezie bucolică (trei poeme
poartă titlul Bucolică) – propune într-unul dintre ele o reverie selenară în mediu
urban – „aseară ascensorul mirosea proaspăt a fân” -, într-un pahar de vin băut cu
prietenii cade, semn al „graţiei”, o picătură din seva nouă a viţei... Asemenea piese
certifică încă o dată cât de importantă este în mecanismul construcţiei viziunii poetice
a lui Marius Robescu inserţia câte unui dat senzorial, a unuia dintre „măruntele fapte
ale vieţii”, chemat să se asocieze fertil cu trăirea „stării de graţie”, pe care, într-o
mare măsură, o şi provoacă.
vr20130304.indd 100
4/19/2013 12:16:46 PM

ANTONIO PATRAŞ
E. LOVINESCU, ROMANCIER.
FARMECUL DISCRET AL MELODRAMEI
Ultimele două romane (Mili, Acord final) ale ciclului „autobiografic” lovinescian
avându-l ca protagonist pe Anton Klentze zis şi Bizu nu se
conformează modelului circular, cu acele lungi şi uneori prea didactice
introduceri în temă. În Mili, ca şi în Acord final, naraţiunea debutează abrupt, autorul
manifestând acum doar intenţia de a reînnoda firul epic, fără alte artificii tehnice.
Mihail Sebastian observa totuşi, cu fineţe, că personajele sunt construite „după o tehnică
a contrastelor”, de unde şi recurenţa „personajului-replică” (Diana-Silvia, Bizu-
Mili etc.) 1 . Acelaşi procedeu va fi însă amendat acum de Pompiliu Constantinescu,
cronicarul cel mai binevoitor faţă de literatura criticului de la Sburătorul, care nu
mai găseşte nimic interesant în această „tehnică mixtă, alternând între scene dramatice
şi analiză psihologică”, exersată până la manieră de-a lungul celor patru romane 2 .
Nici Călinescu nu e mai indulgent, de vreme ce plasează romanul, din punct de
vedere estetic, în trena literaturii lui Duiliu Zamfirescu şi a romanului de secol XIX 3 .
Desuetă, aşadar, ca formulă, proza lovinesciană ar ilustra şi o tipologie învechită
(femeia victimă, parvenitul), ceea ce relevă măsura covârşitoare în care Lovinescu
rămâne „în substanţa lui omul generaţiei sale”. Citită totuşi ca „un poem al inadaptabilităţii”,
cu evident „caracter autobiografic”, literatura criticului satisface şi gustul
cititorului modern, mai puţin sensibil la nota sentimentală, de romanţă provincială,
care face din Bizu „un Amos Bujorescu mult mai sălbatic, mult mai incapabil de a
evolua spre fericire”, iar din creatorul său, un fel de Brătescu-Voineşti „în varianta
1
Mihail Sebastian sancţionează moralitatea pudibondă, naivitatea, artificiul romanelor lovinesciene:
„Lovinescu aplică astăzi în experienţele de roman formele pe care le-a studiat în
prealabil în lecturile sale de critic” (vezi Mihail Sebastian, E. Lovinescu. „Mili”, roman, în
Reporter, an V, nr. 41, 19 dec. 1937 – apud E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, Ediţie
de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Note de Alexandru George, Margareta Feraru şi
Gabriela Omăt, Editura Academiei, vol. V, p. 534).
2
Potrivit lui Pompiliu Constantinescu, „Bizu e alcătuit din pasta acelor eroi care pot fi radiografiaţi
într-o carte unică; plimbat de-a lungul a patru romane, asistăm la întâmplările unui
suflet facsimilat” (Pompiliu Constantinescu, E. Lovinescu. „Mili”, roman, în Vremea, an X,
nr. 517, 12 dec. 1937 – apud E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, vol. V, ed. cit., p.
600).
3
G. Călinescu, E. Lovinescu. „Mili”, roman, în Adevărul literar şi artistic, an XIII, seria a
II-a, nr. 899, 19 dec. 1937.
vr20130304.indd 101
4/19/2013 12:16:46 PM

102
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
mai obiectivă a d-lui Cathon Theodorian” 4 . Favorabil la început, verdictul devine
apăsat negativ atunci când criticul evaluează global activitatea literară a autorului
Istoriei civilizaţiei române moderne. Pentru Călinescu, confratele mai vârstnic nu-i
decât un spirit cancanier, lipsit de cultură filosofică, „scriitorul întru eternitate minor”,
„un Nisard poligraf” 5 .
Din păcate, execuţiile de acest gen, venind din partea criticilor mai tineri, la a
căror părere ţinea foarte mult, l-au afectat pe Lovinescu atât de mult, că nu şi-a mai
publicat în volum ultimul roman, Acord final, apărut doar în foileton, în paginile
Revistei Fundaţiilor Regale (nr. 12/ 1938 şi numerele 1, 2, 3, 4 din 1939), şi editat
postum peste mai bine de trei decenii de la data elaborării, abia în 1974. Consultând
„agendele” din aceşti ani, remarcăm frecvenţa notaţiilor cu caracter confesiv, care
mărturisesc o stare acută de rău existenţial, de insatisfacţie pe toate planurile. Şi tot
acum, după despărţirea de soţie, criticul se vede efectiv asaltat de femei – dar, departe
de a fi măgulit, Lovinescu e antrenat cu vădită neplăcere în afacerile de sentiment,
încercând pe cât posibil să le evite printr-o atitudine înţeleaptă, de olimpian sastisit
de viaţă. Nu reuşeşte însă întotdeauna, ceea ce-l va fi determinat, probabil, să se
gândească la „ideea romanţării morţii lui Odobescu” (12 dec. 1938) – scriitor cu care
se simţea afin în multe privinţe (temperamentul decadent, de colecţionar, pasiunea
pentru antichitate şi pentru arheologie, cultivarea eseului erudit, ironia etc.), şi de
care-l apropia probabil şi „accidentul” tardiv, mai precis, iubirea melancolică a bărbatului
trecut de amiaza vieţii pentru o femeie cu mult mai tânără. Gabriela Omăt,
editoarea „agendelor”, a identificat „obiectul” acestui amor târziu în persoana Ioanei
Postelnicu („Popea”, în caietele criticului), ce i-ar fi slujit prozatorului drept model
pentru mai multe personaje feminine din romanele sale. Acribioasa cercetătoare
identifică elemente din profilul psiho-somatic al „muzei” lovinesciene atât în Silvia,
cât şi în Mili (despre Popea aflăm, dintr-o notiţă din 3 februarie 1939: „S-a sesizat
că e Mili”). E. Lovinescu distribuie, aşadar, trăsăturile unei persoane reale „în două
personaje diferite, chiar din acelaşi roman”. Despre Mili, spre exemplu, „divulgă el
însuşi că ar fi şi o mască a lui Bizu”.
Din aceste exemple şi multe altele încă 6 , Gabriela Omăt trage concluzia că geneza
personajului lovinescian e un proces foarte complicat, câtă vreme admite şi „transferul
unor date din psihologia proprie asupra unui personaj... feminin” 7 . De asemeni,
nu poate să nu ne reţină atenţia o însemnare ca aceea din 26 oct. 1937 („călătorie
manquée la Constanţa”), preţioasă prin faptul că la Constanţa călătoreşte şi Bizu,
4
Idem, E. Lovinescu, „Diana”, în Adevărul literar şi artistic, an XVI, nr. 841, 17 ian. 1937.
5
Idem, Eugen Lovinescu, în Viaţa Românească, an XXIX, nr. 7, iulie 1937.
6
Gabriela Omăt semnalează geneza personajului Tanti Dora, identificat unui model real: Antoaneta
Lovinescu, mama lui Anton Holban, sora criticului: mama lui Lovinescu din Bunica
se pregăteşte să moară e de regăsit în Acord final drept „coana Raluca”, sora Dorei şi mama
lui Mili – vezi E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, vol. V, ed. cit., p. 632-634.
7
Ibidem, p. 633.
vr20130304.indd 102
4/19/2013 12:16:46 PM

şi încă de două ori, mai întâi în compania Dianei, apoi în tovărăşia Silviei. Pe de
altă parte, e binecunoscută oroarea scriitorului faţă de călătorii. Ce-l va fi îmboldit,
atunci, să plece la Constanţa? Şi de ce a regretat el, ulterior, voiajul cu pricina? La
mijloc trebuie să fie, probabil, căutarea unei surse inspiratoare, regăsite, spre exemplu,
atât în atmosfera patriarhală de la Fălticeni, cât şi pe străzile vechi ale Iaşului
(vezi mărturiile scriitorului din „agende”). Pornind de la astfel de observaţii, Gabriela
Omăt ne propune o foarte interesantă lectură „cu cheie” a literaturii criticului,
îndemnându-ne să citim ficţiunile acestea romaneşti ca pe o „prelungire a memorialisticii”,
ce l-ar putea explica mai bine „pe omul controversat şi puţin cunoscut care
era el însuşi” 8 . Şi tot consemnările cu caracter intim explică motivele pentru care
scrisul lui Lovinescu devine „testamentar”, lucru vădit în „relaxarea cenzurii sobrietăţii”
manifestată „şi în direcţia pateticului, tragismului şi confesiunii sentimentale,
dar şi în cea a condimentelor de limbaj caricatural, grotesc sau sarcastic” 9 . În plus,
Lovinescu însuşi a încurajat în repetate rânduri, după cum am văzut, procedeul confruntării
textului literar cu subtextul său biografic.
Nu mă voi angaja, acum, într-o interpretare de acest gen. Voi reveni cu detalii
în capitolul consacrat ciclului eminescian. Urmărind, ca de obicei, geneza formei
romaneşti, am cules din „agende” doar următoarele însemnări de oarecare interes
pentru „analiza” de faţă: „30 iunie 1938. Încep romanul care deviază; nu va mai fi
probabil Silvia”; „1 iulie 1938. Scriu 22 p. Bârzulica (devenită Acord final). Romanul
se angajează definitiv pe linia Mili-Bizu”. După cum se poate observa, prozatorul
ar fi dorit să abordeze un alt „caz” de psihologie feminină, opus celor de până acum,
însă tratat în maniera deja consacrată (de comentariu analitic pe marginea unor nuclee
epico-dramatice), pentru ca, involuntar, romanul să dobândească altă formă,
reclamată chiar de procedeul „personajului-replică” şi al motivelor repetitive, extins
pe final, la nivelul întregului ciclu, într-o compoziţie aluvionară, de tip simfonic (era
să zic polifonic – numai că polifonia, dacă-l consultăm pe Bahtin, e altceva). Nu întâmplător,
ca şi în Viaţă dublă, prozatorul va aduce din nou în prim plan „oglinda” –
element simbolic, dar cu o foarte precisă menire în angrenajul epic, câtă vreme oferă
autorului (şi personajelor sale) posibilitatea substituirii „realităţii” cu analogonul ei
imaginar, reduplicabil ad infinitum, după gustul şi predispoziţiile lectorului-privitor.
Am să dezvolt observaţia în cele ce urmează.
Deocamdată merită semnalată, repet, continuitatea epică mai firească dintre romanele
3 şi 4 din ciclu, ceea ce nu contrazice nicicum principiul de bază al poeticii lovinesciene,
care defineşte opera în totalitatea ei ca joc de oglinzi sau de cutii chinezeşti.
Ca atare, în prim planul naraţiunii îl regăsim de la bun început pe nefericitul Bizu gata
de plecare, dar permiţându-şi totuşi un scurt răgaz, în vederea lichidării tuturor legăturilor
cu trecutul. În această stare de spirit confuză e acostat de Silvia, o tânără fâşneaţă,
8
Vezi comentariile Gabrielei Omăt din E. Lovinescu, Sburătorul, Agende literare, vol. V, ed.
cit., p. 514.
9
Ibidem.
C O M E N TA R I I C R I T I C E 103
vr20130304.indd 103
4/19/2013 12:16:46 PM

104
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
care-şi pune în gând să-l înveţe să patineze. „Sveltă”, cu „faţă deschisă cu profil fin lungit,
de o veselie ce-i dilata pupilele albastre”, cu părul „tăiat scurt, băieţeşte”, „ruginiu
ca frunza de tutun”, Silvia reuşeşte să-şi impună voinţa, arătându-i lui Bizu că sportul
nu-i lucru rău. Şi doar ştim cât detesta eroul lovinescian tenisul, mai ales dacă era practicat
de femeia iubită 10 ! Numai că pe Silvia n-are cum s-o iubească aşa, deodată, chiar
dacă întrezăreşte în strunga dinţilor ei „o poartă spre necunoscut”.
Alertată de Rosina, care-i mărturiseşte intenţia lui Bizu de a părăsi ţara, Mili
încearcă să-l înduplece să rămână şi-l caută la hotel, unde agronomul petrecea deja
în compania noii sale prietene. Impresionat de gestul femeii, care-şi punea în joc
onoarea de dragul lui, Bizu îi mângâie mâinile „blând, cum nu i le mai mângâiase
nimeni”, pentru a plânge apoi împreună, ca nişte fiinţe din „acelaşi aluat sufletesc”,
împărtăşind deopotrivă „dezgustul vieţii”. Mulţumită că şi-a atins scopul, în drum
spre casă, Mili rememorează secvenţe din întâlnirea abia consumată, impresionată
de sensibilitatea bărbatului cu lacrimă uşoară dar, mai ales, de delicateţea lui (îşi
scosese haina fără s-o jignească – detaliu reluat obsesiv, ca simptom indubitabil al
îndrăgostirii). Prin comparaţie, soţul face figură jalnică, de ins trivial („bădărănia,
egoismul, nedelicateţea lui o dezgustaseră de la început”), iar Mili se decide să divorţeze,
cu gândul la un alt mariaj, ideal, alături de Bizu.
Naraţiunea se derulează pe două planuri, care alternează cu oarecare regularitate,
pentru a interfera la un moment dat, „angajându-se definitiv pe linia Bizu-Mili” şi
scoţând-o pe Silvia din scenă, cum ne avertizează dealtfel, am văzut, şi mărturisirea
scriitorului din „agende”. Cât timp totuşi Silvia rămâne în joc, Bizu pare robit de
farmecul ei şi ignoră complet pe cealaltă femeie, în sufletul căreia nu e în stare, deocamdată,
să desluşească ceva. Cu toate că s-a vorbit de caracterul curativ al noii legături
amoroase, menite a vindeca sufletul rănit al bărbatului, comportamentul celui
abia făcut de ruşine nu lasă deloc impresia că s-ar fi schimbat în vreun fel, şi nici că
îndrăgostitul de „icoane” ar fi priceput ceva din lecţia dură administrată cu cinism de
femeia mult adorată. Aşa cum Diana izbutise să-l convingă uşor, recurgând la trucul
melodramatic al „tezaurului de la Pietroasa”, nici Silvia nu are mult de luptat, atuul
ei major fiind că afişează o feminitate frustă, deloc enigmatică, la antipodul Dianei.
Nefiind niciodată gânditoare sau absentă, ci „pururi prezentă, în căutarea unei situaţii
vesele”, fata are iniţiativa în toate cele, şi-l impresionează pe Bizu prin naturaleţea cu
care îi sacrifică, lui, fecioria. Neobişnuit cu astfel de gesturi, agronomul reacţionează
stângaci, simţindu-se numaidecât dator s-o iubească. Dar tot îndrăzneaţa femeie e
cea care-l consolează, luându-i capul în mâini, într-o scenă de o crasă vulgaritate.
„S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple; de acum n-o să te mai doară...”, glăsuieşte
fosta fecioară, la finele partidei de sex, mărturisindu-i că se îndrăgostise de el mai de
mult, chiar de când venise la minister, ca dactilografă. Deşi va fi debutat, poate, ca un
coup de foudre, cum recunoaşte chiar ea („te-am iubit de cum te-am văzut”), iubirea
Silviei găseşte în slăbiciunea bărbatului aproape dezonorat prilejul ideal de a înflori.
10
Îndrăgostit fiind (şi, deci, posesiv), Andrei Lerian/ Negrea nu suportă s-o vadă pe Lulu
jucând tenis.
vr20130304.indd 104
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 105
Întâlnirea de la patinoar nu a fost, deci, o pură întâmplare. Deşi fusese avertizat şi
de amicul Raicu asupra legăturilor dubioase dintre dactilografă şi directorul Alexiu,
Bizu e prea tulburat pentru a intra deja la idei şi cere fetei, după episodul dezvirginării,
câteva zile de reculegere.
Comparând, retrospectiv, comportamentul celor două femei (Diana şi Silvia),
inginerul exagerează iar, în spiritul concepţiei sale maniheiste, şi ajunge la concluzia
necesităţii unei hermeneutici în răspăr, cu semn negativ, singura capabilă, după
credinţa lui, să descifreze adecvat semnele lumii. Luând drept adevăr ceea ce nu era
decât aparenţă, Bizu se înşelase amarnic - de unde şi noua lui convingere, că nimic
nu e, în realitate, ceea ce pare a fi. Dimpotrivă, candoarea poate ascunde foarte bine
ticăloşia (ca în cazul Dianei), tot aşa cum comportamentul dezinhibat, aparenta uşurătate
maschează, de fapt, puritatea sufletească. Pentru că Silvia „i se oferise fără
demnitate pentru a-i face, la urmă, dovada unei purităţi absolute”, spontaneitatea
aceasta a dăruirii de sine deconcertând pe bărbatul în ochii căruia fecioria trece la
mare preţ. Dar femeile, şi Bizu ar fi trebuit să ştie lucrul acesta, când nu sunt constrânse
de vreo cenzură morală, nu pun prea mare preţ pe virginitatea lor. Oricum,
exagerând puritatea fecioarei sacrificate pe altarul vanităţii lui de bărbat, Bizu îşi
face procese de conştiinţă şi începe să uite amănuntele legate de întâlnirea lor, acoperită
treptat „de un abur de irealitate”. Nedelicat, el o evită pe femeia aceasta pură,
iar când o vede din nou, se teme de exuberanţa ei, în care presimte parcă „zornăitul
lanţurilor viitoare”. Bucuroasă, tot fata are şi acum iniţiativa, îi ia din nou capul în
mâini şi-l sărută „pe ochi, pe obraz, pe gură”, în timp ce pe el îl încearcă, pe lângă
laşitatea firească, „un sentiment de răspundere şi de sfiiciune”.
În această stare confuză de suflet, Bizu îi propune Silviei o excursie la Constanţa,
iar fata, „roşie de plăcere”, „îi mângâie frenetic mâna”, privindu-l cu „seninătatea
pură” (cum altfel?) a ochilor ei „de copil”. Însă odată ce ajunge la destinaţie, bărbatul
pare a-şi căuta dinadins „motive de nelinişte”, în amintirea defunctului amor pentru
cealaltă femeie. Începe chiar să o bănuiască (din cauza uşurinţei cu care îi cedase,
cum şi din pricina prezenţei lui Margot, mijlocitoarea, în toate planurile lor), însă
„îndoielile veneau numai în absenţă”. Altminteri, „de cum o vedea, uita totul”, acaparat
de frumuseţea trupului ei feciorelnic, „nepângărit de nici o violenţă inestetică”.
Alături de Silvia, Bizu descoperă pentru prima oară „continuitatea posesiunii întregi”,
găsindu-şi „în sfârşit în ea echilibrul, adică amestecul necesar al sentimentului
cu senzualitatea, necunoscute până acum decât separat”.
Acaparat de noua lui pasiune, agronomul uită însă de Mili, care, şi ea, după scena
de la hotel şi dezvăluirile Rosinei, trece printr-o profundă prefacere interioară. După
o existenţă vegetativă, fără prieteni şi fără iubire, femeia din ea pare să se trezească
în sfârşit la viaţă. Iar primul contact cu realitatea e dureros, pentru că, privindu-se
în oglindă (gest simbolic, ce se va repeta obsesiv până la sfârşitul ciclului romanesc,
marcând ipostazierea eului ca alteritate, tentativa obiectivării propriilor trăiri interioare),
Mili interpretează altfel decât în seara cu pricina scena de la hotel: „în oglindă
vr20130304.indd 105
4/19/2013 12:16:46 PM

106
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
se văzu subţirică, trasă la faţă de nesomn, şi palidă. Bizu nu i se aruncase la picioare
în poziţie de adorare; nu-i sărutase ciorapul; se întinsese pe covor fiindcă nu mai era
alt fotoliu în cameră”. Lucidă, femeia conştientizează că „visul transformase realitatea
în situaţii sentimentale; i se păruse chiar că o şi sărutase”. Altfel spus, imaginaţia
lucrează în sensul dorinţei, după tiparele melodramei (la fel se întâmplă şi cu Eminescu
în Mite şi Bălăuca), pe când conştiinţa, aşa-numitul „simţ al realităţii”, pune
mereu sub semnul întrebării melodrama, sancţionată pe motiv că nu ar fi verosimilă.
De fapt, de aici încolo, romanul lovinescian urmăreşte procesul treptat de mistificare
a realităţii, care ajunge să se conformeze imaginaţiei, viselor şi dorinţelor
eroinei, în acord cu teoria lovinesciană care spune că esenţa personalităţii umane
constă în puterea de a voi, în forţa iluziei, într-un anumit soi de egoism, care-i face
pe oameni să fie realmente ceea ce vor ei cu adevărat să pară. Altruismul, dăruirea de
sine, zice Lovinescu, sunt factori negativi, ce dizolvă personalitatea şi, o dată cu ea,
puterea de a visa, iluzia creatoare. De aceea, chiar dacă sunt admirabili din punct de
vedere moral, oamenii altruişti, înclinaţi prin însăşi natura lor la sacrificiul de sine,
ilustrează de fapt un anumit conformism faţă de împrejurările concrete ale existenţei,
o slăbiciune de înger ce-i îndeamnă să preţuiască mai mult persoana aproapelui decât
propria lor persoană. Propensiunea aceasta spre sacrificiu se întâlneşte îndeosebi la
femeile cu vocaţie maternă, precum Dora, acea mătuşă a lui Mili care nu trăieşte
decât pentru alţii, plângându-şi întruna de milă.
În răspăr cu asemenea exemplare jalnice ale umanităţii, sortite unui întristător
anonimat, romancierul imaginează în Mili („Bârzulica”, aşa îşi alintă el personajul
în paginile de confesiune) o eroină cu personalitate puternică, modelată după chipul
şi asemănarea sa (şi a lui Bizu, fireşte). Neverosimilă, desigur, schimbarea radicală
a comportamentului acestei fiinţe vegetative şi frigide („natură moartă”, cum îi
spunea Lică) respectă însă logica estetică a melodramei, în care tranziţia dintre diversele
episoade ale naraţiunii, cum şi succesiunea faptelor, nu-şi găsesc o motivaţie
cauzală. Important e că, odată ce iese din starea letargică, de compromis moral,
Mili efectiv nu mai poate fi oprită. Întreprinzătoare, femeia vrea să se vadă imediat
dezlegată de jugul conjugal şi caută ajutor la Moş Alecu Urdăreanu, fostul tovarăş
de încredere al tatălui ei, Conu Grigore Bîrzu, pe care Lică, deşi ar fi trebuit să-i fie
credincios (socrului îşi datora cariera), l-a silit să se retragă de la şefia partidului,
grăbindu-i sfârşitul. Încântat de hotărârea femeii, bătrânul încredinţează afacerea lui
Posluşnicu, un avocat de origine ţărănească, ajuns om mare tot prin generozitatea lui
Grigore Bîrzu. Nemaigăsindu-şi locul acasă, lângă ticălosul de Lică, Mili vizitează
pe Rosina, şi nu-şi ascunde curiozitatea de a face o vizită în apartamentul lui Bizu,
căruia, graţie influenţei sale, îi găseşte chiar şi un post de cercetător. Pleacă apoi la
ţară, la Balomireşti, unde speră să-l convingă şi pe Bizu să vină.
Lovinescu izbuteşte să reconstituie în câteva pagini foarte reuşite imaginea vieţii
patriarhale şi a conacelor boiereşti de odinioară, reflectată într-un dublu registru,
realist şi idilic, în funcţie de predispoziţiile psihice ale celor doi dezrădăcinaţi (Bizu
şi Mili). Când puterea iluziei e suverană, întoarcerea acasă va fi celebrată cu fast,
vr20130304.indd 106
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 107
ca o sărbătoare; când însă luciditatea meschină pune la îndoială puterea dorinţei, a
visului, revenirea la matcă dobândeşte semnificaţia unui lamentabil eşec. Ca atare,
exultanta stare de spirit produsă de iubirea faţă de Bizu o face pe Mili să regăsească
cu bucurie târgul şi moşia de la Rădeana, „cu eleşteul de la mijloc plin de crapi lacomi
ce se aruncau la bucăţelele de pâine zvârlite de pe pod”. Eleşteul constituie, de
fapt, o altă „oglindă” menită a reflecta, vom vedea, imaginea cuplului primordial, în
care se regăseşte mereu „Bârzulica”, visând cu ochii deschişi la povestea de amor a
Luţicăi cea „ră de muscă”, proprietara de altădată a conacului şi a parcului din jur 11 .
Luţica întruchipează, aşadar, un tip feminin radical opus cloroticei Mili, tipul femeii
nesăţioase, născută cu o teribilă, pătimaşă poftă de viaţă şi de toate plăcerile ei triviale.
Lovinescu interpretează, aşadar, polemic teoriile privind legile implacabile ale
eredităţii, sugerând posibilitatea unei mai bune cinstiri a antecesorilor nu prin reproducerea
mecanică a aceloraşi „gene”, nu prin procreaţie, ci prin instituirea quijotescă
a iluziei creatoare, care oferă omului libertatea de a reinventa trecutul şi de a-şi alege
singur „strămoşii”, „modelele” ideale.
În consecinţă, Mili cinsteşte cu pietate doar amintirea tatălui, care, ca şi Luţica,
a fost un om puternic, un învingător, fiind nevoită să privească cu un vădit dezgust
la existenţa pur vegetativă, de simplu deşeu uman, a propriei mame, femeie fără
personalitate, modelată exclusiv de servituţile condiţiei biologice. Spre deosebire
de Mili, a cărei dorinţă nerealizată proiectează trecutul (amintirile legate de Luţica)
în viitor, mama sa, Raluca, are o memorie regresivă, ce nu reţine decât amănuntele
legate de copilărie şi de căminul părintesc (căsuţa ţărănească unde au locuit cândva
„tătuţa” şi „mămuţa”). Lovinescu sancţionează aici, cu cinism, automatismele induse
de acel moldovenism temperamental, care apropie bătrâneţea senilă de vârsta
copilăriei: „bătrâna nu uita, în adevăr, întâmplări de acum şaizeci de ani, dar nu-şi
mai dădea seama de ce vedea în jur”. În cele din urmă, cu minţile rătăcite, bătrâna va
părăsi conacul şi va pleca în satul natal, în căutarea copilăriei pierdute şi a căminului
părintesc, semn că nostalgia cu pricina nu are decât resorturi pur biologice, şi deloc
spirituale. De aceea, omul superior trebuie să-şi reprime „moldovenismul”, pornirea
aceasta elementară de a te regăsi în trecut.
Fiind un scriitor prin excelenţă citadin, burghez, ca şi Duiliu Zamfirescu, prozatorul
nu ratează prilejul de a descrie critic psihologia ţăranului român, circumscrisă unei
umanităţi degenerate fizic din cauza amestecului „cu multă ţigănime”. Buna dispoziţie
o îndeamnă pe Mili să fie simţitoare la suferinţa norodului („nu-i venea să creadă că
11
Dorinţa femeii se aprinde la lectura următorului fragment din Arhondologia lui Sion (celebră
mai mult pentru fantezia paharnicului decât pentru rigoarea documentară), pe care Lovinescu
l-a inventat, fantazând pe marginea sintagmei „ră de muscă”: „Că de la hatmanul
Constantinică rămânând numai o fată Luţica, şi foarte ră de muscă fiind, n-au găsit în toată
Moldova, din toţi feciorii de boieri, unul să o poată sătura. Au purces, au trecut toată Europa,
au cercat toţi bărbaţii şi şi-au găsit pe plac tocmai în Ispania, un târtan, jidov spaniol, şi l-au
luat de bărbat, cu carele pe la 1844, venind aice, şi-au vândut toate moşiile şi ţiganii şi s-au
dus la praznicul dracului”.
vr20130304.indd 107
4/19/2013 12:16:46 PM

108
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
poate exista atâta mizerie”), însă de milostenia ei profită nu atât femeia, istovită de
mulţimea naşterilor şi de povara copiilor flămânzi, cât bărbatul beţiv şi brutal, care
aplică în familie legea cnutului. Dacă însă ţăranii au sufletul ca neantul, dacă sunt primitivi
şi şireţi, reproducându-se bezmetic, ca iepurii (Voichiţa, ţăranca ce are grijă de
conacul lui Bizu, are nouă copii), boierii, în schimb, se arată generoşi mai curând din
capriciu. Ca Mili, care, tot aşteptând un semn de la Bizu, începe să se simtă „înstrăinată
şi înrăită”, se satură de Balomireşti, până când, atunci când scrisoarea soseşte, să fie
din nou generoasă cu familia Voichiţei. Aşa se explică şi însufleţirea cu care îi vorbeşte
agronomului despre viaţa ţăranilor, asupriţi cu neomenie de Lică (iată un alt motiv al
bunătăţii lui Mili). Indiferentă în trecut la asemenea lucruri, Bîrzulica „arăta acum o
înţelegere clară a datoriilor faţă de pământ şi de ţărani”. Asta în conversaţia cu Bizu, se
înţelege. Pentru că amorul, iar nu ideile generoase (sugerează criticul liberal) generează
şi dragostea pentru locurile copilăriei, şi dărnicia boieroaicei.
Încurajată de scrisoarea lui Bizu („Te-am simţit alături cu suflet de soră”, îi mărturisea
el, prudent), Mili se întoarce în Bucureşti şi-i face o vizită, oferindu-i în dar un
serviciu de ceai, de care însă bărbatul nu fu bucuros „din teama unei obligaţii, a unei
servituţi”. Respinsă discret, femeia speră totuşi ca omul iubit „să vină la Rădeana de
Paşti, să le arunce împreună bucăţi de pâine crapilor”, chiar dacă, pe moment, el refuză
s-o ia de braţ şi o conduce tăcut, gândindu-se la cealaltă femeie, care-l aştepta,
doritoare. Descumpănită niţel din pricina inadecvării dintre „vis” şi „realitate” (altfel
îşi imaginase ea scena reîntâlnirii), Mili începe să se teamă de oglinzi, în care „se zărea
lividă, dizlocată sau turtită ca prin panopticuri cu oglinzi proaste, concave sau convexe,
ce deformau liniile, subliniau defectele”. Privindu-se cu un ochi critic, se găsi „subţirică,
trestie aproape, trestioară, cum îi spuneau colegele de la pension, numai linii şi
contur”, cu ochi frumoşi şi plângători, şi înţelege în sfârşit de ce acceptase să se mărite
cu Lică: pentru că, lipsită complet de vitalitate (ca şi Bizu), nici nu aşteptase pe altul.
Dar, cum obsesia fericirii în doi şi a vieţii idilice la conacul de la Rădeana, alături
de un bărbat, nu-i dă pace („nu distingea bărbatul, dar simţea nevoia de a-l şti lângă
dânsa, de a trăi din viaţa lui”), Bârzulica se identifică în vis cu Luţica, „ce arunca pâine
crapilor împreună cu jidovul ei”, imaginea cuplului aplecat pe oglinda apei dobândind
caracterul unui topos arcadic, „ca în tablourile lui Watteau şi Chardin”: „privind la
crapii în aşteptarea hranei, le vor arunca amândoi bucăţi de pâine iar el îi va petrece
uşor braţul după mijloc, în timp ce ea îşi va lăsa capul pe umărul lui, până ce gurile li
se vor uni, răsfrângându-li-se imaginea răsturnată în apă – într-o dublă sărutare. Destinul
lor se va împlini acolo, pe malul de la Rădeana”. Eleşteul e o oglindă ce amplifică,
aşadar, dorinţa, ce se impune, tiranic. Puterea de mistificaţie a femeii, chiar şi atunci
când lucrurile nu se petrec în vis, e atât de intensă, încât, deşi se îndoieşte de sine, deşi
semnele îi arată mai degrabă contrariul, ea pare convinsă (mai exact: vrea să pară) că
Bizu o iubeşte fără să ştie, întrucât „liniile vieţii lor erau sorocite să se întâlnească, să
se îmbine”. Mili visează că Bizu e fericit datorită ei – în realitate, fericirea şi-o găseşte
bărbatul în braţele femeii cu strungăreaţă –, nu se mai îndoieşte de nimic, iubeşte şi se
crede, la rândul ei, iubită, pentru că imaginaţia ei febrilă „nu-i îngăduia să retrăiască şi
vr20130304.indd 108
4/19/2013 12:16:46 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 109
stările sufleteşti ale lui Bizu; şi le închipuia ca pe ale ei”.
Trezirea la realitate se produce însă curând, într-un mod brutal. Bizu o dezamăgeşte,
mai întâi, deoarece refuză invitaţia de a veni de Paşti la Rădeana, pe care Mili i-o
face cu prilejul unei vizite oarecare. La plecare, se lăsă condusă prin Cişmigiu, ca şi altădată,
dar Bizu o expediază, inelegant, pentru a-şi întâlni cât mai grabnic iubita. Plimbarea
deşteptase însă în Mili dorinţa imperativă „de a se da, de a fi fericită prin altul”,
dar când se întoarce în parc îşi zăreşte alesul de care tocmai se despărţise în braţele altei
femei. Răvăşită, Bârzulica e lovită de un tramvai (vehicul, e drept, mai trivial decât
trenul ce luase viaţa Anei Karenina – dar nici eroina noastră nu are sufletul viforos al
rusoaicei!). Cu această scenă se şi încheie, dealtfel, penultimul roman din ciclul Bizu.
În primul capitol din Acord final, Bizu află întâmplător dintr-un ziar despre accident
şi nu-l încearcă, pe moment, decât senzaţia absurdului („un tramvai nu putea
măcelări un om în biruinţa primăverii”). Reproşându-şi frigiditatea sufletească (nu
simte cine ştie ce compasiune pentru biata femeie), se arată neîncrezător faţă de ipoteza
sinuciderii, furnizată de o servitoare. Pentru că, nefiind implicat direct, Bizu nu
crede în romanţe şi drame sentimentale. Când însă un anume Ciurescu, agentul ce
salvase pe Mili, îl identifică după fotografia pe care femeia o purta în poşetă, Bizu
începe să înţeleagă şi să-şi regrete orbirea. Implicat de data aceasta direct în nefericitul
eveniment, chiar dacă fără ştirea lui, scenariul melodramatic al sinuciderii nu i se
mai pare absurd, şi îl încearcă un puternic sentiment de culpabilitate.
La fel ca în alte situaţii asemănătoare, agronomul simte nevoia singurătăţii şi a unui
sever examen de conştiinţă. Vinovat, se condamnă sever pentru egoismul său („nu văzuse
pentru că nu-i convenise să vadă; şi la dânsul totul se altoia pe egoismul esenţial
omului: interesul îi întunecase luciditatea”), şi mai ales pentru iubirea purtată Silviei
(„dragostea e exclusivă şi egoistă”), ce-i alteraseră grav simţul realităţii, făcându-l să-şi
piardă încrederea în sine, adică „ultimul refugiu al sentimentului personalităţii”. Drept
urmare, iată că Bizu trece fără niciun fel de tranziţie de la o stare sufletească la alta
(într-un mod cu totul neverosimil, repet, dar foarte în spiritul teatrului), despărţindu-se
fără explicaţii de Silvia, femeia iubită aşa de înflăcărat, şi nu atât din remuşcare faţă de
Mili (pe care o vizitează la spital mai curând din politeţe decât din compasiune), cât din
orgoliul de a-şi fi pierdut luciditatea. Bolnav („sobolul din coşul pieptului” începuse
să-i dea iar târcoale), pleacă din ţară fără a-şi mai acorda, ca în trecut, vreun răgaz, de
teama de a nu-şi schimba iar, prin cine ştie ce concurs de împrejurări, decizia. Va reintra
în scenă abia în final, la chemarea dorinţei lui Mili.
După accident Bârzulica suferă, la rândul ei, o adâncă mutaţie sufletească. Căutând
să-şi explice motivele accidentului, femeia exclude, hotărât, ipoteza sinuciderii:
„nu-i venise în minte să se sinucidă, pentru că nici n-avusese senzaţia vieţii
şi cu atât mai puţin a suferinţei”. După cum ne amintim, încă din primele încercări
literare (excluzând drama De peste prag), profilul psihologic al eroului lovinescian,
al intelectualului, făcea imposibil un asemenea gest necugetat, potrivit mai degrabă
făpturilor pătimaşe, dar cu minte puţină. Or, atât Bizu şi Mili cât şi, nu mai puţin,
vr20130304.indd 109
4/19/2013 12:16:47 PM

110
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Lovinescu însuşi (vezi confesiunea tardivă semnată de Anonymus Notarius), nu intră
în joc decât pe jumătate, rezervându-şi privilegiul de a asista la spectacolul pe care
ei înşişi îl regizează, imaginar. Ca atare, în sanatoriul unde fusese internată, Mili
constată cu neplăcere că toată lumea iubeşte, cu o senzualitate exacerbată de boală
şi de proximitatea morţii. În schimb, aici se simte în largul său Lică, Don Juan-ul
care cucereşte femeile „luându-le pe toate de guşă”, cu familiaritatea-i caracteristică,
Lică, mahalagiul simpatic (similitudinea cu personajul din ciclul Halippilor nu-i
doar onomastică), cu mustăcioara lui irezistibilă de erou de melodramă 12 .
Profitând de slăbiciunea femeii, ministrul încearcă să o domine psihologic şi-i
dezvăluie mobilul ascuns al comportamentului ei (iubirea pentru Bizu). Pozează
chiar în victimă a frigidităţii soţiei, a cărei atitudine glacială, de „natură moartă”,
l-ar fi obligat să-şi caute alinarea în altă parte. Mili rezistă totuşi atacurilor şi, cu
ajutorul aliaţilor săi (bătrânul Urdăreanu şi Posluşnicu, agerul avocat), reuşeşte în
cele din urmă să câştige procesul şi să se despartă de Lică. Rămasă în sfârşit singură,
convalescenta începe să se privească mai des în oglindă, şi chiar „cu oarecare plăcere”,
văzând că era totuşi o „femeie împlinită şi destul de rotundă”, care ar putea să
stârnească şi dorinţa bărbaţilor. Cu gândul la o aventură neaşteptată, merge mai întâi
la cinematograf 13 (mediu promiscuu, unde gesturile mai îndrăzneţe sunt protejate de
întuneric), dar experienţa mult aşteptată se soldează cu un lamentabil eşec.
Din teama de a nu greşi iar, îşi verifică totuşi farmecele de femeie seducătoare
pe bietul Posluşnicu, în ochii căruia citeşte, corect, pasiunea. Avocatul rămăsese de
fapt un ţăran, al cărui suflet „fără complicaţii sentimentale” vibra doar la „poezia
bălegarului, a scroafelor monstruoase de grăsime, a viţeilor cu botul umed, cărora le
întindea mâna să i-o lingă, a iepurilor încărcaţi de stogul lânii mătăsoase”. Speriată
de forţa animalică a pasiunii brute („nici pentru Posluşnicu nu exista suflet, cum nu
existase nici pentru Lică”), Mili (ca şi Bizu, ca şi Eminescu) începe iar să viseze, cu
gândul la altfel de amoruri, mai blânde, mai puţin triviale, pe potriva temperamentului
său, de femeie sensibilă. Se retrage din nou la conac, fără să se mai gândească
la Bizu, cu sentimentul că şi-a găsit, în sfârşit, rădăcinile. Realizează însă curând că
nu asta îşi dorea, de fapt, şi devine acră, egoistă, exasperată de monotonia vieţii şi de
casa pustie, „cu două bătrâne ce numărau seara broaştele”.
12
Potrivit celor mai avizaţi exegeţi (Michael R. Booth, Peter Brooks ş.a.), în melodramă
nelegiuitul e reperabil scenic prin mustaţa pe care o poartă – element vizual menit să codifice
distribuţia „triunghiulară” a personajelor.
13
Frecventarea cinematografului reprezintă un simptom caracteristic stilului de viaţă modern,
sugerând emanciparea femeii. La fel, practicarea sportului – mai cu seamă tenisul şi
patinajul – sugerează, în romanele lovinesciene, manifestarea libertăţii sexuale a femeii, care
începe să-şi exhibe, dezinvolt, corpul în public. Nu întâmplător, Mili întruchipează un „ideal”
feminin mai degrabă conservator, pe care eroul lovinescian ajunge în final să-l prefere.
Vezi şi Angelo Mitchievici, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi
europene, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, cap. Cinematografia şi decadentismul, p.
405 ş.u.
vr20130304.indd 110
4/19/2013 12:16:47 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 111
Povestea însă nu trebuia să se termine aşa, în nota realistă ce ar fi transformat-o
şi pe Mili într-o bătrână decrepită, ducând dorul căminului părintesc şi al copilăriei
pe veci pierdute. În acord cu cerinţele melodramei şi ale compoziţiei ciclice, seriale,
autorul îl va reintroduce pe Bizu în scenă într-un sfârşit, nu înainte de a-i rezuma,
succint, biografia. În exilul său voluntar, agronomul se vindecă de boală (mai mult
psihică decât biologică, după cum recunoaşte chiar el) şi simte că locul lui e tot
acasă, în propria ţară, cum ţine să-i atragă dealtfel atenţia un coleg elveţian cunoscut,
altădată, la Bucureşti: „când vei trece de 50 de ani, ca mine, vei înţelege că nu
poţi trăi decât la tine în ţară”. Călătoria devine, aşadar, o formă a căutării de sine.
Nu întâmplător, Bizu va pleca în excursie la Berna nu din considerente estetice, ca
Goethe, ci „pentru că o vizitase de mai multe ori şi petrecuse chiar o vară întreagă la
Jolimont, o vilă din apropiere” (e vorba de cadrul idilei din Aripa morţei). Din aceleaşi
motive se va întoarce acasă, poposind pentru scurt timp la Bucureşti, atât cât să
afle, cu uşurare, că Silvia nu l-a aşteptat, cuplată fiind acum cu Lică, şi că Diana s-a
măritat până la urmă cu Raicu.
Simţindu-se în continuare vinovat faţă de Mili, Bizu ezită s-o caute, din teama de
a nu o răni, şi pleacă la Balomireşti, fără a bănui că acolo îl aştepta, de mult, chiar
femeia cu suflet de soră de care credea că fuge. Reîntâlnirea se produce firesc, în
decor romantic, ca în visul lui Mili: îndrăgostiţii se plimbă prin parc vegheaţi de luna
albă şi plină, până la eleşteu, când femeia, cu ochii închişi, „îşi lasă capul pe umărul
lui”, şi „gurile lor se întâlniră în sfârşit”, într-un sărut elegant şi decorativ, teatral, de
un hieratism ce îngheaţă tabloul. Dar Mili e trezită din visul cel frumos de „clipocitul
apei pe fundul căreia văzu acum pe Luţica, înecată” – e ultima privire în oglindă a
femeii care, iubind, se desparte de viaţă, de Luţica cea „ră de muscă” şi de propriul ei
trecut, ca de un groaznic coşmar în care oamenii sunt pătimaşi şi flămânzi, asemeni
crapilor „cu gurile lacome, hâde”.
Cu această celebrare a iluziei creatoare se încheie, de altminteri, şi cariera de
prozator a lui Lovinescu. Pentru că cele câteva episoade publicate în presa vremii din
monumentalul proiect al Mălurenilor par a ilustra un alt gen de proză, clasicizat, de
tipul cronicii de familie 14 , în care observaţia realistă, obiectivă, substituie mistificaţia
melodramatică, asumată de Lovinescu în toate romanele sale. Inclusiv în cele din
ciclul eminescian.
(Fragment din lucrarea în curs de apariţie Scriitorul şi umbra sa.
Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu)
14
Eugen Simion descoperă, în Mălurenii, „intenţia de a face proză obiectivă, epică analitică
şi frescă socială” (Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Editura Grai şi suflet –
Cultura Naţională, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 161).
vr20130304.indd 111
4/19/2013 12:16:47 PM

LIGIA TUDURACHI
O POLITICĂ A DISIDENŢEI LA SBURĂTORUL?
O
situaţie caracteristică sociabilităţii literare, pe care a cunoscut-o şi literatura
română de multe ori, e cea a disidenţei – rupturi care survin în
interiorul unui grup, desfacerea unui scriitor din comunitatea literară în
care funcţionase. Îmi propun în cele ce urmează o scurtă analiză a acestor tensiuni
din perspectiva cenaclului de la Sburătorul (1919-1943).
Un episod care a precedat cu destui ani fondarea cenaclului mi se pare relevant
de la bun început, fiindcă e posibil ca el să fi modelat percepţia lui Lovinescu asupra
conflictelor în societatea literară. Se ştie că amfitrionul de la Sburătorul a căutat în
tinereţe să se integreze – la Sămănătorul lui Iorga mai întâi, apoi la Convorbirile
critice a lui Dragomirescu. Această din urmă încercare s-a sfârşit cu una dintre cele
mai celebre polemici, cea în jurul Impresionismului în critică. Episodul l-a urmărit
pe Lovinescu, în sensul în care a perceput ruptura lui de Convorbiri ca un act definitiv,
fără recurs. Apropierea de Dragomirescu, prietenia care i-a unit, sentimentul
afinităţii, pe care corespondenţa bogată purtată de cei doi între 1905 şi 1913 o reflectă
din plin 1 nu au putut să medieze o împăcare. Deşi provocase el însuşi ruptura,
tânărul Lovinescu s-a văzut obligat să accepte imposibilitatea revenirii. Desfacerea
de Convorbirile critice s-a constituit pentru el într-un memento al pericolelor care
ameninţă o societate literară. Aş îndrăzni să spun că, zece ani mai târziu, când a conceput
normele de conduită şi de sociabilitate literară de la Sburătorul, Lovinescu a
făcut-o sub impresia acestui episod din 1909.
Proiectul grupării pe care o fondează în 1919 nu e totuşi, nici pe departe, cel al
unei comunităţi literare constituite pe afinitate electivă şi e, la fel de puţin, orientat
spre o formă de creaţie colectivă. Dimpotrivă, acest proiect s-a construit, cum se ştie,
ca o utopie a singularităţii radicalizate. În 1919, în primul număr al revistei, criticul
anunţa că noua publicaţie nu va ilustra o „formulă”, ci se va pune în slujba talentelor,
în toată diversitatea lor. Scriitorii erau chemaţi să iasă din izolare şi să adere la
grupare pentru a se folosi de ceilalţi în scopul unei definiri singularizante. Departe
de a exclude conflictele, formula aleasă le oferea spaţiul ideal pentru a se produce.
Odată cu proiectul, Lovinescu a prevăzut însă şi o strategie pentru a gestiona
disidenţa în interiorul grupării sale. În câteva rânduri, de-a lungul celor mai bine
de 20 de ani de activitate a Sburătorului, s-a văzut nevoit să o regândească. Se pot
astfel distinge câteva „vârste” – câteva momente şi un parcurs evolutiv al acestei
1
E. Lovinescu, Scrisori şi documente, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Nicolae Scurtu, Buc.,
Minerva, 1981, pp. 54-122.
vr20130304.indd 112
4/19/2013 12:16:47 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 113
preocupări obsesive. Dacă episodul din 1909 nu l-a influenţat pe amfitrion în alegerea
modelului propriei comunităţi, a făcut în schimb din el artizanul unei politici de
control a disidenţei.
Strategia conflictului interior
Ideea primă a lui Lovinescu a fost să nu inhibe conflictele, ci să le scoată la suprafaţă
– le-a încurajat să se manifeste. Primul volum din Agende (care consemnează
activitatea cenaclului între 1923 şi 1926) îl arată preocupat de detectarea celor mai
mărunte surse de tensiune – să identifice punctele nevralgice în reacţiile grupului –
încercând să anticipeze exploziile. „Discuţii cu Rebreanu – în chestiunea premiilor.
Mă va înjura la România”; sau „Vladimir Streinu şi Cioculescu – discutăm despre
importanţa Sburătorului. V.S. califică activitatea mea « oportunistă » – nu se explică,
îşi rezervă însă drepturile să explice în « memoriile » sale. Tânărul fierbe însă
un venin foarte personal şi-l mai trece şi lui Cioculescu. Să vedem” 2 (I, 73); sau
„Pare-se că Cioculescu mă debinează că nu-s « critic ». Să-l încurajez” (I, 75); sau
„Cioculescu – cu care mergem de vedem noua copertă a Istoriei civil. rom. În fond e
un sanielevicist – şi, poate, un ostil” (I, 91). S-a vorbit plecând de la aceste notiţe de
natura suspicioasă a lui Lovinescu, de incapacitatea lui de a privi umanul sub specie
altruistă. Nu e însă numai suspiciune, câtă vreme tensiunile pe care le anticipează
dau naştere unor conflicte efective. E vorba de mai mult: de o intenţie de a încuraja
aceste tensiuni să se manifeste. Lovinescu nu e în fapt temător, ci provocator.
Mecanismul psihologic apelat e unul simplu: descărcându-se imediat şi continuu,
micile nemulţumiri consumă resursele de negativitate ale grupului. Se evită astfel
conflictele majore, conştiinţele se eliberează în focuri de paie. Intuiţia lui Lovinescu
se verifică de altfel, căci niciunul dintre cei care părăsesc grupul în această perioadă
nu o face definitiv. Cu toţii se întorc. Lovinescu numără însă zilele, săptămânile, lunile
acestor absenţe şi le consemnează în Agende. E mereu temător. „Camil Baltazar
reapărut! Fireşte că nu-l întreb asupra eclipsei sale” (I, 55); „Igena Floru apărută
după mare lipsă” (I, 42); „Tutca Ştefănescu apare după o dispariţie de aproape o
jumătate de an” (I, 44); „Reapariţie senzaţională dar dezagreabilă: I. Barbu!” (I, 55);
„Ilarie Voronca reapare, plin de false floricele şi cu L’Esprit Nouveau în buzunar” (I,
57); „Cioculescu reapare şi el” » (I, 57); „Extraordinară e apariţia lui Baltazar!” (I,
59). Descărcările umorale permanente protejează şi de un alt pericol asupra căruia
criticul pare avertizat: cel al contrafacerii. Obligat de o societate literară care îi impune
prin neutralitate, scriitorul devine repede inautentic: îşi falsifică reacţiile, îşi
ascunde nemulţumirile 3 . Sforţările lui neîncetate de a fi altfel decât e nu pot sfârşi
decât prin a-l îndepărta de cerc. În locul unei asemenea neutralităţi impuse, Lovinescu
apreciază relaţiile naturale. Vorbeşte în mai multe rânduri despre importanţa
2
Trimiterile dintre paranteze se fac la E. Lovinescu, Sburătorul: agende literare, I, Buc.
Minerva, 1993.
3
„Cioculescu, efort mutual de a conveni în păreri, prin compromisuri şi reticenţe politicoase”
(Agende I, 83); în alt loc „Aderca, venit ca reporter. (…) Ostilitate acoperită” (Agende I, 96).
vr20130304.indd 113
4/19/2013 12:16:47 PM

114
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
sincerităţii pentru sănătatea grupului.
Ceea ce caracterizează însă, îndeosebi, această etapă e preocuparea marcată a lui
Lovinescu pentru internalizarea conflictelor. Grupul trebuie să îşi consume nemulţumirile,
dar nu în afara lui, ci înăuntru, în propriul cadru. E şi epoca în care amfitrionul
încurajează discuţiile în contradictoriu pe marginea lecturilor făcute în comun. Lovinescu
crede în acest moment că disputa de idei poate fi utilă comunităţii de lectură
pe care o crease 4 . Un text al lui Camil Baltazar care evocă „după-amiezele de dispute
şi duelări în spirit din odaia din strada Câmpineanu”, reproduce cu fidelitate vectorii
strategiei lovinesciene: „Erau puţini şi oarecum preţioşi cei ce se întruneau aici în
fiecare duminecă, dar discuţia avea un nivel şi un prestigiu oarecum solemn, de tineri
prelaţi adunaţi sub semnul liturgic al unei chemări magice. Aderca, Tudor Vianu, G.
Murnu, Dragoş Protopopescu, Alice Soare, Vladimir Streinu, Gh. Brăescu, I. Petrovici,
Mihail Iorgulescu şi alţi vreo câţiva pe care îi voi fi uitat formau oarecum un
grup compact şi unitar. Poeţii, mai ales poeţii, formau un nucleu din care porneau
temele cele mai subtile de discuţii şi controverse. Şi Ion Barbu şi F. Aderca, şi Vladimir
Streinu şi Camil Petrescu se întreceau în încrucişarea de săbii de metaluri noi, se
întreceau să găsească pietre şi amnare pentru ascuţitul unui simţ nou şi aproape toată
poezia ultimului deceniu a fost demolată acolo, nestemată cu nestemată, privită prin
ocheane şi cântărită în carate, tot astfel cum ideile care au circulat prin secol în ultimii
zece ani s-au ventilat şi şi-au lăsat spuzeala şi polenul pe pereţii aceştia încărcaţi
de cărţi şi de fantasme” 5 . Înfruntarea e figurată de Baltazar în termeni militari – ca
încrucişare de săbii. Ea lasă însă să transpară o nevoie de a contrabalansa efectul
pulverizator pe care şi-l asociază îndeobşte conflictul printr-o sugestie a coeziunii, pe
care o mediază schema spaţială. Închisă asupra ei însăşi, odaia din Câmpineanu 40
înmagazinează în pereţii ei şi „spuzeala” şi „polenul”. Învelişul protector al comunităţii
sporeşte astfel în virtutea însăşi a acumulării reziduurilor sale, deodată cu cea
a valorilor pe care le produce. Găsim tot aici proiecţia unui spirit de corp. Baltazar
asociază liber o solidaritate de tipul celei care se creează între soldaţi pe câmpul de
luptă cu o solidaritate de tip monahal („tineri prelaţi adunaţi sub semnul liturgic”).
Intenţia e aceeaşi, de a conferi grupului coeziune şi de a-l ţine laolaltă în acest spaţiu
al disputei.
După ce va fi întreţinut o vreme presupoziţia unui asemenea „spirit de corp”, Lovinescu
e însă tentat să o înlocuiască, simţind-o poate prea vidă de conţinut. În locul
camaraderiei, vor fi tot mai des invocate câteva coduri comportamentale. Agendele
proiecteză un scenariu quasi-ritualic al împăcării cu câteva momente de ceremonial.
Un mit al reîntoarcerii pocăite a fiului risipitor – „N. Davidescu vine spăşit pentru
articolul dubios ce a scris despre Lulu” (I, p. 36); „Bebs reapare, iarăşi spăşită” (I,
37); alteori, revoltatul e „febril şi abătut” (I, 44); „I. Barbu apare şi el după necuviin-
4
V. în acelaşi sens Felix Aderca, Estetica polemicei (1925), în Contribuţii critice I, ed. şi note
de Margareta Feraru, Buc., Minerva, 1988, pp. 582-583.
5
Camil Baltazar, Laboratorul din strada Câmpineanu, în România literară, nr. 4, 12 martie
1932, p. 1.
vr20130304.indd 114
4/19/2013 12:16:47 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 115
ţa de duminică! Vine şi prezintă scuze şi pledează inconştienţa” (I, 77). El se completează
cu gestul, la rândul său codificat, prin care cel agresat îi acordă agresorului său
iertarea: îi va întinde o mână. Aceste coduri comportamentale vor ajunge să regleze
efectiv funcţionarea cenaclului în epoca de criză dintre 1926 şi 1930. Le regăsim,
preluate, în reprezentările altor membri ai grupului. La I. Valerian, de pildă – „Majoritatea
figurinelor au trecut prin salonul criticului, devenind pe rând: discipoli, amici
sau adversari vulgari, pentru a redeveni iar prieteni” 6 ; sau la Camil Baltazar – „[…]
faptul atâtor inşi literari care au aruncat piatra nesocotită a unei injurii triviale, ca
după aceea să urce totuşi pocăiţi şi smeriţi scara criticului şi să ceară iertare omului
care ştie să ierte ca nimeni altul” 7 (s.n.). Între 1926 şi 1930 membrii grupării
lovinesciene se decimează unii pe alţii în presă, implicând până şi vocile cele mai
aşezate – Şerban Cioculescu polemizează cu Vladimir Streinu (1929), Felix Aderca
se ridică împotriva lui Pompiliu Constantinescu (1926), Ion Barbu poartă un război
cu Camil Petrescu (1929), apoi altul cu Davidescu, etc. Astfel încât, singura soluţie
pentru supravieţirea grupului o constituie blocarea acestor conflicte în exterior şi
obligaţia de a trece printr-un ritual al împăcării la fiecare reintrare în „odaia” din strada
Câmpineanu. Atmosfera şedinţelor de duminică se transformă de altfel în acelaşi
sens al ritualizării. Lovinescu interzice din 1926 încolo dezbaterile în contradictoriu:
lecturile de duminică nu mai sunt urmate de discuţii. În locul înfruntărilor, e impusă
o suverană linişte, în care nici şoaptele nu mai sunt admise.
Strategia conflictului public
Cu adevărat surprinzătoare e însă strategia finală spre care avansează Lovinescu:
cea a unei puneri în scenă teatrale. Momentul va fi cel al publicării Memoriilor II, în
1932. În acest volum, amfitrionul face portrete ale celor din grup. În fapt, nu portrete,
ci caricaturi. Testează, altfel spus, rezistenţa celor care îl înconjoară la „literarizarea”
propriilor profile. Le cere să treacă peste deformarea evidentă a „figurilor”, citind
ceea ce e dat sub semnul unei „invalidităţi morale” ca efigie literară. Intenţia cu care
o face? Aceeaşi ca în prima epocă a cenaclului: o încurajare a violenţei. Doar că,
de astă dată, mănuşa e aruncată întregului grup, urmărind să provoace o reacţie de
revoltă in corpore. Lovinescu, care insista atât de mult mai devreme pe consumarea
internă a tensiunilor, vrea acum să le externalizeze. „Odaia” până acum ermetic închisă
îşi deschide pereţii spuziţi şi rămăşiţele conflictelor pe care le înmagazinase se
deversează în spaţiul presei literare.
Declaraţia belicoasă a magistrului e imediat percepută ca atare. Câteva rânduri
semnate de Mihail Sebastian anticipă răzmeriţa: „Critica nu poate privi cu seriozitate
cele câteva caricaturi cu care şeful Sburătorului are ciudatul capriciu de a-şi popula
propriul său cenaclu. Domnii Rebreanu, Camil Petrescu, F. Aderca, Ion Călugăru,
6
I. Valerian, Şedinţă la Sburătorul, în Chipuri din viaţa literară, Buc., Minerva, 1970, p. 34.
7
Camil Baltazar, E. Lovinescu, în Scriitor şi om, Buc. Casa Şcoalelor, 1946, p. 103.
vr20130304.indd 115
4/19/2013 12:16:47 PM

116
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Camil Baltazar... vor înţelege poate acest divertisment şi îl vor lăsa fără urmare” 8 . La
fel, într-un Interview-expres cu Lovinescu, semnat „Cel din colţ” (Eugen Jebeleanu),
apărut în România literară: „Scriitorii din al doilea volum sunt în plină circulaţie
şi s-ar putea ca unii dintre ei, nemulţumiţi de reproducerea chipului lor în desene,
să provoace pe E. Lovinescu la un « tournoi » medieval, cu sabia sau cu halebarda.
Toată lumea aşteaptă. D. E. Lovinescu cu zâmbetul pe buze, cei din Memorii tot
cu zâmbete, dar multe de altă semnificaţie. Noi vom înregistra aspectele cât mai
curând” 9 . Şi lucrurile se întâmplă întocmai. Împotriva lui Lovinescu se ridică mai
toate vocile cercului, articulându-se violent. Vor semna texte denigratoare Eugen
Ionescu, Rebreanu, Baltazar, Aderca, Valerian, Sebastian 10 . Izbucnirea cea mai pătimaşă
o are Camil Petrescu, cu un pamflet publicat mai întâi în patru episoade în România
literară şi mai apoi, foarte repede, ca volum de sine stătător, sub titlul Eugen
Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile. Fără îndoială, reacţia tuturor celor
care ripostează, inclusiv cea a lui Camil Petrescu, e genuină. E răspunsul tipic care
conduce la o ruptură definitivă.
Interesantă e însă abia reacţia lui Lovinescu, fiindcă această reacţie dezvăluie
mitul din mintea criticului. În textul de răspuns la pamfletul lui Camil Petrescu, Lovinescu
introduce sugestia unei complicităţi de cenaclu, pe care ar fi orchestrat-o el
însuşi. Atitudinea lui Camil Petrescu e aici prezentată ca una de grup, nu ca una individuală,
pentru ca implicarea colectivă să fie mai apoi calificată ca o „farsă aranjată
de dinainte”: „S-a insinuat în presa literară că seria articolelor Eugen Lovinescu subt
zodia seninătăţii imperturbabile, ce apar în continuare în « România literară » sub
semnătura d-lui Camil Petrescu, prin zelul d-lui Camil Baltazar şi tiparul lui Liviu
Rebreanu, ar porni dintr-o prealabilă înţelegere dintre noi, dictată de necesităţile lansării
recentului volum de Memorii. Ţin să previn cititorii că nu am nici o complicitate
morală în campania României; şi că nu e vorba de o farsă aranjată de dinainte” 11 . Cu
alte cuvinte, diferendul Sburătorului, la care a fost făcută martoră întreaga societate,
nu ar fi fost decât o imensă piesă de teatru, de dinainte aranjată, la care au participat,
ca voluntari, toţi sburătoriştii. Cenaclul s-ar fi expus cu tensiunile sale, într-un
simplu joc de imagine. Cei care se mai înfruntă încă în arenă trebuie priviţi ca nişte
actori. Şi pentru a întări încă mai mult componenta teatrală şi neverosimilul situaţiei,
Lovinescu îşi va publica cel de al doilea răspuns dat lui Camil Petrescu în paginile
Gândirii.
Încercare disperată de a salva imaginea grupului său, care se destramă? Nu. O salvare
reală. E destul, pentru a ne convinge, să înregistrăm reacţiile celor trei principali
8
Mihail Sebastian, Memorii II (2), în România literară, nr. 9, mai 1932, p. 3.
9
„Cel din colţ”, Interview-expres cu dl. Lovinescu, în România literară, nr. 5, 1932, p. 4.
10
Ioan Massoff scrisese o cronică negativă la Memorii I sub titlul Un om care n-are nevoie
de prieteni. O continuă cu o cronică negativă la Memorii II, Tot omul care n-are nevoie de
prieteni.
11
O scrisoare a domnului Lovinescu, în Adevărul, an 45, nr. 14834, 13 mai 1932, p. 2.
vr20130304.indd 116
4/19/2013 12:16:47 PM

C O M E N TA R I I C R I T I C E 117
agenţi ai dezunirii, „împricinaţii” din piesă. Căci, lucru uimitor, şi Camil Petrescu, şi
Camil Baltazar şi Rebreanu, vor confirma ipoteza lovinesciană. Rebreanu îşi va relua
portretul pe care i-l făcuse Lovinescu în Memorii, în paginile României literare.
Camil Petrescu va declara că a continuat să frecventeze cenaclul în tot acest interval
„polemic” şi nu şi-a încetat nici un moment vizitele la Lovinescu. Camil Baltazar se
va îngriji de publicarea, în exact acelaşi moment, în Vremea, a unui grupaj de texte
omagiale, pe care îl deschide cu un text care aureolează imaginea maestrului şi în
care, în acelaşi timp, îşi explicitează poziţia: „relaţiile dintre mine şi domnia sa erau
foarte reci, mi se pare chiar că nu aveam relaţii deloc. Ceea ce nu m-a împiedecat
să trec peste susceptibilitatea mea jignită şi să mă ostenesc cu bucurie întru adunarea
materialului necesar acelei pagini omagiale. Eram un om care plecase jignit din
casa domniei sale şi, odată ajuns în stradă, nu azvârlisem prompt piatra injuriei. Că
mi-am depăşit şi de astă dată leşul meu interior, ce dovadă mai bună să-i ofer domnului
Lovinescu” 12 . Mai vechiul scenariu ritualic al fiului risipitor care se întoarce,
călcându-şi mândria, funcţionează în continuare. Prin urmare nimic din rezistenţa
grupului nu s-a alterat. Mihail Sebastian va apela la aceeaşi codificare, explicând că
gestul „ironic” pe care l-a făcut ridicându-se împotriva lui Lovinescu trebuie privit
ca o reverenţă faţă de Maestru, în vechea tradiţie a mâinii întinse peste masă celui
care a agresat. „Dl. Lovinescu, care înţelege unele lucruri, îl va înţelege şi pe acesta”.
Pentru tensiunile care se acumulaseră în viaţa cenaclului, din 1919 până la începutul
anilor '30, vechile strategii deveniseră în mod clar ineficiente. Legăturile se
fragilizaseră, conflictele majore erau inevitabile. În aceste condiţii Lovinescu alege
să provoace el însuşi cutremurul, sperând că astfel va putea controla zguduirea. Şi
atrage toate săgeţile asupra sa, pentru ca, avându-l pe el ca singură ţintă, cei din tabăra
adversă să se poată solidariza şi re-înfrăţi. Redactarea portretelor din Memorii II
şi publicarea lor în 1932 răspunde acestei nevoi. A fost o măsură de urgenţă impusă
de anticiparea dezastrului. Politica lovinesciană în privinţa conflictului a luat aşadar
cu vremea forme tot mai elaborate. A demarat ca gestionare a unor tensiuni benigne,
a virat spre un ceremonial al împăcării şi o reprezentare de tip mitic a conflictului,
pentru a sfârşi în foarte riscata idee a unei teatralizări a conflictului intern pe scena
publică. Dovadă a succesului, cenaclul a murit abia odată cu Lovinescu, în 1943.
Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European,
în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5/S/60189, cu titlul „Programe postdoctorale
pentru dezvoltare durabilă într-o societate bazată pe cunoaștere”.
12
Sburătorul văzut de..., în Vremea, an V, nr. 232, 3 aprilie 1932.
vr20130304.indd 117
4/19/2013 12:16:47 PM

proză de CORNELIU BARBORICĂ
UIMITOARELE ÎNDELETNICIRI PRIVATE
ALE TOBOŞARULUI COMUNAL
Aşadar, s-a prăpădit toboşarul nostru.
Am participat la ceremonia de înmormântare, la priveghi şi la parastas.
N-am să vă povestesc toate glumele bune care s-au spus la priveghi. Cu
mortul pe masă, celor ce stau de-o parte şi de alta a cosciugului le pică mai bine să
glumească, cred că de frica morţii.
Am auzit atunci, din păcate, şi multe glume nesărate care întinau memoria regretatului
toboşar. E drept, o mărturisesc cu ruşine, am râs şi eu în rând cu ceilalţi,
fiindcă atunci nu ştiam ce ştiu acum: că cel plecat dintre noi a fost un veritabil talent
literar, un gânditor şi un ambiţios profet. Fie-i ţărâna uşoară!
Într-un moment de vârf, când hohotele de râs, clinchetele de pahare (un leu bucata),
guiţatul porcului, măcăitul raţelor şi cotcodăcitul găinilor intonau o zguduitoare
partitură wagneriană, când râgâiam ca urmare a consumului de ţuică fiartă cu piper
boabe şi a unei cantităţi deloc moderate de sarmale umplute cu carne tocată pe buturugă
– într-un asemenea moment, văduva toboşarului m-a tras deoparte şi mi-a pus
în braţe un vraf de caiete, zicându-mi aşa:
– Ia-le matale pentru sufletul şi pomenirea lui Petrică.
– Bogdaproste, zic eu după datină
– Ştiu că matale îţi plac hârtiile şi m-am gândit că o pomană mai bună ca asta n-aş
putea să-ţi dau. Babei Leana i-am dat o strachină de colivă.
În clipa aceea, nici eu, nici văduva toboşăreasa nu ştiam că trăim un moment de o
covârşitoare importanţă. Că ţinem în mâini comoara cea mai de preţ a culturii locale.
Când am ajuns acasă şi am început să răsfoiesc cele câteva caiete scrise citeţ,
îngrijit, mirarea mea n-a mai avut margini. Mă aflam în faţa unor manuscrise nepreţuite.
Autorul indicat pe coperta primului caiet era Peter Falus, nimeni altul decât
scumpul nostru toboşar comunal Petre Fălosu.
Aici aş dori să deschid o paranteză. (Scriitorii recurg la tot felul de trucuri pentru
a-l zăpăci pe cititor şi a-l face să creadă că născocirile lor sunt purul adevăr. Printre
aceste trucuri, se numără şi cel cu aşa-zisele jurnale găsite, mai ştiu eu pe unde, moştenite
etc. Sunt dator să vă spun că eu nu sunt scriitor, ci doar, în acest caz, un modest
cronicar. Că eu nu băsnesc. Că am primit, pe bune, aceste manuscrise de pomană, ca
să fie pentru sufletul răposatului Petre Fălosu, fost toboşar comunal, astăzi prin osârdia
mea, celebrul Peter Falus, candidat la premiul Nobel. Scriu acestea sub prestare
de jurământ.) Am închis paranteza.
vr20130304.indd 118
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 119
Le-am citit pe nerăsuflate într-o singură noapte. Odată cu ivirea zorilor eram gata
şi hotărârea mea era luată. Voi încredinţa lumii viitoare*aceste superbe mărturii despre
ce a fost cândva pe aceste meleaguri. Se vorbea mai de mult, mai în glumă, mai
în serios, că Petrică Fălosu imagina planuri mari de reformare a societăţii noastre
semiurbane, semirurale. De-acum înainte gata cu gluma. Orice cititor va putea desluşi
în straturile de adâncime ale acestui discurs narativ un mesaj profetic. Profeţii nu
mi-au fost dragi de când mă ştiu. Doriţi cumva să reproduc aici unul dintre poemele
mele, Mesia, recunosc cam discursiv, de aceea, probabil, mi-a fost refuzat de redacţiile
diverselor reviste?
*Cum voi putea face asta, cine va îndrăzni să publice textul unui anonim toboşar
vizionar, încă nu ştiu.
Deocamdată, aici, vă propun să dezgropăm împreună preţioasa comoară, despre
care, dacă Cerul nu l-ar fi luat pe stăpânul ei, n-am fi aflat niciodată nimic. Pentru că,
fie vorba între noi, la ce să te aştepţi de la un toboşar viu, chiar cântat de un cunoscut,
la vremea lui poet? Un toboşar mort, se vede treaba, e cu totul altceva. Opera
lui postumă e ca un monument în grădina publică. Dar, pe onoarea mea, n-aş vrea să
aibă soarta acestor monumente de grădină publică, stropite de ploi şi de vietăţi, loc
de popas pentru guguştiuci lipsiţi de simţul grandorii. Deci, iubitul meu concetăţean
prematur răpus, fii mare după moarte, dacă în viaţă n-ai fost decât un nimic, un gălăgios
toboşar şi atât. Nerecunoştinţa contemporanilor va pieri ca pulberea în bătaia
vântului, posteritatea, în schimb, te va aşeza acolo unde meriţi.
Deocamdată, vom încerca să dăm publicităţii doar un fragment, opera întreagă,
sugestiv intitulată Ţâfna mea, urmând să vadă lumina tiparului când o da Dumnezeu.
INDIGESTIA
Gica Fe* îşi ieşise din fire. Aşa nu mai mergea. Acest nenorocit de Int** îndrăznea
să i se opună. Şi cu câtă viclenie! exclamă Gica Fe, vorbind singur. Dacă ar
vorbi şi el, Int ăsta, de unul singur, ar fi altceva. L-aş termina repede. L-ar călca o
căruţă şi gata. Brrr! Îl şi vedea pe Int într-o baltă de sânge, cu ochii sticloşi şi mort
de-a-binelea.
Din acest motiv, nu participa decât la înmormântările strict oficiale, de la care
protocolar nu se putea eschiva, dar cerea ca mortul să fie acoperit. Şi aşa îi vedea prin
capacul cosciugului, de parcă ar fi fost unul de sticlă, chipul calcifiat şi ochii sticloşi
îl urmărea multe nopţi la rând. Int, nenorocitule, să te văd şi noaptea, să nu pot dormi
din cauza ta! Viu îmi strici ziua, nu mă laşi să-mi văd de treburile curente. Mort de
te-aş vedea mi-ai strica binemeritata odihnă, hienă! Uite, din cauza ta, am făcut o
indigestie cumplită. Auzi, să-mi scrie pamflete... Poate nici nu le scrie el, dar de la
vr20130304.indd 119
4/19/2013 12:16:47 PM

120
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
el pornesc ideile, ştiu bine. Ce sunt eu, bătaia lui de joc? Mai şi instigă nişte mucoşi,
care se declară poeţi, să mă ia peste picior. Nu, n-am să-l omor. Dealtfel, există în
această cetate a noastră nişte legi. N-am să le încalc. Nu pentru că n-aş putea. Ehe,
dacă ar fi după mine... tocmai eu care le-am conceput? Nu se cade. Legea eu am
făcut-o, tot eu o aplic, deci eu sunt legea. E un silogism cam încâlcit... grea treabă
şi logica asta, ducă-se dracului! În fine, aş putea să-l arestez, îl bag la răcoare şi nu-i
nevoie să stea acolo prea mult, vreo câţiva ani ar fi prea de-ajuns. Dosesc cloşca o
vreme, puişorii se sperie şi se risipesc... Peştele de la cap se împute. Uh, ce vorbă
urâtă. Dobitocul de Int ar fi spus că vorba asta la mine se referă, dar lui i se potriveşte,
nu mie, el e capul răutăţilor şi răilor şi instigatorilor, pe el, dacă-l adăpostesc
unde trebuie, sunt salvat, de fapt, nu eu, ci polisul meu va fi salvat, se va descotorosi
de astfel de elemente dubioase, recalcitrante şi trădătoare, cum le zice aşa de frumos
Demos al meu. De unde le mai scoate şi Demos ăsta? Le scoate el, da’ tot degeaba.
Ar cam fi cazul să-l eliberez din funcţia de demolog *** principal.
* Îl chema, de fapt, Gică Feşteleu şi era, de fel, din comuna Scociorăşti, dar,
ajuns pe cele mai înalte trepte ale edificiului politic, socoti necesar să-şi schimbe
numele cu unul ce i se păru mai nobil. (n.a.)
**Int, pe numele lui adevărat Intelectualul. Persoanele din anturajul lui Gica Fe
au recurs la această prescurtare, ştiind că marelui lor conducător nu-i plac intelectualii
(n.a.)
*** Cuvânt provenit din greacă demos+logos, cuvântul poporului(n.a.). De
unde ştia toboşarul greceşte e greu de aflat. (n.n.)
Ar fi cazul să-l demit din funcţia de demolog principal. Nu mai e în stare să ţină
piept nici măcar unui sofist provincial ca Int. El este vinovat că gazeta partidului nu
se vinde şi dacă nu se vinde însemnează că nici nu se citeşte. Raţionament clar ca
lumina soarelui. Mânca-te-ar câinii, Demos! Ce mă fac cu Int?
Întrebarea răsună ca un bubuit de trăznet. Urmă un fulger orbitor. (Scuzaţi inversarea
ordinii în care se desfăşoară fenomenele fizice în natură. Luaţi mâinile de pe
mine! Ştiu prea bine că lumina se propagă mai repede decât sunetul. Aici este vorba
de simţirea lui Gica Fe care nu vrea să asculte de legile naturii.) Şi în lumina lui (a
fulgerului) află marele conducător răspunsul. Fu o revelaţie ca a lui Moise în clipa
primirii tablelor cu legi care urmau să-i călăuzească pe izraeliteni.
Şi strigă din răsputeri Gica Fe:
– Lat, Lat, unde eşti, vită încălţată!
Uşa se deschise urgent şi în cadrul ei apăru şeful de cabinet.
Cam în acelaşi timp, la periferia oraşului, Int putea fi văzut în grădina de lângă
casa sa, ocupându-se cu ceva foarte straniu. Cred că nu degeaba i se dusese vestea
că e cam într-o ureche. Cu o zi înainte cumpărase nişte peşte proaspăt – Unde l-o fi
vr20130304.indd 120
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 121
găsit!? (întrebare legitimă; ne aflăm în anii 80 ai secolului al douăzecelea) – şi agăţase
câteva bucăţi pe o sfoară în bătaia soarelui. A doua zi se sculase dis-de-dimineaţă,
cercetase fiecare crăpşan şi constatase că toţi începuseră să se împută de la cap. Îşi
zisese: poate că experienţa e greşită. A luat alţi doi crapi proaspeţi de la gheaţă şi încă
doi vii, pe care i-a pescuit din albia de rufe, le-a făcut câte o gaură în coadă, a petrecut
prin aceste găuri o sfoară, iar sfoara a întins-o între un prun şi o ulucă din gard.
Noua experienţă trebuia să-i demonstreze dacă peştele se împute mai întîi şi mai
întâi tot de la cap, chiar dacă era expus căldurii solare cu capul în jos. Se făcuse trei
şi jumătate, soarele de vară îl bătea nemilos în chelie, dar el, Int, nu se lăsa. Apropie
nasul său ascuţit de coada primului peşte. Nimic, zise. Apoi mirosi mai jos şi mai jos,
fără să constate vreo duhoare. Când ajunse la cap, în loc de Evrika, strigă cu glasul
său piţigăiat pe româneşte: „Drace! Tot de la cap se-mpute.” Int era un savant serios.
Ca să fie sigur, repetă experienţa cu alţi crapi, încheiată cu aceeaşi reflecţie. Socoti
că sosise timpul să tragă concluziile, să le dea o formulare ştiinţifică. Nu mai existau
dubii. Prima lege: Peştele de la cap se împute, indiferent de poziţia în care este expus
la căldură şi indiferent de punctul de vedere al peştelui sau al beneficiarului. A doua
lege: Numai sarea poate anihila procesul de putrefacţie, dar în acest caz este nevoie
de foarte multă sare. A treia lege: Capetele nesărate se împut mai uşor. Pentru păstrarea
frăgezimii se va acorda o atenţie deosebită capului.
Formulă aceste trei legi cu glas tare, fremătând de o bucurie lăuntrică. Era explicabilă
bucuria lui. Prea se zbătuse mult ca să dovedească experimental acest adevăr
elementar, vechi de când lumea, și care începuse să fie tăgăduit. Se spunea pe la toate
colţurile, prin toate cârciumile: „Nu capul e de vină, împuţiţi sunt cei care nu recunosc
acest adevăr.” Câte drumuri nu bătuse pentru câţiva peştişori, câte nopţi nu-şi
petrecuse pe la cozi în aşteptarea materialului experimental, câte bătăi nu mâncase
de la concetăţenii săi care nu înţelegeau şi nici nu voiau să înţeleagă la ce foloseşte
această inadmisibilă risipă de un bun alimentar foarte căutat. Şi, colac peste pupăză,
îl părăsise nevasta. Băiatul, efeb în vârstă de optsprezece ani, plecând la oaste, l-a
scuipat în ochi şi i-a zis: „Idiotule! Uite, am ajuns la majorat şi efebie, m-au curtat
două tinere şi o văduvă de negustor, mâine poimâine plec la război să apăr Cetatea
de casapii lui Darius şi din cauza experienţelor tale tâmpite nu cunosc gustul cărnii
de peşte!”
Rostind, deci, cu atâta exaltare cele trei legi fundamentale ale vietăţii numită peşte,
din stradă izbucniră urale. Afurisiţii, mormăi el, măgulit. Iar s-au adunat la poarta
mea. Zât! se răsti spre gard. Printre scândurile tăiate la capete în triunghi se zgâiau
chipuri de ceară, îngălbenite de razele anemice ale soarelui ce se lăsase acum într-o
rână spre apus.
Int le întoarse spatele şi îşi văzu mai departe de treburi. Aruncă peştele celor şase
mâţe ce se învârteau agitate pe lângă el. Ţinea atâtea mâţe în vederea unui viitor
experiment: trebuia să verifice adevărul zicalei după care mâţa blândă zgârie rău.
vr20130304.indd 121
4/19/2013 12:16:47 PM

122
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Recent un oarecare sofist atenian modificase zicala, înlăturându-i paradoxul. Aşa
că de la o vreme se zicea mâţa blândă e blândă, de zgâriat zgârie, dar nu ca să-ţi dai
duhul. Hârâitul blând şi liniştitor, susţineau unii, este o garanţie suficientă că mâţa
nu vrea să zgârie rău. Era o poziţie adoptată de multe domnişoare bătrâne iubitoare
de pisici şi care nu fuseseră niciodată muşcate de vreun motan. Savant serios, cum
era, Int voia să verifice experimental şi aceste două afirmaţii care se băteau cap în
cap. Principial, aveau dreptate domnişoarele bătrâne: adică de ce să credem tot ce
se spune numai pentru că aşa am apucat? Adevărurile astea vechi mai trebuie şi ele
măcar din când în când pipăite, demontate, modificate, eventual, aruncate la gunoi,
ceea ce a fost bun acum o sută de ani, nu mai foloseşte astăzi la nimic etc. Secolul
nostru este raţional, sofist şi revoluţionar. Nu crede pe nimeni pe cuvânt, chiar dacă
acel nimeni ar fi doar un nimeni sau un înger.
Int puse mâna pe o scândură lată şi încercă să o aşeze pe un picior de lemn. Se
chinui mult până să-i găsească punctul de echilibru. O! Exclamă. Stă! Era uluitor,
într-adevăr, ca o scândură să stea, nebătută în cuie, pe băţ subţirel. Dar nu ştiu cum
îşi flutură poalele togii academice şi atunci scândura se clătină şi căzu. Echilibru prea
de tot fragil, constată. Cum să stai într-un picior? Adică eu aş putea să stau, dar câtă
vreme? Repetă experienţa folosind două picioare. Dar şi de data asta întâmplarea,
mai exact spus toga, îi demonstră fragilitatea construcţiei. Continuă experienţa. Pe
trei picioare mai mergea. Int se aşeză pe scândură, vrând să o probeze, dar se răsturnă
într-un boschet de trandafiri, din care ieşi cu toga zdrenţuită şi urechile zgâriate.
Printre ulucile gardului, feţele de ceară nu mai râdeau. Int luă apoi un ciocan şi câteva
cuie, fixă scândura pe patru picioare, strânse picioarele şi, cu nişte stinghii, zgâlţâi
construcţia, după care se aşeză, privind triumfător spre poartă.
Se auziră aplauze. Rânduri duble de dinţi mari ca de porţelan sclipeau în razele
soarelui.
Pe seară toată cetatea era plină de zumzete. Pe străzi se repetau cu voce tare cele
trei legi ale peştelui. Pe deasupra, unii cu o gândire mai profundă, declarau că Int
descoperise în aceeaşi zi secretul scaunului. Rămânea doar să-şi demonstreze descoperirea
în piaţa publică, în faţa a zeci de mii de locuitori extaziaţi care până acum
nu aflaseră că un scaun poate să se sprijine, în cel mai bun caz, pe patru, eventual,
pe trei picioare.
La miezul nopţii fu convocat de urgenţă Comitetul Suprem Executiv al cetăţii. Se
strânseră Cei Şase Mari, cu Gica Fe, Cel mai Mare, şapte. Aceşti şapte mari chibzuiau,
hotărau, dădeau indicaţii preţioase ce trebuie făcut sau ce nu trebuie.
Gica Fe stătea încruntat în capul mesei, aruncând priviri fioroase spre cei Şase
Mari care se făcuseră, din teamă, cuminţenie, oprtunism politic şi diplomatic, din
o mie de alte motive, mici de tot, se scufundaseră în fotoliile lor cu spătare înalte,
numai ochii şi fruntea cu părul vâlvoi li se vedeau peste marginea mesei capitonate
cu filţ verde întocmai unei mese de biliard. Era o linişte de le ţiuiau urechile. Deoda-
vr20130304.indd 122
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 123
tă uşa se dădu la o parte lovită cu piciorul. Parcă s-ar fi tras cu tunul. Jumătăţile de
capete clipiră iute şi tot atât de iute alunecară sub masă. Gica Fe se aplecă, îi privi şi
rânji mulţumit. În uşă se zbăteau nişte scânduri, un fel de echer uriaş, iar sub latura
de jos a echerului tropăiau nişte cizme. Erau cizmele lui Lat, şeful de cabinet care
se chinuia să introducă echerul în sala de şedinţe. Se trăgea înapoi, se răsucea, se
întorcea într-o dungă, dar nu era chip să-l treacă prin uşa îngustă.
– Ieşiţi imediat de sub masă şi daţi-i o mână de ajutor! tună Gica Fe la cei Şase
Mari.
Marii Consilieri ţâşniră ca nişte şoareci de sub masă şi puseră atâta zel în misiunea
ce le fusese încredinţată că mai dură o bună jumătate de ceas până să răzbească,
fiindcă se încurcau unii pe alţii. Aşa cum fu aşezat se văzu imediat că uriaşul echer
era un suport pentru o tablă. Cu aceleaşi eforturi a fost, în fine, introdusă şi tabla care
a fost instalată la mâna dreaptă a lui Gica Fe, devenit între timp Guvernator****.
Lat se retrase, şedinţa putea începe. Gica Fe se ridică în picioare şi rosti următoarea
cuvântare de o însemnătate istorică: „Stimaţi consilieri, de mai multă vreme urmărim
cu îngrijorare înmulţirea unor fenomene de tulburare a ordinii publice. După atâtea şi
atâtea bătălii, în urma cărora reuşisem să instaurăm în Cetate pacea socială precum
şi unitatea monolitică în gândire şi simţire, cine ar mai fi crezut că se pot produce
distorsiuni de proporţii? Manifestările din seara asta ne-au dovedit, fără putinţă de
tăgadă, că spiritele rebele, recalcitrante, conservatoare, reacţionare, încurajate din
afară, continuă să scoată capul, să-şi facă de cap şi e vai de capul nostru, vreau să
spun că e cazul să ne spălăm pe cap de ei... îî, mm, mmm, ţâţ, ţâţ... Mă iertaţi, chestia
cu capul mă încurcă teribil, are dreptate demologul nostru, demologia noastră s-a
împotmolit în clişee, ca, spre exemplu, cum am zis eu aici, să scoată capul, să-şi facă
de cap, e vai de capul nostru, să ne spălăm pe cap... iar am luat-o de la... cap... Ce
ţi-e şi cu limba asta, se ţin vorbele scai de noi... iar am trântit un clişeu... nu-i chip
să inovezi, zău că grea mai este şi limba asta a noastră. Ce voiam să zic? Aha. Int
ăsta ne dă bătaie de... Iar am ajuns la cap... Nu-i chip să scap de el, iar acum când
urmează să vă relatez cele întâmplate, dracu' să mă ia, tot la cap o să ajung, tot de el
o să mă lovesc, vedea-l-aş spart în patru... Piatra... nu...capra crapă-n patru...Fir-ar să
fie! Protos, bătrâne consilier, ia spune tu frumos
****Nu trebuie să-i luăm în nume de rău faptul de a se fi proclamat Guvernator,
iar ceva mai târziu rege. A fost silit să o facă. Cetatea pe care o călăuzea era locuită
de oameni care nu ştiau să spună nu. Vezi şi Plutarh: „Locuitorii Asiei slujeau unuia
singur, fiindcă nu ştiau să îngâne o singură silabă În cetatea despre care este
vorba aici unul singur a învăţat, nu se ştie de unde, vorba asta scurtă, unul Ursus
care, rostind-o, a pricinuit prăbuşirea inimosului Gica Fe. (n.a.)
zicerea asta că tu ai avut de când te ştiu o dicţie perfectă, iar eu am să repet după
tine chestia cu capra care crapă nu ştiu ce în patru poate aş putea s-o învăţ şi eu.
vr20130304.indd 123
4/19/2013 12:16:47 PM

124
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Protos, bătrânul consilier era într-adevăr bătrân şi îi căzuseră dinţii. Se sculă în
picioare, fonfăi şi sâsâi ceva, o succesiune de sunete în care cră-urile şi tră-urile ţâşneau
numai ca voinţă, erau doar voinţa de a realiza un cuvânt întreg, ceea ce se putea
citi pe faţa lui congestionată, pe obrajii umflaţi şi ochii bulbucaţi.
– Destul, porunci Guvernatorul, arătându-i palma sa cărnoasă. V-am promis că o
să vă vorbesc despre o teorie... cu cap sau cu un cap. Cum să spun mai bine, Demos?
Ei, nu te grăbi cu răspunsul, observ că astăzi nu eşti prea inspirat. Ce zici? Că ce iese
din gura mea e sfânt? Aur curat? Lasă că nu-i chiar aşa, cât trăim, tot învăţăm, de-aia
am şi lansat anul trecut triada doxei, învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi, lozinca autoinstruirii
permanente, altfel ne apucă greaţa*****. (Pauză. Marele Om soarbe dintr-un pahar
cu apă. Consilierii profită de pauză şi aplaudă frenetic.) Mizerabilul ăsta de Int s-a
apucat de nişte experienţe ciudate care mie îmi par subversive. Ştim cu toţii că e cam
nebun, că cercetările lui nu au nici o legătură cu viaţa practică, adică nu folosesc
*****Este evident că autorul, Peter Falus, aprobă principiile lui Gica Fe, mai
ales ideea perpetuei mişcări ca remediu contra trândăviei şi a greţii existenţiale. În
definitiv, şi Platon recomanda exerciţiile fizice după model spartan. Autorul notează
pe marginea foii un citat din Montaigne care ar putea să pară derutant: „Cine ar asculta
pe acela care ar avea ţelul să întemeieze truda şi neodihna noastră?” Cred că
citatul urma să fie inclus în redactarea finală pentru a i se demonstra netemeinicia.
la nimic, deşi cei de la Academie îl ridică în slăvi. Poate vă amintiţi că, într-o vreme,
îi căşunase să afle ce legătură este între râmă şi râmător. Nu-i de râs? Cică sofist.
Ph! Un pierde-vară care mănâncă banii Cetăţii de pomană. Da, dacă ar fi numai atâta,
zău că l-aş mai tolera. El urmăreşte ţeluri ştiinţifice înalte, zic cei de la Academie.
Fie, dar ce ne facem cu mulţimile care nu pricep nici zoologie, nici botanică, nici
filologie, nici tâmplărie. Mulţimile astea găsesc în experienţele nebunului nu-ş ce
tâlc. Le tâlcuiesc cum îi taie... Iar am ajuns la cap. Demos, ia notă: limbajul trebuie
schimbat. Neapărat! Să fie pe măsura vremurilor noi. Ai înţeles? În jurul nostru e
numai mişcare şi tocmai limba să ne înţepenească? Să terminăm odată cu conservatorismul!
Ultima citadelă a conservatorismului reacţionar trebuie să cadă! Limba va
trebui să se învârtă de acum încolo ca o morişcă! Ai înţeles? De-o pildă, am putea să
zicem aşa: Le tâlcuim aşa cum ne taie splina, rinichii sau, de ce nu, picioarele. E bine
aşa? Fireşte că e bine. Vă mulţumesc. E o unitate de monolit în conducerea Cetăţii
noastre. Ele, vreau să spun mulţimile, susţin că chestia aia cu peştele, chestia aia deşi
bate capul Int de mai bine de doi ani, ar fi o încercare de a dovedi experimental
că orice, nu doar peştele, se împute de la cap. Cred că nu e nevoie să vă mai spun că
cei ce trăncănesc pe tema asta se gândesc la mine. Adică eu aş fi capul ăla împuţit.
Ce vă holbaţi aşa? Nu vă simţiţi deloc ofensaţi? Păi, stimaţi consilieri, eu sunt capul
vostru şi dacă eu m-am împuţit, urmează să vă împuţiţi şi voi, că şi domniile voastre
staţi în capul Cetăţii.
vr20130304.indd 124
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 125
Deci, logic vorbind, sunteţi nişte împuţiţi (manifestări violente de indignare în
rândul consilierilor). Despre experienţa cu scaunul nu ştiu ce să cred. Lumea zice că
eu aş fi acela care stă într-un picior şi mă cam clatin. Prostii... de la lume adunate şi
la lume-napoi date. Eu însă am bănuiala (cu simpatie) că pezevenghiul a vrut să mă
măgulească. O fi vrând să spună şi, mă rog, de ce n-ar spune-o, ce n-o merit...? că,
dimpotrivă, stau bine în scaun princiar cu patru picioare. Am înţeles eu bine? (Strigăte:
grozav, nemaipomenit! însoţite de aplauze furtunoase.) Şi chestia cu râmele şi
râmătorii, unii, răuvoitori, zic despre noi că suntem nişte râme, adică nişte orbeţi care
scormonesc doar aşa ca să nu dăm pace oamenilor. Eu cred însă dimpotrivă că Int în
personajele simbolice numite râmători a vrut să ne elogieze că n-avem stare, că am
proclamat lozinca mişcării perpetue, fiindcă mişcarea face bine la muşchi. Vecinii
noştri spartani au dreptate, trebuie să ne mişcăm, altfel, cum spuneam, ne-ar apuca
o senzaţie iremediabilă de greaţă. E ceva de profunzime în ce face (cu nepăsare)
găgăuţă ăsta, numai că alţii, nişte negativişti, profită și îi răstălmăcesc experienţele.
De aceea am hotărât să terminăm o dată pentru totdeauna cu interpretările abuzive.
Avem legi clar formulate, cum să trăim şi cum să gândim. Nu putem permite imixtiuni
şi denaturări în organismul sănătos al Cetăţii noastre. În perimetrul Cetăţii, toţi
trebuie să gândim și să acţionăm într-un singur fel. Nu vom permite nimănui să ne
strice unitatea de gândire şi acţiune! (Ţipă răguşit.) Să vedem cine va avea curajul să
o facă! Vom şti să-l punem la punct! (Transpiră, bea apă, ropote de aplauze.) Planul
meu, iubiţi consilieri, este simplu.Vom stabili precis, milimetric, care este perimetrul
Cetăţii şi vom declara că aici, pe acest teritoriu, s-a înfăptuit visul de aur al omenirii,
cel care a fost proclamat, nu şi înfăptuit de franco-gali două mii de ani după moartea,
brrr, noastră: egalitate, fraternitate, libertate. Cine va îndrăzni să afirme că nu e aşa,
n-are decât, dar să ştie că va avea de-a face cu legea. Dar ca să nu se spună că nu
dorim binele cetăţenilor, le vom încercui casele cu ziduri înalte de trei metri pe cheltuiala
statului. În ce scop? Asta voiai să întrebi înainte de a adormi, bătrâne Protos?
Pentru ca fiecare cetăţean să poată gândi liber orice. În interiorul zidurilor li se va putea
asigura şi libertatea deplină de acţiune. În curtea lui omul poate face ce vrea, fără
vreun amestec din afară. Cred că aşa-i cel mai bine. Am terminat. Puteţi să aplaudaţi.
Tabla pe care Regele intenţionase să deseneze cu propria mână schiţa Cetăţii, perimetrul,
străzile, casele etc., se dovedi de prisos. Adoptară decizia ca planul detaliat
să fie elaborat de un grup de experţi. Realizarea acestui plan va costa ceva parale,
mai adăugă Gica Fe, dar ce contează? Posteritatea ne va lăuda, iar noi îi vom dărui un
monument nepieritor. După ce rosti aceste cuvinte îşi trimise consilierii la culcare.
Grandiosul proiect a fost realizat în numai trei luni. S-a muncit eroic. Staţia de
amplificare transmitea din zori şi până-n noapte marşuri înaripate. Regele ţinea zilnic
câte un discurs. Şi aşa, mai cu muzică, mai cu vorbe, dar mai ales cu spinarea, s-a
făcut treaba. Într-una din seri Mai Marele ieşi la plimbare. Cum-necum se trezi în
faţa casei cu nr 55, locuinţa lui Int, transformată acum într-o cetăţuie. Ce-i veni, nu
vr20130304.indd 125
4/19/2013 12:16:47 PM

126
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
se ştie, bătu în poarta ferecată.
– Cine e?
– Eu...
– Care eu, dobitocule? Nume n-ai?
– Am da’ nu-l pot spune cu glas tare.
– Ţi-a pus careva lacăt la gură?
– Nu da’ nu-l pot spune cu glas tare.
Apare un ochi în vizorul porţii.
– A, mneata erai? Ce vânt te-aduce?
– Ce faci?
– Ce poate să facă un om ca mine? Gândesc.
– Zidurile astea nu te împiedică? Nu ţi-e urât singur?
– Omul care gândeşte este la fel de singur ca omul care moare. Zidurile nu mă
împiedică. Dimpotrivă. Sunt o adevărată binefacere. Ai avut o idee bună, Măria Ta.
– Cum aşa?
– Uite-aşa... când mă apucă pandaliile şi strig că tot ce-i în jurul meu e o mare
porcărie, vecinul meu, crescător a doi porci, nu mă mai aude şi nu mă mai înjură de
mamă. Ştii, credea că la el mă refer. Nu ştiu de ce, dar toţi s-au obişnuit să înţeleagă
experienţele mele pe dos.
– E o prostie, îl aprobă încântat Gica Fe.
– Fireşte, zise Int. Apoi, fără nici o legătură, adăugă: Unde nu-i cap e vai de picioare.
Gica Fe se cutremură. Se răsuci pe călcâie şi plecă iute, mormăind. Eh, îi şopteşte
o voce, vasăzică ăsta-i tâlcul cu capul de peşte şi picioarele de scaun! Nu, îi răspundea
o altă voce, n-o mai întoarce, n-ai spus tu că e o prostie? Sunt o vită! Eşti! Ba tu
eşti! În acel moment se produse o mare hărmălaie în capul lui, cele două voci ţipau
una la alta ca nişte ţaţe. Cu ajutorul lui Gica Fe, cea de a doua voce a ieşit biruitoare.
Aşa este, Int a vorbit cu înţelepciune despre cap şi picioare. Uite, eu am umblat ca
un prost toată seara şi acum mă dor îngrozitor picioarele. Hai la culcare! Mâine o să
umblu mai puţin şi o să gândesc mai mult. Asta da înţelepciune. Bravo, Int!
După o vreme oarecare, Int a devenit de nerecunoscut. Se căţăra pe zidul de piatră
şi striga în gura mare: Casa mea, fortăreaţa mea! Acum nu-l mai tortura cu experimente
care ar fi putut avea cine ştie ce înţeles. A început să compună ode şi cântece
care se bucurau de o mare popularitate. Şi nici nu avea pretenţia să fie plătit, lăuda
pe regele Cetăţii pe gratis. De aceea Gica Fe era îndreptăţit să constate că e corect să
nu i se taie capul celui ce se pleacă. Şi îşi mai zicea că dintre mulţimea de zicale cu
„cap”, asta părea să fie neperisabilă şi care nu avea nevoie de ajustări.
Gica Fe a hotărât să şteargă de pe faţa pământului un întreg cartier al Cetăţii.
Locuiau acolo vreo cincizeci de mii de suflete în case mai mari sau mai mici. Unele
din casele mai mari erau, ce-i drept, în paragină, proprietarii lor fiind de mult fugiţi
vr20130304.indd 126
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 127
în lumea largă deoarece se împotriveau orânduirii instaurate de Gica Fe. Şi atunci,
cine să le îngrijească, se întreba Iordan de la spaţiul locativ, că erau înţesate cu chiriaşi
sărăntoci şi colcăiau de ploşniţe, de gândaci, şobolani. Puteau fi văzute şi case
pricăjite, de paiantă, dar se găseau în acest cartier multe case mai mici sau mai mari,
frumoase, bine întreţinute, cu grădini înecate în fruză de migdal sau smochin, ce era
al lor era al lor explica Iordan, înfuriindu-l pe Gica Fe, ditamai regele. Din primăvară
până-n toamnă, continuă netulburat Iordan, se sufocă de atâta verdeaţă. Păi, dacă se
sufocă să le radem îi ripostă Gica Fe. Imperturabil, omul responsabil cu spaţiul locativ
îşi încheie cam în acelaşi mod pledoaria în favoarea păstrării acestor gospodării:
Ce mai, o adevărată grădină, răcoare şi ozon pentru toţi concetăţenii noştri. Grădină
pe dracu’, bodogănea Gica Fe, e un cartier urât de te apucă frigurile şi, pe deasupra,
extrem de neeconomicos.”Fraţilor, ştiţi voi cât combustibil consumă ruinele astea?
Mie să nu-mi spuneţi, că ştiu. De unde să-l luăm? Hai, spuneţi! Tăceţi? Vedeţi? Deci,
ce ne rămâne de făcut? Vă spun eu: îl radem şi construim un cartier de blocuri unu şi
unu, toate la fel ca să înainteze rapid fluxul tehnologic, ce mai... blocuri cu încălzire
centrală, apă caldă, apă rece la orice oră din zi sau noapte. Îi ridicăm pe amărâţii ăştia
la un alt nivel de civilizaţie.”
Iordan a încercat să-i explice că nu toţi locuitorii cartierului erau aşa de amărâţi,
că pentru mulţi dintre ei acel nivel superior la care urmau să urce însemna etajul trei,
patru sau zece şi să vedeţi belea dacă liftul e defect... Dar vocea lui rătăci în vacarmul
vocilor indignate ale consilierilor care stăteau ca un bloc de granit în spatele celui ce
începuse să fie numit Rex Magnus, iar, mai nou şi Ctitor. Astfel rezistenţa lui Iordan
fu înfrântă, hotărârea de demolare luată cu o înduioşătoare unanimitate. Ridicând
mâna „pentru”, Iordan s-a grăbit să declare că ideea Ctitorului este mai presus de
geniu şi a fos primul care s-a repezit să-l felicite.
După ce studiară proiectul de demolare şi reconstrucţie, porniră cu toţii să se
confrunte cu realitatea din teren, adică să dea o raită prin cartier să vadă ce şi cum.
N-aş putea să vă spun din ce motiv, Iordan conduse delegaţia mai întâi în cimitirul
din cartier.
– Ce dracu’ căutăm aici? întrebă Gica Fe, contrariat.
– Cimitirul se află în perimetrul demolabil, îi răspunse Iordan, trebuie să vedem
ce facem cu el.
– Zău!? se minună Gica Fe.
– Păi, da, răspunse Iordan.
– Păi, cum? glăsui nedumirit Gica Fe.
– Păi, uite-aşa s-a întâmplat să fie, îl lămuri Iordan.
– Oare să demolăm şi cimitirul? se întrebă Gica Fe şi tot el îşi dădu răspunsul.
Dacă am ajuns să biruim şi morţii din morminte, nimic nu ne mai poate sta în cale!
Gica Fe se plimbă mândru şi fericit prin cimitir, silabisind inscripţiiele de pe
pietrele funerare. Delegaţia merge în urma lui în dezordine, cam ca oile care păşteau
mai încolo pe o alee de margine.
vr20130304.indd 127
4/19/2013 12:16:47 PM

128
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
– Superb! exclamă la un moment dat Gica Fe. Ia citeşte-mi tu, Iordane, cu glas
tare ce scrie aici, că e o chesie ce ţine de spaţiul locativ. Ha. ha.
Şi Iordan citeşte:
Boule, ce te zgâieşti
Vai de tine că trăieşti.
Eu sunt mort şi bine-mi pare
Cimitirul locuri are!
Gica Fe se zguduia de râs. După ce se linişti, zise:
– Ce vrea să spună nerodul ăsta? N-avem noi locuinţe?
– Ba avem, răspunse prompt Iordan. Noi avem. Ăsta de colea n-a avut, zise arătând
cu capul spre mormânt. Sau, pur şi simplu, se văita ca să se afle în treabă sau ca
să obţină o locuinţă confort doi sporit. Şi, după ce studie succinta biografie a răposatului,
preciză: A murit acum o sută de ani
Mai încolo Gica Fe citi:
Vino-ncoa, eu sunt moroi!
Stai, nu face tărăboi!
Fără tine, slab de minte,
Viaţa merge înainte.
– Moroi pe dracu’, bombăni Gica Fe. Faci şi tu pe nebunu’. Apoi, întorcându-se
către Demos îi adresă următoarele cuvinte memorabile: Asta-i pentru tine, ţine de
cultură. Cică cei slabi de minte să se mute aici. Ai mulţi d-ăştia în sectorul cultural?
Ha, ha.
– Am, slăvite.
– Atunci vezi ce faci cu ei, dar să ştii că de la buget nu obţii un sfanţ pentru sicrie,
zise şi iar se topi de râs.
Pe un bloc de marmură albă, mare cât un munte, scria cu litere de aur o lungă
poezie, căreia defunctul autor îi dăduse şi titlu, iar la sfârşit semnase: Obezul de sub
lespede.
Cât poate sacul să ducă
Regret c-am fost un nemâncat,
Un sac cu fudul spart şi lat.
De vrei să ţină acest sac,
Prea iute să nu-i vii de hac,
Nu-l mai smuci, nu-l chinui
Şi, mai ales, nu-l îndopa.
vr20130304.indd 128
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 129
Hrăneşte-l dar raţional,
După un plan alimentar
Ce spune să mănânci mai rar,
Mai chibzuit, mai cu legume,
Cartofi cu ceapă şi mărar.
Deci hrană dă-i, dar cu măsură
Că e şi el o creatură
Slăbuţă pe la cusătură.
c-atâta are bietul sac:
o gură ştirbă şi-un stomac.
Că de nu ştii să-l hrăneşti bine.
Aici ajunge, lângă mine.
După ce parcurse cu migală aceste inspirate versuri, Gica Fe, la fel de înveselit,
strigă:
– Şeful alimentaţiei publice, la mine!
Dar nimeni nu se prezentă la acest ordin. Gica Fe ar fi vrut să-i spună: „Citeşte şi
tu aici ca să vezi de ce mor oamenii în Cetatea noastră. Să fie interzise sarmalele şi
carnea de porc. Să mărim imediat capacitatea crescătoriilor de iepuri”. Dar neavând
cui să comunice istorica sa decizie, zise doar atât: „Pe unde umblă cel cu alimentaţia?
Dar cel cu sănătatea? Ambii se destituie!”
Absenţa din suită a celor doi demnitari îi cam strică buna dispoziţie. Aşa că, ajungând
dinaintea inscripţiei „Toată viaţa am muncit ca un erou pentru-o pâine şi-un
cavou”, luă o poziţie marţială, rostind răspicat. „Unu – idiotul ăsta compune versuri
şchioape. Doi – Dacă nu-şi făcea cavou, îi rămâneau bani să-şi cumpere cozonac,
bicicletă sau pălărie de fetru. Trei – acest cimitir nu se mută, ci se demolează. Patru
– se exceptează doar monumentele pe care stau versuri reuşite. Cinci – marmura
rămasă după demolare să fie recuperată iar, ulterior, recondiţionată şi refolosită. Cunoaşteţi
regula celor trei R”.
Ce a mai văzut înalta delegaţie după acest popas în cimitir nu mai are relevanţă.
Ne oprim aici cu relatare noastră.
Şi totuşi, am aflat mai târziu că în continuarea vizitei s-a produs un anume incident.
Înaintând pe ulicioarele cartierului, delegaţia a fost întâmpinată de o mulţime
de oameni care purtau prapuri. În fruntea lor păşea solemn părintele Grigorie******.
– Slăvite, rosti părintele, fii binevenit printre noi!
****** Să-i iertăm toboşarului inadvertenţele de natură istorică. Nu avea de
unde să ştie că în Antichitate Grecia nu era de confesiune ortodoxă. Toboşarul nostru
nu avea decât trei clase primare, la fel şi personajul său. (n.n.)
vr20130304.indd 129
4/19/2013 12:16:47 PM

130
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
– Să trăieşti, Sfinţia Ta, şi voi toţi care vă ţineţi după dânsul.
– Slăvite, continuă popa Grigorie. Ăştia care se ţin după mine zic să-i laşi în
pace...
– Zău!? Şi dumneata ce zici?
– Eu sunt cu norodul, slăvite.
– Şi eu la fel Sfinţia Ta, viu sau mort îi rămân pe veci credincios.
Urale.
– Atunci, Slăvite, pot să trag nădejde?
– Trage, Sfinţia Ta.
Urale.
– Cu o condiţie, ca la Cartea Cărţilor, adăugă Gica Fe.
– Sunt numai urechi, Măria Ta. Care-i condiţia?
– Să-mi găseşti aici, printre ăştia, măcar zece drepţi.
– Grea condiţie, oftă părintele. Am să caut, am să mă străduiesc şi am să-i găsesc.
Popa Grigorie, pişicher, nu gândea rău. El ştia că în acest cartier, vizat pentru o
aşa-zisă sistematizare, îşi construiseră vile, nu zece, ci pe puţin douăzeci dintre persoanele
apropiate lui Gica Fe. Dacă nici astea nu erau persoane „drepte”, cine cioarelui
să mai fie? A, că luaseră şi ei nişte plăci de marmură la preţul de cost, direct de la
producător sau că se folosiseră de corăbiile Cetăţii pentru a-şi aduce lemn de esenţă
rară din Liban şi India? Fleacuri. Că termele le făcuseră cu specialişti de la diverse
întreprinderi publice în timpul orelor de serviciu? Fleacuri. Adică, gândea părintele,
Gica Fe o să închidă ochii şi gata drepţii din Sodoma, peste douăzeci la număr. După
trei zile, părintele Grigorie se înfăţişă lui Gica Fe.
– Ei, părinţele, i-ai găsit pe cei zece drepţi?
– Găsit, Slăvite, găsit... Şi înşiră la repezeală peste douăzeci de nume dragi lui
Gica Fe.
Vom spune în acest loc că sfinţia sa era om de suflet, dar cam neumblat pe drumurile
cotite ale vieţii politice. Nu îşi dădea seama că în clipa aceea săvârşea cea mai
mare prostie din viaţa sa.
– Ia te uită, domnule, zise Gica Fe cu o licărire fioroasă în priviri. Nu ştiam că oamenii
mei şi-au construit case acolo. Du-te, Sfinţia Ta, şi-om vedea noi ce-i de făcut.
A pus în mişcare organele de anchetă. Vărsă lacrimi amare când află ce află. Dar
ce popa ierta, Gica Fe nu înghiţea. Adică să se facă ceva fără ştirea şi aprobarea lui.
Demnitarii abuzivi fură destituiţi şi soarta cartierului definitiv pecetluită. În duminica
următoare, părintele Grigorie a ţinut o predică pe tema „unde dai şi unde crapă”,
care fu socotită drept diversionistă. Norodul înfuriat că nu-i venise în ajutor s-a repezit
la popă şi l-a bătut măr. A fost dat afară din slujbă şi răspopit. Demnitarii cu
bube au fost, rând pe rând, repuşi în funcţiile lor, dovedindu-se că popa nu era decât
un intrigant infam.
vr20130304.indd 130
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 131
Înainte de marele eveniment care se apropia pe o zi blândă de început de toamnă,
Iordan îşi luă mapa cu acte şi se îndreptă spre cartierul demolabil pentru ultime calcule
şi verificări, dar mai ales pentru a-l pune la punct pe un cetăţean care declarase
că nici mort nu se mişcă de lângă căsuţa lui. Auzise că se numeşte Cetăţeanu şi se mirase.
Când îl văzu stând răscrăcărat, lung şi slab, dinaintea curţii sale, îi veni să râdă.
– De unde dracu’ ai mai luat şi numele ăsta, bă?
– De la tata, răspunse omul, un fost plutonier.
– Şi tac’tu de la cine-l are?
– De la ta-su, să trăiţi.
– Şi ta-su?
– Asta n-o mai ştiu, să trăiţi. Pe străbunicu' nu l-am mai apucat
Iordan încercă s privească peste umărul lunganului. Ca să vadă mai bine, se ridică
pe vârfurile sandalelor sale din piele de crocodil.
– Gata pentru demolare, kir Cetăţeanu?
Lunganul se codea să răspundă.
– Ei, n-ai auzit ce te-am întrebat?
– Ba am auzit, să trăiţi.
– Şi?
– Permiteţi să raportez. Situaţia mea e grea.
– Şi ce-mi pasă mie de situaţia ta? Ordinul se execută...
–... nu se discută. Ştiu, să trăiţi. Totuşi...
– Iar începi? (Cu superioritate condescendentă) Fie... dă-i drumul.
– Cum spuneam...
– Scurt, Cetăţeanule.
– Situaţia mea e grea...
– Mi-ai mai spus-o. Altceva.
– Ştiţi, eu am două case...
– Două case? I-auzi, domnule. Trăieşti ca un burghez sadea (se ridică în vârful
sandalelor). Asta-i una, cealaltă unde-i?
– Mai în centru.
– Bravo, nene. Casă colea, la margine, aer curat, linişte, casă dincolo. În cazul
ăsta, stai bine. Pe-asta ţi-o demolăm şi rămâi cu ailaltă.
– Păi, nu prea-mi rămâne.
– Cum aşa?
– Şi-acolo se demolează.
– Foarte bine, foarte bine, din burghez te transformi în plebeu, ca toată lumea.
Ce-ţi trebuie atâta avere? Sub cerul liber n-o să te lăsăm. Vei primi o locuinţă la bloc.
– Aveţi... dreptate... cum să spun eu, cu viaţa mea cum rămâne?
– Viaţă? (Glumeţ) Ce-i aia? (Subit ameninţător) Mă, ce vrei să spui?
– Ei, nimic... o glumă oarecare... Viaţa.
– (Ameninţător) Iar începi?
vr20130304.indd 131
4/19/2013 12:16:47 PM

132
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
– (Subit înveselit) Păi să vă spun, dom’ şef, cum devine chestia... Eu am muncit
o viaţă pentru căsuţa asta.
– Te ascult (încruntat). Da’ fii atent la ce spui. La fiecare vorbuliţă.
– O viaţă de om. (Râzând) O nimica toată.
– Atât?
– Atât.
– Păi numai pentru atâta te superi?
– Nu, ar mai fi şi altceva.
– Ce?
– Am doi porci.
– Şi ce dacă ai?
– Ce mă fac cu ei?
– Măiculiţă, ăsta nu-i în toate minţile. Ţara arde şi baba se piaptănă
– Eu doi, vecinu’ din dreapta doi, cel din stânga trei...
– Ce te-a apucat?
– Fac şapte.
– Şi ce dacă fac şapte?
– Pierdere curată dacă-i tăiem. Pentru Cetate.
– Taie-i.
– Nu pot.
– Cum adică nu poţi?
– I-am contractat. Trebuie să-i predau, da’ sunt prea mici. Cei de la contractări or
să mă sancţioneze. Asta mi-ar mai lipsi.
– Taie-i, pe răspunderea mea. Asta ca să vezi cât de înţelegători şi umani suntem.
A doua zi, locuitorii Cetăţii aveau să trăiască cel mai zguduitor moment din viaţa
lor. Bătrânii vor povesti că nici moşii şi strămoşii lor nu pomeniseră aşa ceva.
Era zi de târg.
În Piaţa Mare, aceea care despărţea cartierul vechi de cel nou (acela ce urma a fi
demolat pentru că oamenii construiseră la întâmplare, neţinând seama de concepţia
urbanistică aprobată) se instalase o estradă. Saltimbanci din toate colţurile lumii cunoscute
au fost aduşi să distreze poporul. Se dăduse ordin ca toată lumea, cu mic cu
mare, să iasă la târg. Şi li se mai dăduse de ştire ca la ora zece a.m. să stea cu spatele
la cartierul nou, cu faţa la estradă şi să râdă, să râdă în hohote, chiar dacă în acel
moment nu au chef, pentru că, li s-au dat asigurări că viaţa e cum nu se poate mai
frumoasă şi mai hazlie sub conducerea Supremului, a Ctitorului, cine nu crede – se
şoptea – poate să o păţească.
Se apropia ora zece şi oamenii râdeau, se ţineau cu mâinile de burtă, burţile, cele
care nu erau lipite de spate, săltau peste curelele căzute sub buric, unii se tăvăleau
de râs, dar toţi aveau grijă să nu privească decât înainte spre estrada iluminată cu o
mie de făclii, despre care se spunea că reprezintă viitorul luminos al Cetăţii. A privi
vr20130304.indd 132
4/19/2013 12:16:47 PM

P R O Z Ă 133
înapoi era cu desăvârşire interzis, sub ameninţarea unor grele pedepse.
La ora zece fără zece minute, sus, în foişorul instalat în spatele estradei, îşi făcu
apariţia, în sunete de surle şi trâmbiţe, în ropote de aplauze şi urale, Măria Sa Gica
Fe, înveştmântat într-un fel de caftan, voievodal acoperit în întregime cu paiete, cu o
coroană aurită pe cap – obiecte împrumutate de la un teatru de provincie.
După o clipă, în piaţă se făcu o linişte mormântală. Şi constatând acestea, Gica
Fe tună în staţia de amplificare: „Scumpii mei concetăţeni! Trăim o epocă de aur.
Râdeţi, daţi-i drumul mai voios şi mai vârtos!”
La apelul Instanţei Supreme, mulţimea porni să râdă mai tare, mai cu voioşie, pe
gratis, se luau la întrecere cu saltimbancii plătiţi, ici-colo se auzeau pocnete şi bubuituri
– plesneau unii de râs, alţii ziceau că nici măcar nu mai e de râs, dar râdeau şi ei,
fiindcă altfel nu se putea. Fiecare gândea că dacă douăzeci de mii de cetăţeni râd, de
ce tocmai el, acel fiecare, să nu râdă că doar nu-i nebun să ajungă la galere.
Şi nimeni n-a băgat de seamă cum, la zece fără un minut, Gica Fe a făcut un semn
cu mâna. Îngeri cu păr de aur au suflat în trâmbiţe. În următoarea clipă, arhangheli cu
coifuri de aur, călări pe cai albi cu zăbale de aur au înconjurat cartierul nou. Alergau
în cerc precum indienii în vremurile mai noi, aruncau torţe aprinse peste acoperişurile
de şindrilă şi stuf, caii tropoteau, vâlvătăile şuierau, mirosea a smirnă şi tămâie,
a smoală şi pucioasă, a găinaţ şi gunoi de haznale puse la fiert. Sodoma ardea în
flăcări*******.
Şi acel spectacol era prea liric pentru unii, prea tragic pentru alţii pentru ca, întorcând
capul, să-l privească şi să-l judece. Dar cei mai mulţi, deşi stând cu spatele,
râzând şi plesnind de râs, vedeau cu ochii minţii totul şi nu puteau fi înşelaţi. Cu toate
acestea respectau porunca de a sta cu spatele, pentru că, întorcându-se, ar fi pierit.
Şi într-acel timp, un singur om nu se supuse poruncii. Cel numit Cetăţeanu. Mai
întâi, pentru nesupunere, primi câţiva ghionţi de la cei ce nu credeau, dar ascultau
cuminţi, apoi, când vâlvătăile cuprinseră şi coteţul lui cu porci contractaţi, se prefăcu
pe dată în stană de piatră. Această stană de piatră se află şi acum în mijlocul Cetăţii.
Seamănă cu un bărbat căruia cineva i-a scos ochii, să nu vadă. Peste drum se află
o cârciumă unde se serveşte bere nemţească numai sâmbăta şi duminica. În restul
săptămânii, oamenii cumpără bere de la magazinele alimentare şi o consumă stând
rezemaţi de pietroiul cu chip uman, poreclit „La cetăţeanu vesel.”
În cele din urmă, Gica Fe s-a autoproclamat Sultan. Un titlu care atuci a apărut
pentru întâia dată pe firmamentul capetelor încoronate. Avea ambiţia să fie un sultan
luminat. Doctrina lui consta într-un şir de instrucţiuni pe care le considera vitale
pentru supuşii săi. Nu-i scăpa nimic. Îi învăţa cum să pună murături. Cum să afume
prunele, cum să usuce merele ca să poată beneficia de vitamine în tot timpul anului.
Făcuse socoteala exactă a consumului pentru a se ajunge fiecăruia şi a
*******O altă inadvertenţă scuzabilă, care însă se potriveşte întrucâtva. La Atena,
în vremea lui Pericle, grecii au dat foc sectorului comercial al oraşului pentru a
vr20130304.indd 133
4/19/2013 12:16:48 PM

134
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
extinde capacitatea pieţii publice, a Agorei. (n.n.)
se evita totodată risipa de alimente. După părerea lui, fiecare supus avea nevoie
de câte un măr pe zi. La câţi locuitori avea sultanatul ar fi fost nevoie cam de o tonă
de mere pe zi şi, dacă se făcea economie, aproximativ o sută de tone pe an. Şi deoarece
nu fiecare locuitor consuma mărul său zilnic, scăzând şi un mare număr de
sugari şi de bătrâni fără dinţi, rămânea un excedent important pentru rezervele de
stat şi export. Prin urmare, livezile de mere trebuiau extinse. I-a învăţat pe supuşii
săi câţi meri să planteze şi la ce distanţă unul de celălalt, castraveţii muraţi în sare
erau mult mai gustoşi şi mai sănătoşi decât cei muraţi în oţet. Din soia să facă bânză,
iar brânza de oaie sau de capră să se exporte în Egipt în schimbul grâului de colivă,
de care supuşii lui aveau mare nevoie. Carnea de iepure să fie prăjită în ulei de soia.
Uleiul de măsline şi de floarea soarelui fiind deficitar, recomanda mărirea preţului de
vânzare. Ţesăturile urmau să fie folosite mai raţional. Moda maxi trebuia definitiv
abandonată, ea fiind apanajul claselor sociale parazitare pe cale de dispariţie. Se va
inaugura moda mini, mai democratică, adaptată unei societăţi de oameni care trăiesc
muncind şi luptând, nu umblând pe la baluri. În acest caz, tot atât de important era
şi motivul estetic precum şi cel demografic, minijupele dezvelind frumoasele picioare
ale frumoaselor sale supuse şi făcând astfel să sporească virilitatea unui popor
care, prin partea sa bărbătească, dădea îngrijorătoare semne de oboseală. Din acelaşi
motiv, dar şi pentru a evita risipa de materiale, costumele de baie trebuiau croite la
cele mai mici dimensiuni, eventual abandonate. Scriitorii şi artştii să studieze bine
viaţa. Lăudabil au procedat realizatorii spectacolului Prăşitoarea platonică. Aceştia,
înainte de a se apuca treabă, au petrecut un an întreg pe ogoare, alături de ţărani, împărtăşind
viaţa lor de zi cu zi. În acest mod ingenios, ei au pătruns adânc în realitate
pentru a cunoaşte şi reda cât mai fidel, în spectacolul lor, viaţa la ţară. Unii afirmă că
e cam costisitor acest mod de a studia în prealabil realitatea şi se întreabă cum s-ar
putea face o documentare corespunzătoare pentru un spectacol cu Hamlet, dacă nu
cumva, în acest caz, n-ar fi nevoie ca întreaga echipă să facă o deplasare de un an de
zile în Danemarca. „Ei, bine, dragi concetăţeni, aflaţi că nimic nu e prea scump când
e vorba să facem o treabă ca lumea. Sunt gata să cheltui jumătate din bugetul sultanatului
pentru un spectacol realist! Iar în legătură cu Hamlet, ce ne priveşte pe noi Danemarca?
O ţară cu zăpezi veşnice şi unde nu găseşti un portocal sau un smochin.”
Nu-i de mirare că tot învăţându-i aşa şi pe dincolo, minţile supuşilor se leneviseră
şi se prostiseră. Toţi aşteptau ca Măritul Sultan să le spună ce au de făcut, tot, până şi
cum să-şi alăpteze bebeluşii. După unul dintre numeroasele sale discursuri bogate în
fel şi fel de învăţăminte, mulţimea izbucni în aplauze şi, pe loc, confecţionă următoarele
versuri pe care le scanda: „Noi pe Te urmăm, jurăm, jurăm, jurăm!” Şi cum să
nu-l urmeze, dacă fără indicaţiile lui preţioase nu mai era în stare să mişte nici măcar
un deget. Masele populare fac istoria zicea şi repeta el, dar fără a avea în frunte un
conducător, vor bate pasul pe loc.
vr20130304.indd 134
4/19/2013 12:16:48 PM

P R O Z Ă 135
Pentru a cunoaşte în profunzime situaţia Cetăţii, cu denumirea schimbată de sultanat,
Gica Fe îşi organiză un corp de (supra) veghetori, alcătuit din oameni devoţi.
Primea de la ei zilnic informaţii şi fu mulţumit o vreme. Toţi veghetorii socoteau că
pentru a-şi păstra slujba bine plătită e cuminte să noteze nu toate fleacurile, nu tot ce
văzuseră sau auziseră, ci numai ce era pe placul lui Gica Fe care, citindu-le, îşi freca
palmele de satisfacţie. Era o mare fericire să domneşti peste nişte supuşi mulţumiţi.
Nu se ştie cum, printre veghetori s-a strecurat unul care a luat în serios recomandarea
de a scrie în informările sale numai adevărul pur. Lui Gica Fe i se ridică părul măciucă,
citind informările acestuia. Convocă de urgenţă întreg corpul de veghetori şi le
puse întrebarea lui Pilat din Pont: „Care este adevărul?” Adevărul este, au răspuns ei,
că acest coleg al nostru este un prost şi un bârfitor, adevărul este de partea noastră, a
majorităţii covârşitoare, absolute. Adevărul absolut, dacă nu ne credeţi pe noi, pierdeţi
adevărul şi o dată cu el tronul. „Au dreptate, şi-a zis Gica Fe, toţi spun într-un
fel, numai unul singur declară altceva, deci, nu poate avea dreptate, e un imbecil care
trebuie imediat concediat. De l-ar călca mai repede o căruţă.”
În felul acesta scăpă Gica Fe de teroarea întrebării cu privire la adevăr. Pilat a scăpat
de aceaşi teroare, spălându-se pe mâini şi lăsând răspunderea în seama mulţimii.
Privind lucrurile în fond, nu era nici o deosebire între soluţia găsită de guvernatorul
roman al Israelului şi soluţia fostului guvernator al unui Polis grecesc autoproclamat
Sultan.
Gica Fe nu s-a putut bucura prea multă vreme de rangul de Sultan din cauza
unei... indigestii. La început n-a fost decât o greaţă uşoară care, cu timpul, s-a accentuat
pe măsură ce supuşii săi se încovoiau mai tare pentru a-l omagia. Ce legătură era
între greaţa sa şi spinările încovoiate ale supuşilor, nimeni nu i-a putut-o spune, nici
chiar vracii cei mai vestiţi.
A dus-o o vreme pe picioare. Apoi, când chiar n-a mai fost în stare să umble, a
căzut la pat. A încercat medicamente convenţionale şi neconvenţionale, ierburi de
toate felurile, înclusiv troscot. Fără rezultat.
În zadar se străduiau marii dregători să-i aline suferinţa. Dimineaţa pe la zece, toţi
dregătorii se înşirau de o parte şi de alta a patului, întrecându-se în complimente care
mai de care mai măgulitoare, mai pline de bunăvoinţă, mai încurajatoare.
– Frumos eşti, Măria Ta!
– Falnic eşti, Măria Ta!
– Să ne trăieşti, marele nostru Ctitor!
Şi tot aşa. După fiecare dintre aceste urări şi complimente, greaţa lui devenea şi
mai mare. Spinările încovoiate şi vorbele cleioase îi întorceau stomacul pe dos. Cum
să scape de ei? Pentru început le oferi, amabil, o călătorie gratuită în iad, apoi o reîntoarcere
ştiinţifico-fantastico-folclorică la starea ovulară şi, la urmă, îi unse din cap
până-n picioare cu flegma sa binecuvântată.
Se petrecu atunci un fenomen uluitor. Nevertebratele din jurul său se treziră prin-
vr20130304.indd 135
4/19/2013 12:16:48 PM

136
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
se în vârtejul unei evoluţii biologice de neînţeles pentru orice om de ştiinţă, oricât
de iniţiat ar fi fost în tainele şi istoria naturii. Printr-o mişcare accelerată, râmele se
transformară în reptile, reptilele în dinozauri, dinozaurii în maimuţe, iar maimuţele
în animale antropoide bipede. Atât de miraculoasă era flegma Sultanului. Ajunse în
stadiul de om, fiinţă socială, au declarat tirania nulă şi neavenită, au proclamat egalitatea
naturală a tuturor şi l-au detronat pe Gica Fe.
Ce a urmat a fost la fel de uluitor. Afând că nu mai este ce a fost, Gica Fe s-a
însănătoşit subit. S-a înfuriat, a răcnit ca un leu, a ameninţat, dar era prea târziu. I s-a
acordat statut de cetăţean de rând şi i s-a oferit funcţia de paznic de noapte. În zilele
următoare, putea fi văzut stând la coadă ba la carne, ba la cartofi, ba la cizmarul la
care se ducea să-şi pingelească singura pereche de sandale. La început oamenii l-au
privit cu respect şi veneau să pună mâna pe el ca pe sfintele moaşte sau ca pe Vasilică
în prima zi a anului. Toate acestea s-au sfârşit prin a-l scoate din pepeni şi atunci
şi-a zis: „Al dracului să fiu dacă nu mă fac iar Sultan”. Zis şi făcut. S-a dus glonţ la
periferia oraşului unde ştia că locuieşte tânărul Ursus. Acesta era, sau mai degrabă
fusese, un înfocat admirator şi discipol de-al său. Văzându-l, Ursus l-a înfăşcat de
guler, îl duse mai mult pe sus în Agora şi-i zise tare să audă toată lumea adunată la
cumpărături: „Cacă, lupe, ce mâncaşi!” Şi scoase limba la el.
Scena trecu însă neobservată, fiindcă ce le păsa oamenilor de doi beţivi ce se
trăgeau de cravată şi-şi spuneau bazaconii? Fiecare îşi umplea sacoşa cu ceapă, morcovi,
castraveţi şi îşi vedea de drum. Nimeni nu-i arunca nici măcar o privire, lui care
rămăsese fără păr pe cap ca din pieţe să nu lipsească ceapa, morcovii şi castraveţii.
Şi deodată indignarea lui căpătă glas: „Huo, strigă Gica Fe, huo, nesătuilor! Plezniv-ar
maţele-n voi. Urmaşilor mei...”
N-apucă să-şi termine vorba. Fu luat pe sus, aruncat într-o dubă şi dus. N-aş putea
spune unde.
Aşa se încheie povestea celui care a avut ambiţii mari, dar a fost strivit de poftele
meschine ale concetăţenilor săi. De omul cu sacoşa.
vr20130304.indd 136
4/19/2013 12:16:48 PM

proză de MARIAN DUMITRAŞCU
BUMERANGUL LUI ZEELER
Doli Star a apărut pe platou cu o oră întârziere şi a mai întârziat o oră la
machiaj, ca să i se mascheze cearcănele, să i se ascundă herpesul răsărit
pe buza inferioară şi, finalmente, să fie transformată într-o Elizabeth
Bathory irezistibilă şi dominantă.
– Scuze, şi-a făcut ea intrarea. Am pus aseară gheara pe-un minor foarte atletic.
Mi-a luat cam mult să-l prind din urmă. Minorii atletici sunt insaţiabili, dragă.
Bab a zâmbit. A zâmbit şi s-a gândit Dragă.
După o oră şi-ncă o oră, Doli a cerut cafea neagră, pentru că
– Sunt destul de dulce.
Lui Bab i-a fluierat iar prin minte. Dragă.
Doli a solicitat la cafea biscuiţi săraţi şi Bab a bănuit că Sunt destul de dulce. În
schimb, Doli a replicat
– Că nu îngraşă, dragă.
Apoi Doli a făcut ceva care să explice contractul de zece mii pe secundă: a arătat
ca o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă şi a jucat scena trei ca o Doli Star,
dragă. A început să ningă într-o zi cu soare, Doli a ţipat:
– Vai, dragă!
Iar Bab a urlat:
– Tăiaţi!
Tăiaţi! a strigat Bab şi-n momentul în care avocatul celei care-i jucase rol de
soţie pentru aproximativ un an, muză în prima jumătate, depresie de iarnă în cea de-a
doua, şi-a deschis diplomatul pe birou şi-apoi a deschis gura. Avocatul l-a privit pe
deasupra ochelarilor şi a diagnosticat scurt că viaţa nu-i toată o artă. Sau alta.
– Nu degeaba i-am dat rolul ăla de vampă, ca să spun aşa, a decis Bab la sfârşitul
demonstraţiei de praf în ochi.
Roni, care-i reprezentase LUI interesele până în momentul în care Lidia, muza şi
blocajul, îl invitase într-o după-amiază la o apă plată înecată în vin roşu franţuzesc,
şi-a dat ochelarii de pe nas cu un gest expert sugerându-i, în memoria vechii lor
amiciţii şi a contului îngrăşat pe spinarea unui bun client, că nu-l prea vede bine.
– Bab, a spus avocatul. Bab, Bab, Bab. Prietene. Ia-o mai uşor. Las-o mai moale.
Îţi distrugi viaţa.
– Nicio chestie, a replicat Bab. Omu’ n-are decât una. Maxim două. Aşa şi cu
prieteniile.
S-a scuzat o secundă, le-a înmulţit între pereţi de faianţă, a dat afară cinci
vr20130304.indd 137
4/19/2013 12:16:48 PM

138
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
cafele, s-a spălat pe faţă cu apă rece. S-a aplecat asupra tabloului lui Mendeleev
cu Washington la nara dreaptă şi a strănutat. S-a ales praful de chimie. L-a pocit pe
preşedinte în pumn, cu tot cu vultur, cu tot cu piramidă, cu-autograful trezorierului
şef şi l-a aruncat în oglinda de deasupra chiuvetei. Preşedintele a zburat înapoi din
sticla reflectantă şi Bab l-a prins reflex. L-a desfăcut, l-a netezit. De pe bancnota
mototolită acum se-ncrunta la el Franklin. L-a ascuns repede în buzunar.
– Toate mi se-ntorc însutit, s-a destăinuit celui din oglindă. A scos limba. Şi-a
aranjat părul. Cravata. A mimat compătimire. A luat mina unui om de afaceri
încrezător în şansele de reuşită. A pozat în seriosul regizor nominalizat de două ori
la Chipsul de Aur.
– Puteai să te fi făcut şi actor, i s-a adresat Copia.
– Puteam, a recunoscut Bab Bentlei.
– Dacă n-ai fi auzit voci.
– Mereu există un dacă.
– Dacă n-ai fi crezut că ai ceva de spus.
– Hm.
– Dacă n-ai fi auzit voci, i-a spus Oglinda.
– Am mai auzit replica asta.
Şi.
– Am început s-aud voci, i-a zis Bab, mai pe seară, lui Gino.
– Tare, a afirmat Gino. Asta se numeşte inspiraţie.
– Doctorul meu ar găsi că se numeşte altfel, a mormăit Bab. Obişnuiam să dorm
cu televizorul aprins. Îi dădeam sonorul încet. Mă ajuta să adorm. Acum nu mai pot.
Să dau sonorul încet. Nu mai pot să dau pe mute. Nu mai pot să sting televizorul.
– Tare, a repetat Gino aprecierea. Şi cum o să se numească?
– Ce?
– Filmu’.
– Filmu’?!
Gino s-a-ntors spre el. Părea că-l priveşte.
– Filmu’… a ridicat Gino din umeri, într-o traducere aproximativă Despre ce
naiba vorbim noi aici ?
– Filmu’ vieţii mele. Ca să spun aşa.
– Tare, a fost de acord Gino.
Şi.
În acea noapte, Doli a venit c-o sticlă de şampanie de Formula 1 pe care abia o
putea ţine.
– Nu ştiu dac-ai observat, dar întotdeauna am avut o simpatie pentru tine, a ţinut
să-l înştiinţeze odată ajunsă pe canapea, cu un pahar într-o mână şi un Slims în
cealaltă. Dar cred c-ai văzut tu ceva. Nu poţi să n-ai un suprasimţ al observaţiei. La
ce superfilme faci. Nu se poate să nu ai ochi, dragă.
Herpesul era încă ascuns sub vopsele de mii suta de grame, un lucru bun. Un alt
atu îl constituia faptul că firma de cosmetice cu care colabora de vreun an o obliga
vr20130304.indd 138
4/19/2013 12:16:48 PM

P R O Z Ă 139
prin contract să nu treacă pragul unor kilograme. Un alt plus era acela că… era o
femeie în cameră, ca să spun aşa.
– Nu pune mâna pe artişti, a râs Doli după câteva pahare.
Dragă.
A lăsat-o să doarmă în dormitor şi a făcut greşeala de a da drumul la televizor.
Pe un canal, cineva vindea cuţite care tăiau chiar şi alte cuţite. Pe altul, Bob Dylan
cânta Everything is Broken. Pe altul, Tom îl fugărea pe Jerry, cu o tigaie aruncată
ameninţător deasupra capului. Pe altul, trupele ruseşti invadau Ucraina. Pe altul,
Zeeler tuna Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Bab s-a lungit pe
canapea, între perne, cutii goale de bere şi aburi de alcool.
– Am început s-aud voci, s-a auzit cu claritate din sistemul surround.
A tresărit. S-a ridicat în capul oaselor. S-a privit pe sine strănutând în grămăjoara
albă: o dată într-o realitate consumată, o dată în oglindă – şi-a treia, pe ecran.
– Puteai să te fi făcut…
– …actor, s-a completat, cu vocea sugrumată.
– Vreau să-ţi zic că te iert, s-a inserat o voce feminină. Doli îi zâmbea din pragul
uşii, strângând în talie cordonul halatului lui de baie. C-ai jucat mizerabil, a zâmbit
în continuare femeia. Irezistibil. Şi dominant.
La televizor, trupele ruseşti se retrăgeau din Ucraina.
– Chiar? a făcut Bab, şi n-a mai continuat.
– Chiar. Dar în seara asta ţi-ai mai spălat din păcate. Ca să spun aşa.
Soneria telefonului a exorcizat cadrul. Bab a întins o mână îngheţată după receptor.
– Pe-unde umbli? s-a precipitat Gino la celălalt capăt al semnalului.
Bab a mormorosit ceva de neînţeles.
– Te-am trezit? Scuze. Da-i prea TARE ca să nu-ţi spun. Băiatu’ lucrează pentru
tine. Băiatu’ ţi-a obţinut rolul pe care ţi-l doreai. Se face remake-ul după Bumerang.
Vor să dai probă pentru rolul lui Zeeler. Da-i mai mult… de probă. E ca şi rezolvat.
Şi.
– Omule, căcatu’ ăla de avocat e un…un…un căcat! Te-a lăsat în curu’ gol, i-a
adus la cunoştinţă o mare noutate. Şi voiai rolu’ ăsta de când te ştiu. Este?
– Nu voiam niciun rol! a contrazis Bab.
– E foarte tare rolu’, i-a dat înainte Gino. E-o poveste cam pentru copii de şcoala
primară, cu îngerul ăsta întunecat care-ţi ghiceşte cele mai ascunse dorinţe, ce să zic,
şi-ţi aranjează el viaţa, hm!, cum ai vrea tu să fie, dar e un rol de forţă. Ai văzut ce-a
putut să facă Zeeler din el.
– A făcut pe dracu’!
– Trebuie să munceşti! l-a contrat scurt Gino. Te paşte falimentul. Şi uitarea.
– Trebuie să regizez, da.
– Bab, a spus Gino, adresându-se nu unui amic, ci unui tip foarte, foarte
problematic. Lasă-le naibii de prostii. Te duc de râpă.
– E Gino? s-a interesat Doli, cu o satisfacţie pe care cu greu şi-o putea masca în
glas. Ţi-a zis? Ţi-a zis că vor să-l regizez? Hai că mai ai o recomandare. Ca să spun
vr20130304.indd 139
4/19/2013 12:16:48 PM

140
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
aşa.
Mai târziu, după alte câteva sticle golite, Bab s-a văzut iarăşi la televizor. Îl plimba
pe Vivaldi. Vivaldi, şoricarul pe care-l avusese în copilărie şi care încercase să muşte
dintr-o roată în timp ce o maşină rula prin faţa casei. „Un căţel tâmpit de tot, mămico.
Nici nu-mi pare rău de el”, spusese, cu lacrimi în ochi, în faţa paharului cu lapte, la
masa din bucătărie. Apoi, s-a văzut târât de Bach pe terenul de joacă ce se-nvecina cu
locuinţa care-i oferise pentru întâia dată mândria titlului de proprietar. Bach nu era
Vivaldi. Când se opintea pe picioarele din spate, lăsa impresia că e capabil să tragă
după el o maşină sport pe bulevardul viselor, dus-întors. Bach dispăruse de-acasă
într-o amiază ploioasă fugind dincolo de stradă şi de terenul de joacă, pentru a răsări
(odată cu soarele şi) împreună cu Lidia, care întrebase din uşă zâmbind radios, „E
căţeluşul dumneavoastră? E ud tot, sărăcuţul.”
Şi.
Cu acest diminutiv, ecranul televizorului s-a înnegrit. Bab se vedea încă pe
ecranul fără semnal, o siluetă umbrită stând pe canapea, reflectată în sticla întunecată
a aparatului.
A scos o doză din buzunar şi-a supt-o în mare grabă, ca să spun aşa.
– Puteai să te fi făcut actor, i-a transmis oglinda neagră un ecou, ca să-i intre bine
în cap ideea asta.
A mai scos o doză şi şi-a albit vârful nasului. El se mişcase. Însă oglinda, oglinda
îl fixase. Îl ţintuise pe loc, într-un moment static, într-un tablou înnegurat, cu ramă
cu butoane. Şi-a ridicat o mână deasupra capului. Cel din ecranul rece a uitat să-i
urmeze mişcarea. A făcut cu mâna. Cel din ecran nu i-a răspuns la salut – a rămas
înţepenit pe canapea, cu capul atârnat într-o parte.
S-a refugiat din acea imagine fără a se uita în urmă. A fugit de pe canapea şi
a căutat companie. În dormitor, Doli adormise, cu o mână atârnând pe marginea
patului, încă purtându-i halatul. Adormise profund. Bab l-a apelat pe Gino. „Nu sunt
aici sau sunt, şi n-am chef,” l-a întâmpinat mesajul înregistrat, apoi s-a auzit bip-ul.
– Gino. Gino! VINO ŞI SCAPĂ-MĂ DE CURVA ASTA! a ţipat la telefon. Nu
l-a ajutat cu nimic. Nu şi-a descărcat nici furia, nu şi-a păcălit nici temerile. Şi, deşi
ţipase foarte, foarte tare, cât de tare putuse, Doli nu-l auzise. Nu se mişcase. Nu
deschisese ochii. Nu se trezise. Tăiaţi! Tăiaţi!
TĂIAŢI!
A sunat la poliţie. A adunat în viteză probele incriminatorii de prin casă şi le-a
ascuns într-un ghiveci din curte. A dat fuga în baie şi s-a spălat pe faţă. S-a strâmbat
în oglindă. A luat masca unui bărbat serios, de succes. S-a studiat cu atenţie.
– Mai ai ceva de comentat, ca să spun aşa?
Oglinda a tăcut.
Din stradă s-a auzit o sirenă. Cât să fi trecut de când apelase poliţia? Un minut,
două? Soneria de la intrare a ţiuit. Ajuns în hol, a găsit uşa deschisă. Şi-atât. Nu era
vr20130304.indd 140
4/19/2013 12:16:48 PM

P R O Z Ă 141
nimeni. S-a-ntors în living. Televizorul era aprins. Pe ecran, Doli Star plângea în cea
mai realistă scenă pe care o jucase vreodată. Ce film e ăsta, s-a-ntrebat. Pe ecran, doi
poliţişti puneau întrebări. Unul dintre ei se aplecase deasupra unui bărbat întins pe
o canapea. Îi lua pulsul. Bab a recunoscut imediat canapeaua. A recunoscut decorul
propriului living. Şi-a dezlipit ochii de la televizor înainte ca frica să-i paralizeze şi
ultima fărâmă de raţiune şi a inspectat realitatea înconjurătoare. Singura fiinţă din
încăpere era el, Bab Bentli. Şi UNDE naiba erau adevăraţii copoi?
– Chemaţi ambulanţa, a spus poliţistul de lângă canapea, în abonamentul de
cablu. Sau mai bine să-l cheme cineva pe John.
– Pe cine? a întrebat celălalt poliţist.
– Pe Doe.
Celălalt poliţist n-a schiţat nicio mişcare.
– Pe legist! a ridicat colegul lui de serial de vineri seară tonul. Scuzaţi, doamnă,
s-a întors actorul-om-al-legii spre Doli. Soţul dumneavoastră? Îmi pare rău.
– Nu, a sughiţat Doli din pragul livingului, acoperindu-şi goliciunea cu halatul lui
Bab. Dragul de el…nu, nu, nu…eram doar colaboratori…şi buni prieteni.
Iar lui Bab i-a zburat prin minte. Ce scenă siropoasă. Dragă.
Apoi canalul şi imaginea s-au schimbat şi Zeeler, cu mantie neagră şi pălărie
ţuguiată în rolul lui din Bumerang, s-a răstit la el de pe ecran:
– Ai făcut sacrificiile?
– Ce? s-a trezit Bab iniţiind o întrebare.
– Ai sacrificat tot ce-ai iubit? a spus Zeeler fixându-l cu privirea. Mai ai vreo
dorinţă? Vreo poftă? Un vis de terfelit? Zeeler zâmbea într-o parte şi ochii îi scânteiau
sub borurile pălăriei.
Bab n-a găsit a mai avea ceva de spus.
– Atunci, hai odată! Trăieşte-ţi viaţa pe care vrei s-o trăieşti! Omu’ n-are decât
una. Maxim, două.
Zeeler îi ţinea în lesă pe Vivaldi şi Bach, iar în fundal păreau să fie multe feţe
cunoscute. Păreau să fie mama, fratele mai mic, care murise de leucemie la vârsta de
nouă ani, prietena din liceu, cu care experimentase întâiul sărut, care stătea sprijinită
de prima lui maşină, cu flăcări pe capotă…şi mulţi, mulţi alţii. Şi Lidia era acolo, dar
nici urmă de Roni, avocatul. L-a observat şi pe Gino într-un colţ, făcându-i cu mâna.
Aşteptându-l.
– Tot ce trebuie să faci, i-a explicat Zeeler ţinând zdravăn de lanţul în care se
încorda Bach, pe care mirosul îl atrăgea undeva în afara cadrului, tot ce trebuie să
faci e să spui pentru ultima dată.
– Ce?
– Să spui Tăiaţi!
vr20130304.indd 141
4/19/2013 12:16:48 PM

proză de MARIAN ILEA
FLAŞNETARUL DIN MEDIO MONTE
Otto Tabakov trăia în Medio Monte de vreo treizeci de ani. Iniţial, fusese
francez şi cântăreţ la flaşnetă în piaţa de la Gare du Lyon în Paris. Pe
atunci, îl chema Bernard Dupont. Îi avea pe Gupta şi Lal, ca şoricei şi
pe Sastri şi Rao, ca papagali. Lua micul dejun la un bistro în piaţa de la Gare du
Lyon. Madama îi aducea şuncă şi omletă. Croissant şi cacao fără lapte. Prin vitrina
bistroului, Bernard Dupont vedea intrarea principală în Gare du Lyon. Locul lui de
muncă. La piciorul stâng, Bernard Dupont îl avea pe Gupta. Englezul de la masa
alăturată privea îngrozit. „Shiner”, a strigat englezul. Madama a apărut zâmbitoare,
spunând: Shiner Gupta a venit pentru les produits. „Merci, madame”, a spus englezul
părăsind scandalizat bistroul. „Bernard, o să-l dăm afară pe Gupta”, a zis madama.
„Dacă îi place aşa de mult, ţi-l dau să-l duci acasa”, a zis Bernard. „Bernard, de ce
nu ai tu un coşuleţ albastru în care să doarmă două pisici?”, a completat madama.
Bernard Dupont a ieşit supărat din bistro. A păşit pe trotuarul ud. „Pentru prima dată
după ani de zile, simt că sunt din nou viu”, şi-a spus Bernard Dupont, pregătit să
lase-n urmă Gare du Lyon. După două luni, ajunsese în Medio Monte. Îl chema Otto
Tabakov. Cânta la flaşnetă în piaţa centrală. Trecuseră de atunci treizeci de ani.
*****
În timp ce Otto Tabakov îşi vedea de treaba lui în Medio Monte, madama care
avea bistroul în piaţa de lângă intrarea în Gare du Lyon din Paris povestea cum
Bernard Dupont a murit într-un azil de săraci şi șoricelul lui, Gupta, a fost devorat de
o mâţă hoinară ce îşi ducea veacul pe peroanele gării. Apoi, madama s-a îmbolnăvit
rău. În şase luni, o duceau neamurile în sicriu, tocmai la cimitir. Din bistro s-au ales
praful şi pulberea. Despre Bernard Dupont nimeni n-a mai rostit un cuvânt. Nici
despre Shiner Gupta nu s-a mai auzit chiar nimic.
*****
Otto Tabakov din Medio Monte se-ncovoaie după bănuţul aruncat de primar pe
trotuar. În piaţa din Medio Monte se adună lume. De la cafenea se aude muzica
flaşnetei.
„Vezi, de când cântă Otto în piaţă, oraşul ăsta începe să fie apreciat”, îi spune
primarul şefei lui de birou. Madama Yeva e şefă de cabinet la primărie. Un curvoi
de muiere, care trăieşte cu cine apucă. Noaptea doarme cu Otto Tabakov. În pat.
Ziua lustruieşte biroul primarului din Medio Monte cu spatele. Yeva e vaduva unui
armean ce avusese prăvălie de dulciuri în Piaţa Centrală. Săracul murise de gelozie şi
de inimă rea. Lumea bună din Medio Monte îi spunea Yevei „curvoiul ăsta din cauza
vr20130304.indd 142
4/19/2013 12:16:48 PM

P R O Z Ă 143
căreia nu mai avem minunatele dulciuri ale armeanului”.
Otto Tabakov mişca manivela pentru cântecul de toamnă din oraş. Ceaţa învăluia
clădirile. Doamnele din Medio Monte păşeau cu grijă pe străduţele pietruite. Înspre
Piaţa Centrală. „Să nu vă rupeţi tocurile!”, striga madama Yeva de la fereastra
cabinetului primarului. Apoi râdea gâlgâit. „Doamnele astea simandicoase ţin în
mâini coşuri roşii ori albastre pentru cumpărături”, îsi spunea Yeva muşcând cu
pofta din felia de plăcintă armeneasca plină cu mere. În fiecare dimineaţă, ieşea
din primărie. Îi ducea domnului Otto Tabakov o felie de plăcintă armenească plină
de mere răzălite. Se apleca înspre el şi îi şoptea: „Domnule, o să vă rog să mâncaţi.
Învârtiţi din manivelă cu stânga şi mâncaţi cu dreapta, ca să nu mai fiţi aşa de
slăbănog”.
Otto Tabakov, flaşnetarul din Medio Monte, văzuse în vitrina magazinului central
cea mai faină bicicletă bleu din viaţa lui. Ar fi fost tare frumos să o cumpere. „Aici,
în oraşul acesta, nimeni nu-şi permitea o astfel de bicicletă”, şi-a spus, învârtind din
manivela flaşnetei.
Flaşnetarul îşi râşneşte cântul. Cineva îl ascultă. „Peste spicele de grâu. Pe sus.
Fulgerând, rândunicile albastre se pregătesc de drum. În Medio Monte a venit ceaţa
toamnei. Acolo nu lipseşte nimic. Acolo sunt haine de pus pe trupuri atinse de frig”.
Flaşnetarul Otto Tabakov îşi râşneşte cântul. Cineva îl ascultă. Acolo, în Medio
Monte, te poţi gândi la insule cu mirodenii, cu pietre cum scânteie în nisip, cu melcii
din mările ce scaldă ţărmurile Europei şi din care picură, precum veninul viperelor,
zâmbetul doamnelor simandicoase ale oraşului.
Otto Tabakov îi compusese o piesă Yevei. O cânta la flaşnetă când primea felia de
plăcintă cu mere: „Sufletul tau îndrăgostit / Covorul tibetan l-a împletit”.
Doamnele din Medio Monte o dispreţuiau şi mai abitir pe Yeva: „Auzi, domnule,
curvoiul ăsta de muiere are şi melodie. Aşa-i în lume, cu cinstea şi respectul nu
ajungi nicăieri”, spuneau femeile alea de câte ori auzeau melodia Yevei născută din
învârtitul manivelei domnului flaşnetar Otto Tabakov.
*****
Domnul primar din Medio-Monte îi spunea flaşnetei caterincă.
*****
Yeva îi spunea primarului de câte ori se aflau în intimitatea biroului de la primărie
că flaşnetarul Otto este egal cu un muzicant ambulant care învârte de o manivelă la
flaşnetă.
*****
Flaşneta domnului Otto Tabakov din Medio Monte avea burduf din piele. Alama
şi lemnul din alcătuirea acestui vechi instrument răspundeau de sunete. Tonurile
şi registrele numeroase făceau de nepreţuit flaşneta acestui domn ce trăia de peste
treizeci de ani în oraș. Toţi cetăţenii din Medio Monte ştiau că flaşneta domnului
Otto Tabakov era aproape unicat. AVEA ROLE. FLAŞNETA SE DĂDEA PE ROLE
PRIN MEDIO MONTE. Doamnele oraşului erau îndrăgostite de slăbănogul domn
Otto Tabakov. Se apropiau cu tandreţe de flaşnetar. Puneau bănuţul pe trotuar. Îi
vr20130304.indd 143
4/19/2013 12:16:48 PM

144
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
şopteau în urechea stângă: „Măi, Otto, mare Spielmann eşti tu, măi!”. Apoi plecau
repede înspre cafenea. Roşeau. Îl aşteptau. Sperau. Otto Tabakov stătea fix. Parcă
înţepenit în piaţa din Medio Monte. Flaşneta avea role. Otto Tabakov avea picioare.
Yeva apărea de două ori într-o oră la fereasta cabinetului primarului. Îl supraveghea.
Îi spunea că nu doreşte să-l piardă. Că nu vrea ca doamnele din Medio Monte să
i-l fure. Noaptea. În pat. Când erau goi. Când luna plină lumina şi munţii din jurul
oraşului.
*****
Doamna Fischer i-a spus doamnei Hoffmann la cafenea că Otto cânta muzica altui
timp. Doamna Hoffmann i-a spus doamnei Fischer la cafenea că altu-i pământ pentru
tălpi. „Pe vremea acestei muzici, doamna Fischer, se dispărea altfel din oraş”, a mai
completat doamna Hoffmann. Ca să nu rămână mai prejos, şi doamna Hoffmann i-a
spus doamnei Fischer: „Neputinţele se cântau atunci în alte locuri şi nu se ascundeau
pe sub pervazuri, doamna Fischer”. „Nici nu existau neputinţe atunci”, a strigat
doamna Fischer înspre doamna Hoffmann. Cele două doamne se îndrăgostiseră de
Otto Tabakov. Erau geloase una pe alta. Începuseră să se urască. Se suspectau de mult.
Doamna Hoffmann credea că doamna Fischer îşi petrecea nopţile cu slăbănogul şi
că-l alinta spunându-i Otto. Acelaşi lucru îl credea şi doamna Fischer despre doamna
Hoffmann. Cele două doamne fuseseră prietene din copilărie. Absolviseră împreună
şcoala de fete din Carei. Se măritaseră în aceeaşi zi cu doi ingineri specialişti în
minerit, veniţi în Medio Monte de la Viena.
*****
Otto Tabakov avea mersul legănat. Ca-n valsurile vieneze. Zâmbea pe sub
mustaţă. În piaţa de lânga Gare du Lyon cânta la flaşnetă. Vindea bilete de papagal la
intrarea înspre peroane. Papagalii coţofeni le scoteau din cutiuţe. Concepuse patru
tipuri de bilete. Oamenii îl iubeau. Strigau după el: „Bernard, o să-ţi cumpărăm toate
biletele!”. Otto Tabakov se numea atunci Bernard Dupont. Trecuseră mai bine de
treizeci de ani. Avea o cutiuţă din care papagalii porneau extragerea. „Întâlnirea cu
destinul. Hai la întâlnirea cu destinul!”, striga Bernard Dupont. Toate bilețelele erau
despre împlinirea fericită a poveştilor de dragoste.
Yeva îşi purta prin Medio Monte flaşnetarul „la patru ace”, cu veston negru, joben
cu boruri largi. „Dragostea e peste tot şi pentru fiecare”, îi spunea Otto Tabakov şefei
de cabinet a primarului.
*****
Otto Tabakov se trezise în acea dimineaţă foarte fericit. Yeva îi aprobase
deplasarea în târgul de la Debrecen. Yeva îi aprobase achiziţionarea şoriceilor Gupta
şi Lal şi a papagalilor Sastri şi Rao.
*****
Jobenul cu boruri largi pe care se hârjoneau Gupta şi Lal. În Piaţa Centrală
din Medio Monte. Sub privirile hulpave ale doamnelor Fischer şi Hoffmann. Otto
Tabakov scria bilețele vesele pentru întâlnirea cu destinul. „Poftiţi, doamna Fischer!”,
„Luaţi, doamna Hoffmann!”, zicea Otto Tabakov către cele două doamne din Medio
vr20130304.indd 144
4/19/2013 12:16:48 PM

P R O Z Ă 145
Monte. „Sunt patru tipuri de bilete vesele”, şoptea enigmatic Otto Tabakov.
Când îi aducea felia de prajitură cu mere, Yeva extrăgea un bileţel. „Lasă-l pe
Gupta, Otto. El trage cu pricepere biletul care spune adevărul”, zicea Yeva. Apoi,
citea cu spaimă. Apoi, se bucura. Veştile erau bune. Biletul îi spunea că va trăi
optzecişicinci de ani.
*****
Doamna Hoffmann: Papagalii lui Otto sunt dresaţi, doamnă Fischer. Nu e bine să
luăm bilete de la papagali de genul ăsta. Dacă ele sunt doar necâştigătoare?!
Doamna Fischer: Frumos şi adânc ai zis, doamnă Hoffmann!
Doamna Hoffmann: He, he…Otto mi-a zis că după ce plec eu bagă papagalul la
sân, să nu îngheţe, că-i toamnă friguroasă în Medio Monte. După ce am tras biletul
şi l-am citit, am văzut că scria că voi trăi 85 de ani şi o să mă mărit cu băiatul Vasile.
Exact aşa era scris acolo, doamna Fischer. Acuma, eu m-am măritat deja. Da’ am
început să-l strig pe domnul Hoffmann – Vasile. Ca să trăiesc optzecişicinci de ani,
doamnă Fischer!
Doamna Fischer: A venit şi curvoiul asta de Yeva. După ce i-a dat felia de plăcintă
cu mere, a tras un bilet. Cred că-i scria de bine, avea un zâmbet larg pe faţă.
Doamna Hoffmann: În fiecare zi o păcăleşte. Otto nu-i prost. Îi dă acelaşi bilet
vesel. Curvoiul de Yeva crede şi pleacă fericită la ea la cabinet.
Doamna Fischer: Exact aşa am bănuit şi eu. Mulţumesc, doamnă Hoffmann,
pentru sinceritate.
Doamna Hoffmann: La revedere, doamnă Fischer.
Doamna Fischer: La revedere, doamnă Hoffmann.
*****
Cine-i comandantul. Şi cine-i sergentul. Otto Tabakov hoinărea prin parcul din
Medio Monte. Lăsase flaşneta lângă zidul din dreptul primăriei. Avea patruzeci de
minute de linişte. Calmul florilor roşii şi galbene. Maeştrii grădinari din Medio
Monte erau renumiţi până dincolo de Debrecen. Toamnă. Aurul de toamnă al ulmului
din parc. În aerul de toamnă se leagănă crengile de măr. Sturzii de vară au tăcut.
„Când va veni luna plină, animalul roşu din bârlogul Dealului Minei se va simţi
alungat”, îşi spune Otto Tabakov.
„Când am venit în acest oraş, eram străinul alb. Atunci am văzut rămurişul înverzit
şi macul din norii de argint din oraş. Şi am ştiut…Am ştiut că aici e casa. În Medio
Monte locuieşte Otto Tabakov, flaşnetarul”, îşi spune grăbit Otto Tabakov. Pauza s-a
terminat. Flaşneta îl aşteaptă rezemată de zid.
*****
Papagalul Sastri îşi mişcă degajat aripile. Flaşneta cântă. Vals. Papagalul Sastri
face zboruri scurte. Bate din aripi în ritmul muzicii. Papagalul Sastri a trăit în
Debrecen câţiva ani. Acum, şi papagalul Sastri, şi papagalul Rao, şi şoricelul Gupta,
şi şoricelul Lal trăiesc în Medio Monte. Papagalul Sastri a prins în plisc un bilet
pentru stăpâna Yeva. A zburat cu el făcând rotocoale largi deasupra flaşnetarului.
vr20130304.indd 145
4/19/2013 12:16:48 PM

146
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Yeva s-a apucat de citit.
„Într-o zi, papagalii ăştia şi şoriceii ăia vor muri”, îşi spunea Yeva în fiecare zi. Un
zâmbet larg de bucurie îi apărea pe faţă.
„Iar a păcălit-o cu bileţelul vesel Otto”, spuneau în cor, fericite, doamnele Fischer
şi Hoffmann din Medio Monte.
*****
Primarul Becker Laurenţiu din Medio Monte îşi aranja costumul. La el în birou.
Yeva era o femeie adevărată. Te iubea aşa cum voiai.
„E foarte expresiv acest Otto Tabakov”, spunea primarul Becker Laurenţiu în
şedinţele de consiliu. „De când cântă în piaţă, oraşul ăsta începe să fie apreciat”,
continua domnul primar din Medio Monte.
Consilierii îi dădeau dreptate.
*****
Şi totuşi…pentru Becker Laurenţiu apăruse o durere, o durere de cap inexplicabilă.
Venea ca din senin. Îi apăsa ochii. Îi înceţoşa privirea. Era ca o şoaptă la început.
Auzea ca o gâdilitură în urechea stângă: „Shiner Gupta! Shiner Gupta!”. Literele
dispăreau. Cuvintele nu se mai auzeau. Începea durerea. Inexplicabilă. Ca din senin.
*****
„Domnule Becker, în curând veţi afla cine-i comandantul şi cine-i sergentul”,
spusese cu glas puternic Otto Tabakov înspre ferestrele şefei de cabinet de la primăria
din Medio Monte.
Vorbele acelea îi speriaseră până şi pe cei doi papagali ai flaşnetarului.
vr20130304.indd 146
4/19/2013 12:16:48 PM

poeme de ŞTEFAN CIOBANU
Drum bun, domnule Ştefan Ciobanu!
În zilele când această ediţie era ca şi încheiată, gata de tipar, am primit pe mail, de la
un poet pentru mine total necunoscut, un întreg volum inedit, intitulat vag ionescian
de-a buşilea prin aer, a cărui lectură neamânată recunosc că m-a umplut, de la
primul la ultimul poem din cele 74 pagini, de încântare. Aveam a face, cum i-am şi
răspuns autorului, cu un profesionist, adevărat maestru, dacă acest sublimat mai spune
ceva. Fiecare poem din volum e, în sine, superb, iar întregul – impecabil stilistic –
debordează dacă nu neapărat de noutate, căci de unde noutate în poezie azi ?, sigur de
curaj şi prospeţime. Forţa, stihialitatea cambrată a imaginarului, amploarea viziunii
calm structurată într-o dinamică textuală ce nu încape decât la limită în pagină, în
poeme, cele mai reprezentative, imposibil de tipărit în formatul revistei noastre fără
riscul de a le schilodi superbia turnurii originale, tonul elansat, atent strunit, al frazării,
cu rupturi de ritm plasate „la fix”, anume pentru a inerva o discursivitate ameninţată
continuu de colaps respiratoriu şi miraculos resuscitată/repli ată/revigorată/relansată
– acestea ar fi cred, grosso modo, câteva dintre liniile de forţă definitorii ale poeziei/
poetului Ştefan Ciobanu. În disperare de… spaţiu, am ales pentru prima apariţie în VR
poemele din ciclul drum bun domnule nimeni, scurte, penetrante, memo rabile, nişte
mici bijuterii îndelung polisate: vârful aisbergului, să zic aşa, „mucul şi sfârcul” liricii
acestui nimeni ce se cheamă definitiv şi inconfundabil ŞTEFAN CIOBANU, poet
rafinat, amplu şi profund, într-un cuvânt: admirabil. Vom reveni cu bucăţi din volumul
de-a buşilea prin aer, în numerele viitoare.
Marian DRĂGHICI
drum bun domnule nimeni
aşadar, întâmpinaţi cu batjocură orice poet! elena guro
în dimineaţa aceea toţi oamenii
întinseseră de la ferestrele lor
cabluri oţelite pe care mergeau încet
se mişcau precaut ca nişte bătrâni pe gheaţă
miile de cabluri se pierdeau haotic în zare
formau o burtă sub greutatea tălpilor zdrelite
de care picăturile de sânge atârnau ca nişte mere
pe relieful străzilor goale
se vedea doar un caroiaj de umbre
vr20130304.indd 147
4/19/2013 12:16:48 PM

148
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
eram decis să duc pianul chiar şi în condiţiile acelea
şi am cautat sub clape
o pereche mai groasă de ciorapi
spaţiul velin
când sunt într-o cameră goală
pe care nu ştiu cum să o umplu
îi pun într-un colţ
un pahar cu lapte
apoi
mă aşez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
şi aştept
firesc
să încep să levitez
în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec
imense
vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav
ne vor împinge printre blocuri pe străzi prin oraşe
vor ajunge cu noi pe câmpii
prin păduri
ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe
pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri caii de lemn ai copilăriei
cu boturile mari
imense
vr20130304.indd 148
4/19/2013 12:16:48 PM

P O E Z I E 149
esenţa
eram fericiţi omorâserăm împreună căpcăunul
care ne teroriza oraşul
cu toţi i-am împins cuţitul în inimă
stăteam uşuraţi cu zâmbetele mânjite de sânge
beam bere petreceam chiuiam
şi ne uitam la el satisfăcuţi
cum îi ies trenuri prin vene
cum îi cresc clădiri pe trup
cum i se împleticesc biserici prin plete
cum spune poezii
şi cum cântă în somn
cum îi ies ape şi munţi pe gură
dar noi eram fericiţi
omorâserăm împreună căpcăunul
şi puteam să facem dragoste
sub stelele lui de pe piept
ce nebuni eram şi noi
ce nebuni eram şi noi
ne îndrăgosteam pe o vreme cu un soare plin de musculiţe
aprindeam becurile în beciuri până îi creştea pământului
o carapace de lumină
luam caii din tablourile lui magritte
şi galopam cu ei pe dubele răsturnate
în urmărirea mingii de ping pong
ne puneam palmele unele peste altele până formam
un turn cu degete în loc de cărămizi
era suficient să ne sărutăm
şi nu mai auzeam zgomotele aviaţiei inamice
intram unul în cadavrul celuilalt ca într-o şcoală
scriam cu păsări care erau de fapt cărbuni
dar nici un medicament nu ne vindeca de tenebra cu aripi
vr20130304.indd 149
4/19/2013 12:16:48 PM

150
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
în loc de brățări ne puneam potcoave ruginite de sub limbile iubirilor
ne spălam cu apa găsită dimineaţa pe podea sub pat
şi mergeam la joburi cu prăpastia după noi
în care puneam o carte şi mâncarea pentru prânz
zăboveam prin baruri până ne rătăceam
noaptea porneam năuci în căutarea părinţilor şi
intram în vorbă cu străinii cu chelneriţele cu barmanii
în luminişuri ne scoteam moneda din buzunar
căutam frenetic cea de-a treia faţă
despre tipologiile lui don quijote
apropiindu-se de morile tăcute şi masive
don quijote iese în fugă din don quijote din armură
care iese din don quijote de pe cal
care iese din don quijote care bea ceai pe şa
care iese din don quijote care visează
care iese din don quijote căruia îi bate inima
sancho panza îi urmează ducând gânditor
cei şase cai de acelaşi căpăstru
fiii apusului
pentru că nu a mai fost timp nici să ne legăm bocancii
şireturile curgeau pe lângă glezne
luaserăm cu noi în buzunare doar flăcările lumânărilor de la părinţi
când ieşeam din oraşe ne vedeam cel mai bine unul pe celălalt
atât de rari dar niciodată mai puţini
cu hainele rupte în fâşii subţiri ca limbile de ceas
viii cară morţii se auzea tot timpul în liniştea din jur
precum un ecou împărţit frăţeşte între soldaţi
când se lăsa noaptea şi se făcea frig
îmi trăgeam craniul comandantului ca pe o glugă
vr20130304.indd 150
4/19/2013 12:16:48 PM

P O E Z I E 151
oraşul simţit
când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
se opreau foarte aproape de nori
mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume
din difuzoarele postului de radio local
atârnate de ziduri
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
şi mie mi se părea normal
ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor ciuruite de catarg
trecerea rinocerilor
ce mai fac?
îmi plimb cuiburile goale din corp prin oraşul strâmb
îţi spun sincer ochii îmi ies prin mască şi se aşază de capul lor
pe borduri
nu ca în noaptea aia
când mă întorceam cu trenul mai mult pe umeri
şi cel de din faţa mea a citit tot drumul dintr-un ziar enorm
nu i-am putut vedea un milimetru din trup
când am adormit l-am auzit ieşind deschizând cu greu uşa
dând din aripi depărtându-se
ţipând ca o pasăre din înalt
în timp ce vagonul se rostogolea pe câmp
ca lovit de ceva din lateral
vr20130304.indd 151
4/19/2013 12:16:48 PM

152
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
azi iar nu scriu nicio poezie
ura! strigă imaginea mea din oglindă
ura! strigă pantofii că astăzi nu îi voi încălţa
ura! strigă prietena de pe mess
folosind o mie de emoticoane
pe care o să le visez la noapte
ura! aş striga şi eu dacă aş fi într-o cameră de hotel
(la mare sau la munte cui îi pasă)
ascultând ca pe un concert de mozart
muzica tălpilor ei susţinându-i trupul gol
pe mocheta aspră
a început să miroasă a lavandă pe răni
îmi ţii liniştea de mână în pădurea limbilor de ceas
îmi ridici toate lucrurile de subţiori
deasupra prafului stârnit de turma elefanților
gata alergăm pe sfoara ce ţine zmeul
ploaia mângăie cerşetorii din jur
săruturile mele îţi luminează sângele
stâlpii solemni susţin ungherul nostru sus
aproape de bustul de plastic al lunii
(din volumul de-a buşilea prin aer, gata de tipar)
vr20130304.indd 152
4/19/2013 12:16:48 PM

poeme de CRISTIAN LIVIU BURADA
Luna din vin
De puţin timp am considerat corect
Să împart cu Dumnezeu
Ce mi-a mai rămas
Este perfect acum
N-ar trebui s-o spun dar
Luna brumată străluceşte în paharul cu vin roşu din faţa mea
Îmi este teamă să mai sorb o înghiţitură
Să nu tulbur cumva luna din vin
Poveste cu aviator
Tânăra văduvă m-a luat în braţe urlând
şi m-a sărutat apăsat pe gură
El era mort de ieri după amiază
Alături în coşciugul închis erau câteva bucăţi
Din trupul aviatorului
Bucăţi adunate grijuliu de pe câmpul
Unde se prăbuşise avionul
Desupra coşciugului erau şapca aviatorului
şi câteva decoraţii
Căzuse la datorie pilotul
Cum spuseseră în mai multe rânduri
Vorbăreţii de ocazie în haine de paradă
Nu ştiam că datoria pilotului era să se prăbuşească
Cu avion cu tot cu viaţă cu tot
Peste un câmp într-o toamnă
Deasupra treceau avioane desenând pe cer nişte cercuri albe termurânde
Care mai apoi la câteva secunde se transformau
În inimi de abur albe încremenite
vr20130304.indd 153
4/19/2013 12:16:48 PM

Erau semnele de preţuire din partea aviatorilor vii
Pentru aviatorul mort
Atât mai puteau să facă pentru el aviatorii
P O E Z I E 154
Atunci ea m-a sărutat apăsat pe gură – buzele-mi sângerează şi acum
Nu înţelesesem mare lucru din câte se întâmplaseră mai înainte
Dar cât de mult l-a iubit cât de mult îl iubea cât de mult îi va lipsi
Atunci am simţit într-o mare durere de sărut însângerat ...
Ultimul tînăr al mileniului trecut care a avut privilegiul
să-şi bărbierească tatăl
În ultimii săi doi trei ani de viaţă îl bărbieream pe tata
Îmi spusese că aşa se întâmplau lucrurile la el în sat de când lumea
Afară în curte dacă era vremea bună sau în casă dacă era vreme rea
Pe bătrîni îi bărbiereau fiii lor
Am acceptat cu un soi de bucurie lăuntrică
Implineam o rânduială veche şi îl mulţumeam pe tata
Cât despre munca de bărbier m-a asigurat
Că n-o să fie nici un fel de problemă
Făcusem eu lucruri mai grele darămite să mă plimb cu briciul
Pe obrazul bătrân ca un ogor – îmi spusese tot tata drept încurajare
El zâmbea la trecerea briciului
Eu însă eram încordat ca un arc
Simţeam lama briciului-şarpe argintiu cu pielea uscată –
Nu pe chipul tatălui meu
Ci chiar pe propriu-mi grumaz temător de vreo însângerare
Pentru a-l putea bărbieri cum se cuvine
Tata îşi mişca limba prin gură astfel încât
Faţa lui îmbătrânită ca un ogor în iarnă
Să se poată întinde cât mai bine
Iar briciul să-şi facă treba
Totdeauna reuşeam un bărbierit ca la carte –
îmi spunea tata bucuros
Cred că sunt ultimul tânăr al mileniului trecut
Care a avut privilegiul să-şi bărbierească tatăl
vr20130304.indd 154
4/19/2013 12:16:48 PM

155
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Şi azi îi simt faţa la o lamă de brici de vârful degetelor mele
Parcă-i sculptam chipul într-o bucată de lut
El îşi mişca limba reuşind să îndrepte cutele de la obraji şi buze
Astăzi mai mult decît atunci chipul meu simte briciul
Ca pe o atingere argintie de şarpe lunecos foarte subţire
Obrazul ogor tomnatic îmi este
Degetele mele mâna mea dreaptă deja ghicesc pe faţa mea ridurile,
Ridurile tatălui meu,
Mâna mea parcă ştie cum să reinventeze chipuri identice
Chipuri în oglindă abia despărţite de lama unui brici
Lunecos, argintiu.
Ceasul şerpuind peste trupul meu
De ani buni îmi propun să merg la ceasornicarul bătrân
De pe Madona Dudu
Să repare ceasul de buzunar cu care tatăl meu plecase pe front –
Este un ceas cu arcuri şi rubine
Rubinele sunt un fel de mecanisme care n-au strălucit vreodată
Nici măcar atunci când au fost noi
Cu cât ceasul avea mai multe rubine cu atât era mai precis
Pe capac la interior ceasul are încrustată harta României
De fiecare dată la petreceri tatăl meu le spunea comesenilor
Câte ceva din al doilea război mondial
Cum a fost la Odesa cum a fost la Chişinău
Cum a fost cu întoarcerea armelor
Şi cât de întoarse au rămas ele
Ce se spunea în câte un ordin de zi pe regiment
Ce spusese Mareşalul Antonescu ce spusese Regele Mihai
Cum se împuşca şi se tăia cum se sângera
Cum se rămînea olog sau ciung
Cum s-a murit cum s-a supravieţuit
Uitaţi-vă, ceasul ăsta le-a măsurat pe toate...
Doar bătrânul ceasornicar de pe Madona Dudu ar mai putea să-l repare
Cei mai tineri în meserie nici n-ar avea curajul să-l deschidă măcar
Acum sunt altfel de ceasuri
Ceasuri electronice automatice fără rubine
vr20130304.indd 155
4/19/2013 12:16:48 PM

Fără amintiri din al doilea război mondial
Fără harta României încrustată pe vreo faţetă
Poate doar cu ceva semne palid luminoase
Din vreun mall supraaglomerat
Păcat, mare păcat, bătrânul ceasornicar a murit ieri
Astăzi când am ajuns în faţa atelierului de ceasornicărie
În geam era pus doliu şi o coală de hârtie pe care scria
Milu Ionescu. Cesornicar. Decedat 27.04. 2010 orele 16
Voi păstra lipit de inimă ceasul aşa stricat cum este
Va porni el odată şi-odată
Îmi va suna în ureche ticăitul mecanic
Pornit din pântecele multelor sale rubine
Voi auzi clar şi cuvintele tatălui meu
Dintre harta României arcurile şi rubinele nestrălucitoare
Cum a fost la Odesa cum a fost la Chişinău
Cum a fost cu întoarcerea armelor
Şi cât de întoarse au rămas ele
Ce se spunea în câte un ordin de zi pe regiment
Ce spusese Antonescu ce spusese Regele Mihai
Cum se împuşca şi se tăia cum se sângera
Cum se rămînea olog sau ciung
Cum s-a murit cum s-a supravieţuit…
Îmi vor suna clar toate acestea până le voi învăţa pe de rost
Şi le voi putea rosti eu însumi cu claritate
Deşi ceasul va fi curs demult cu cifrele sale romane cu tot
Şerpuind peste trupul meu…
P O E Z I E 156
Ceva magic şoptit în urechea închisă c-o floare de tei
Un cuvânt magic un adevărat secret
Şoptit în urechea închisă c-o floare de tei
A unuia căzut beat într-un şanţ
Cu privirea aţintită spre lună ca spre un orologiu mişcător
Gata să se prelingă peste el încătuşându-l definitiv
Vreau să vă spun cât de mult îl iubeam pe beţivanul acela
Biet vagabond trăind prin canale unde iarna fulgii mureau
Lîngă respiraţia sa în spirală alcoolizată ca nimburile sfinţilor
Iar vara se prelingea pe asfaltul topit ca pe un fluviu
vr20130304.indd 156
4/19/2013 12:16:48 PM

157
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Părea că levitează în arşiţa zilei
Prin dreptul magazinelor cu mărfuri la vedere
Unde el părea exponatul cel mai preţios
Prima dată l-am zărit când primarul şi prefectul dezveleau o statuie
Pânza albă a căzut de pe figura de piatră
Peste chipul său chircit lângă soclul statuii
Toţi cei prezenţi au considerat asta un semn
Cel reprezentat în piatră este încă printre noi
Sau invers – el cel viu şi aburit fusese imortalizat pe soclu
În realitate bietul om îşi căuta Dumnezeul său
Se rătăcise printre alţi semeni care erau convinşi
Că-şi ştiu Dumnezeul
Eu cred că Dumnezeul meu şi al lui sunt unul şi acelaşi
Ceva magic şoptit în urechea sa închisă c-o floare de tei ...
Urmează-mă
Eu cred deopotrivă şi că exist
Şi că nu exist
Nu sunt totdeauna prezent din abundenţă
Eu cel sătul de mine însumi
Sastisit de propriu-mi suflu
Într-o latentă aşteptare în care cel mai important este
Cum îmi voi mai cataloga şirurile interminabile de erori ...
Încep să scormonesc prin cufere vechi
Cu dimineţi albicioase sau mate
Pe care adesea mă îndoiesc să le fi trăit vreodată chiar eu
Poate îmi vor arăta şi altă faţă
Cînd vor reuşi să pătrundă cumva prin chipul tău
Şi se vor întoarce către mine ca un ecou
Izbit de contururile sufletului tremurător
Ca propria-i umbră sonoră
În mine poţi revărsa toate faptele lumilor tale triumfătoare
Urmează-mă când îmi car trupul în tăcere printre lumini şi umbre
Dincolo de toate...
vr20130304.indd 157
4/19/2013 12:16:48 PM

poeme de LAURENŢIU BRESCAN
1. un sânge cheamă după el
un alt sânge
copiii morţi îşi aşteaptă copiii morţi
peşterile sunt pline
găurile din inima lui Dumnezeu
tot mai adânci
ce este raiul?
ce nu este el?
pe pământ lucrurile sunt clare
în emisfera stângă
trăiesc oameni
tot ce ating ei se transformă în cuvinte
acolo sunt uciderea
hoţia
şi desfrâul
zeul lor e corect
fiecare primeşte o bucată din cadavrul aproapelui
în emisfera dreaptă sunt:
alzheimerul, parkinsonul, sindromul Down
mâinile sângerânde ale aproapelui
picioarele nespălate ale aproapelui
2. cineva m-a întrebat
odată ce culoare au ochii mamei
n-am ştiut ce să-i răspund
ştiu pe de rost ochii tiranilor
şi ce prevestesc ei
dar ochii mamei…
să fie culoarea cenuşii?
îmi rostesc poezia tăcut
cu ochii în pământ
apoi mă îndrept încet
spre ieşirea cu plăcuţă indicatoare : ,,spre Rai’’
nu ştiu, totuşi,
ce culoare au ochii
vr20130304.indd 158
4/19/2013 12:16:48 PM

P O E Z I E 159
oamenilor buni
iar ochii mamei
cu atât mai puţin
3. în fiecare seară
în acelaşi oraş
la aceeaşi oră
1000 de femei
se dezbracă cu
gesturi maşinale
îndelung obosite
dumnezeiesc obosite
unele plonjează în iubire
altele în moarte
unele în micul somn
altele în marele somn
unele fac cu ochiul destinului
altele salută milităreşte
şi nu e nici desfrâu
nici ispită
nici murmur
în femeia care se dezbracă
zi de zi
în acelaşi loc
la aceeaşi oră
cu aceleaşi gesturi
poate presimţirea absurdă
a morţii care ne învăluie şi ne leagănă
ca braţele unei cruci
4. îmi plac oamenii când mor
n-au nimic fals în ei
atunci
Hades e Chaplin în goana după aur
nu te poţi îndoi de sinceritatea lui
nici de precizia lui
moartea se dezbracă încet
cu o mie de amănunte
iar tu o priveşti şi atât
inteligenţa bolii stă în muţenia ei
vr20130304.indd 159
4/19/2013 12:16:48 PM

160
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
ea macină
ce am strigat prea mult
prea ascuţit
prea devreme
ea macină în tăcere
divină
şi verticală.
a nimănui
5. sunt un om de nimic
mă las locuit de nimic
şi locuiesc nimicul
plec din nimic şi mă întorc în nimic
mă las intersectat de nimic
ca de braţele unei cruci
mă aprind din nimic
şi iubesc din nimic
mor, desigur, din nimic.
nimicul mi-e casă
şi mi-e patrie
sunt un om de nimic
făcut din nimic
n-am făcut nimic în viaţă, prin urmare,
şi nimicesc nimicul
sunt un om de nimic, fraţilor
nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin
6. priveşte-ţi mâinile
şi te bucură
căci sunt absurde
nu roşesc niciodată
delicatele linii ale vieţii
da, delicate şi implacabile
ca însăşi rugăciunea
din care ne-am născut coborând
asemănănătoare
ca stânga şi ca dreapta inimii
care nu ştiu ce fac niciodată
dar iubesc totuşi
împreună
vr20130304.indd 160
4/19/2013 12:16:48 PM

mâini pentru nimic
şi mâini pentru tot
mâini pentru îngerul morţii
care a trecut printre ele cu o graţie infinită
în goana lui după celălalt
mâini care leagănă capul iubitei
si mâini care leagănă sicriul vieţii
marea ne leagănă pe toţi
mâini care leagănă
şi mâini care vânează
mâini pentru cele 10 porunci ale mamei
mâini pentru trupul mort
şi coborât de pe cruce al tatălui
aduceţi repede mâinile
căutaţi o inimă
P O E Z I E 161
7. cele mai bune lucruri
le-am facut în uter
acolo am învăţat
să schiez
să patinez
să înot bras
crawl
fluture
acolo am învăţat să ascult
zgomotele lumii
zgomotele înfricoşătoare ale lumii
promiţându-mi pedeapsa luminii
chinurile iubirii
viaţa ca un film alb-negru
cu final de curcubeu
8. după moarte
vechiturile din cutia paraliticului
străjuiesc nimicul
boturile pantofilor însă
ridicate ţanţoş
semnalizează învierea morţilor
pe aici va trece Arhanghelul Mihail
iar pe aici Arhanghelul Gavriil
vr20130304.indd 161
4/19/2013 12:16:49 PM

162
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
căci prin inimă
a trecut viermele lumii
frica neînţeleasă şi nerecunoscută
copilul bastard al tuturor
9. lumina întreagă
doarme pe faţa ei
lumină cum n-a mai fost
alta vreodată
duh
şi speranţă
şi rouă peste morminte
şi sânii fecioarei pentru nebuni
vr20130304.indd 162
4/19/2013 12:16:49 PM

poeme de LIVIU CAPŞA
Inutila eternitate
în cele din urmă
boala şi vârsta l-au convins
să dea câmpul nesfârşit de la Dunăre
pe un petic de grădină
la oraş
nu de moarte se temea tata
ci de eternitatea inutilă a pensionarului
de aceea îşi cultiva grădina
cu ştiinţa agronomului
şi încăpăţânarea unui trup înjumătăţit
când soarele se ivea după blocuri
el era de mult în grădină
noaptea ieşea să se uite pe cer
chiar dacă ploaia
venea acum prin furtun
la comandă
de sărbătoarea uitată a recoltei
tata se-mbrăca frumos
şi îşi etala producţia la poartă
să se bucure tot cartierul
de rodul pământului
înviat de el între betoane
şi totuşi
nu de moarte se temea tata
ci de inutila eternitate
a pensionarului
vr20130304.indd 163
4/19/2013 12:16:49 PM

164
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
O întâmplare
la început a fost un vârtej
între blocuri
care ameţea hârtiile
ridica pungile colorate de plastic
risipea lenea călduţă a prafului
cât să crezi
că-i arde şi naturii de joacă
apoi totul s-a cutremurat s-a-nvineţit
precum înecatul ce se chinuie
să soarbă gura de aer
copacii se trăgeau din pământ
zbârnâiau firele electrice
blocurile trosneau ca vreascul răscopt
mugea şi vântul scormonind nărăvaş
cu copita-n pământ
până ce o rază a spart cerul
şi-o lumină ca un bandaj
a aşternut liniştea peste toate
timid oamenii au început
să iasă din cuşti
aveau privirile rătăcite
şi asemenea maşinuţelor tamponate
care fac deliciul nepoţilor şi bunicilor
se tot învârteau izbindu-se unii de alţii
sub plafonul cerului
căzut într-o rână
Sanitarii deşeurilor
nu mai cumpără nimeni
sticle goale borcane
nu mai interesează pe nimeni
hainele vechi fără blazon
cârpele care şi-au făcut datoria
care şi-au trăit traiul
vr20130304.indd 164
4/19/2013 12:16:49 PM

au dispărut sanitarii deşeurilor
ţiganii care ne peticeau bugetul
eliberându-ne dulapul cămara balconul
afânându-ne aerul din şifonierele descleiate
roase de carii
s-a stins şi strigătul lor dintre blocuri
din după-amiezele lungi de vară
când liniştea picotea prăbuşită
cu nasu-n terciul asfaltului
am face bine să-i căutăm
prin locurile unde-şi duc dulce-amarul
să-i aducem înapoi
la datoria lor salvatoare
până nu-i prea târziu
cât nu ne sufocă fluxul deşeurilor
agoniseala asta de-o viaţă
până nu ne aruncă afară din case
P O E Z I E 165
Căpătăm încredere
încet-încet căpătăm şi noi încredere
în forţele proprii în ziua de mâine
în cel de lângă noi
care şi-a tocit tainele
încredere-n reclamele care ne intră în ochi
precum gâzele vara
în capitalul străin
care mătură sărăcia din ţară
în deodorantele care topesc jegul
încredere în medicina alternativă
în ciupercăria agenţiilor de turism
care ne întind câte-o porţie de vacanţă
din cazanul cu oferte aburinde
căpătăm încredere în gustul de papură
al suplimentelor alimentare
în ONG-urile care militează în tot locul
vr20130304.indd 165
4/19/2013 12:16:49 PM

166
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
fără odihnă şi bani
pentru diversitate animale natură
şi pentru o viaţă politică
fără lipitori căpuşe maimuţe
Singurătatea
singurătatea adunându-se-n straturi
tot mai groase
singurătatea-n viesparul mulţimii
sau în pieţele goale
pe bulevardele măturate de vânt
singurătatea care-ţi pune mâna pe ochi
pe la spate
şi-ţi susură drăgăstos în urechi
care te-ncolăceşte-n aşternuturile reci
şi-ţi scuipă ploaia-n ferestre
singurătatea care-ţi ridică gulerul hainei
când luna şovăie-n cer
care se gudură-n două picioare
şi-şi balansează sexul gigantic
ca pe-o promisiune ca pe-o invitaţie
la festinul unor vremuri măreţe
singurătatea care te spionează
prin gaura cheii
în timp ce-şi fumează relaxată ţigara
singurătatea ţinându-te molatic sub anestezie
să nu urli
să nu spargi
să nu simţi
Fotografia
eu pe motocicletă la bâlci
semeţ în pantaloni scurţi
cu ciorapii întinşi până la genunchi
şi basca şmechereşte-ntr-o parte
vr20130304.indd 166
4/19/2013 12:16:49 PM

P O E Z I E 167
mama lângă mine-n picioare
încă tânără ţinându-mă după umăr
într-o rochie înflorată
de vară
e atâta bucurie de viaţă
atâta seninătate-n fotografia asta
pe care nici timpul nici moartea
n-o va putea îngălbeni
încât ar trebui predată
analizată la cursurile în care
metafizica bate pasul pe loc
dintr-o lipsă acută
de subiecte concrete
Un altfel de potop
se revărsase Dunărea într-un an
în toată câmpia
o mare de gunoaie o spumă băloasă
plină de hoituri umflate
ca baloanele scăpate din aţă
plutind spre un cer fără fund
tata mă luase cu barca
să văd şi eu
cum se schimbase dintr-o dată peisajul
drumurile se destrămaseră-n adâncuri
ierburile se unduiau
ca o coamă despletită de vânt
apă cât vedeai cu ochii
şi-un miros de mâl răscolit
doar puful păpădiilor şi gâzele
parcă făceau magie în ceaţa
care ascunsese toate umbrele
rătăcind pe căi neumblate
începuse să ne ia teama
furioasă apa năvălise în pădure
vr20130304.indd 167
4/19/2013 12:16:49 PM

168
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
şi şerpii se târau prin copaci
poate în căutarea mărului
şi a Evei
era o linişte de început de lume
o tristeţe ca după potop
pieriseră toate formele toate culorile
şi nici un animal
în barca noastră pitică
nici un grind pe care viaţa
s-o ia de la capăt
vr20130304.indd 168
4/19/2013 12:16:49 PM

poeme de VIOREL TĂUTAN
Rucsacul pe rotile
ştiu, se întâmplă frecvent să aţipesc în faţa
sfântului monitor al calculatorului,
nu-mi dau seama de ce, o fi vârsta, vremea
obosită bărbia îmi cade în piept ca o ancoră.
greu mă ridic pe jumătate dezmeticit şi-mi târşâiesc picioarele
spre dormitor mă întind pe canapeaua veche de patruzeci de ani
recondiţionată de Jancsi, prietenul din copilărie,
acum tâmplar îndrăgostit de licorile bahice
purtăm pe umeri acelaşi număr de ani
rezemat de perete – rucsacul meu cel nou pe rotile
achiziţionat de la un shop online la un preţ...
domnia şi cealaltă componentă a vieţii costă
.
prin geamul termopan se aude estompat cupa escavatorului
deşertându-şi încărcătura în burta basculantei
se lucrează la schimbarea conductelor de canalizare
circulaţia autovehiculelor pe strada unde locuiesc din urmă
cu exact treizeci şi unu de ani s-a închis îmi răsucesc trupul
pe-o parte gândind calm la posibilitatea de-a nu mă mai trezi.
(riscul singurătăţii într-un apartament la bloc,
mi-am închis uşa metalică de la intrare cu zăvor
accesibil celor din afară doar cu instrumente de perforat
unul dintre copiii mei, dacă s-ar alarma că nu mai răspund
la telefon şi pe net
ori ar fi anunţat de către vecini că n-am mai fost zărit de câteva zile,
iar din apartament duhneşte vag a cadavru, mai sunt astfel de cazuri.
totul e posibil, nu?)
adorm destul de repede
visez.
sunt acasă pe strada unu mai
vr20130304.indd 169
4/19/2013 12:16:49 PM

170
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
dormitez obosit pe unul din cele două paturi
în odaia părinţilor, delimitând înspre vest trotuarul
simt că mama e prin preajmă, în bucătăria încăpătoare,
tata face zgomot în curte construieşte ceva
sau repară cum a făcut toată viaţa.
adorm în vis, visez că adorm, sunt conştient de asta
Se face că ne găsim la intersecţia dintre scuarul din faţa bisericii
reformate şi strada libertăţii, acolo unde era postat mai demult
un Christ din bronz răstignit pe-o cruce de marmură
foarte aproape în stânga – clădirea primăriei.
tata instalează un dulap uriaş în dosul căruia oricare dintre noi
s-ar putea face nevăzut din pricina unei posibile şi nefireşti agresiuni
ceea ce mi se pare straniu e spaţiul din faţa acestui
dulap de sufragerie supradimensionat - o încăpere
cuprinzând întreg centrul urbei
tata adânceşte cu lovituri de baros un ţăruş metalic
între calupurile de granit din caldarâm
mama priveşte disperată şi vociferează.
tata încearcă s-o liniştească aşa au făcut de când îi ştiu
şi nu-mi place fac eforturi să mă trezesc
deschid ochiul drept,
cel stâng lăcrimează refuzând să-şi ridice pleoapa
Mă aflu iar în dormitorul părinţilor mei văd
perdeaua ondulând uşor în curentul ferestrei întredeschise
rucsacul meu nou pe rotile ce-o fi căutând aici
rezemat de perete între uşă şi soba de teracotă
aud din stradă zgomot de şantier
privesc pe fereastă
siluete cenuşii se agită în jurul unui escavator care muşcă
hulpav din mădularele străzii o strig pe mama
nu-mi răspunde dar o simt prin apropiere.
sunt tânăr
nu ştiu nimic despre viitoarea-mi soţie şi copiii noştri
sunt acasă mama e undeva prin casă pe tata nu-l mai percep
Deodată cuprins de panică încerc să mă trezesc
am reuşit
dar cineva sau ceva mă trage îndărăt în vis
văd iar fereastra casei
vr20130304.indd 170
4/19/2013 12:16:49 PM

ucsacul nou cu rotile soba de teracotă.
neliniştit fac un efort chinuitor să revin
în dormitorul meu din apartament.
dificil şi foarte lent reuşesc
privirea înregistrează detalii
inima-mi ticăie puternic şi accelerat.
Camera e inundată de lumina unei după-amieze însorite
de afară se aude îndepărtat zgomotul de şantier
în barul de la parter scârţâitul scaunelor pe gresie confirmă
realitatea stresantă
lenevesc întins doar privirea trece prin încăpere,
soţia şi părinţii mă privesc neutri din tablouri
rucsacul a revenit la locul său provizoriu
rezemat de perete un sentiment ciudat se insinuează:
Mi-e atât de dor de mama, de tata,
de mama copiilor mei
aşa cum eram în urmă cu o sută patruzeci de anotimpuri
de copilărie, de adolescenţă şi de prietenii de-atunci,
mircea, lăcrimioara, gyuri, ştefan, feri,
loti, florin, doru... de oraşul vechi
de casa pe care au demolat-o comuniştii
la doar cinci ani după ce o terminaserăm
Am devenit melodramatic.
mă ridic
nu e prima dată când visez că visez.
o fi având vreo semnificaţie...
P O E Z I E 171
Istoria urbei cu poeţi şi trandafiri
Chybur* se mai poate numi orăşelul acesta,
câtă vreme fără oprelişti poeţi îşi imprimă urmele
pe străzi lăturalnice
scriu versuri pe-asfalt
despre trandafiri ce-şi pândesc iubitele prin gard,
iar câinii din curţi învaţă să latre multitonal
Chybur a fost satul valah pe mal frumos de Someş,
vr20130304.indd 171
4/19/2013 12:16:49 PM

172
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
cum în vechi documente stă scris.
Inspirat,
aerul pur din vârful piramidei verzi şopteşte de-un profesor
care în ani tulburi ctitorea cruce memorială
printre numuliţii sarmatici.
Chybur - sat, oppidum, comună, târgşor înscris prin ani
cum vrut-au grămăticii,
nostalgic loc de obârşie,
urbe natală prea des părăsită de-ai săi generaţi,
mai şuii venetici de-aiurea făcutele-şi fac, luându-le rostul
şi locul.
Chybur, totuna Jiboului nume, aşa va rămâne
până şi-n ziua când muritorii pe alte meleaguri
năpastă vor îndura,
din înalturi, ultima chemare, sacră,
mărturie să afle cel care-a crezut şi va crede atunci
în rostuită cinstire credinţei străvechi.
Din toţi care-au fost, şi umbră-au purtat,
îmi spune-un profetic instinct,
dăinui-va în veci doar cenuşa,
pe străzi lăturalnice, în asfaltul topit imprimate urmele paşilor,
şi-n aer plutind început de poem:
„Chybur se mai poate numi orăşelul acesta”...
vr20130304.indd 172
4/19/2013 12:16:49 PM

marginalii
DUMITRU RADU POPA
COMPLEXUL TELEMAC
În numărul trecut scriam despre notele psihanalistului italian de marcă
Massimo Recalcati în legătură cu aniversarea a 40 de ani de la apariţia
faimosului L’Anti-Oedipe. Capitalisme et schizophrénie. Iată că, de data
aceasta, mă voi referi la o apariţie extrem de recentă şi care va face, fără îndoială,
mare vâlvă. Este vorba de cartea lui Massimo Recalcati însuşi intitulată Il complesso
di Telemac. Genitori e figli dopo il tramonto del padre. Feltrinelli, 2013.
Se simte singur, poate părăsit şi trist, dar Telemac nu e totuşi doborât de
neîncredere. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, pe Ulise, dar gândeşte că într-o zi ar
putea să îl recunoască (ceea ce se şi întâmplă, până la urmă). Într-o stare melancolică,
cu privirea mereu aţintită spre mare, acea imensitate de apă şi de cer, aşteaptă ca
orizontul să îi aducă „ceva”. Nu un erou pur, fără pată şi umbre, ci un tată care să ştie
să se indigneze de abuzurile peţitorilor sărmanei Penelopa, abandonată de atâţia ani,
să ştie să-şi apere afecţiunea, un om poate imperfect dar care e convins că dragostea
nu poate exista în afara respectului şi a responsabilităţii.
Telemac este, astfel, cel mai nou fiu care apare pe scena culturală datorită lui
Massimo Recalcati, un psihanalist care nu e niciodată departe de dimensiunea socialpolitică,
unul capabil să reflecteze la turmentările subconştientului existenţei umane
ieşind, în acelaşi timp, din cercul strict, procustian, al disciplinei şi propunând o
teorie critică a societăţii. Cu Complexul lui Telemac (foarte sugestiv subintitulată
Părinţi şi fii după amurgul tatălui), Recalcati adaugă o perspectivă nouă şi extrem
de valoroasă, originală, reflecţiei pe tema centrală a paternităţii, mai bine zis asupra
„evaporării” sale, dacă ar fi să folosim expresia lansată de Lacan încă de la sfârşitul
anilor şaizeci. Este o carte strâns legată de o altă apariţie a autorului care a cunoscut,
tot la Feltrinelli, mai multe ediţii: Cosa resta del padre? („Ce rămâne din tată?”).
Telemac e de fapt „moştenitorul de drept” al unui părinte vulnerabil, care nu se
propune ca model exemplar sau universal, dar în mod cert reprezintă „o mărturie
etică, singulară, irepetabilă” a posibilităţii de a exista în lume păstrând mereu intactă
pasiunea, a capacităţii de a reda încredere în viitor. Nu e în această figură nimic
vr20130304.indd 173
4/19/2013 12:16:49 PM

174
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
din nostalgia pentru acel pater familias, tiranul care altădată asigura ordinea cea
mai represivă, „încarnare normativă a puterii transcendente a lui Dumnezeu”. Icoana
puţin neobişnuită şi mai degrabă nespectaculoasă a lui Telemac, care nu are nici o
ambiţie să confrunte şi să calce Legea, ba dimpotrivă, chiar o invocă în apărarea
sa, el, care nu se avântă în nihilism ci doar cere lumii adulte să-i restituie un sens
al vieţii, ne îndepărtează total din imaginar figura lui Oedip, aceea a fiului rebel,
inconştient şi vinovat. Pe acel mit extras din Sofocle, Sigmund Freud îşi construise
bazele psihanalizei (cu accent pe interdicţia paternă şi incest). Oedip se „evaporă”
astfel, devine o figură incapabilă să descrie sărăcirea legăturilor familiare şi sociale de
azi. Nu mai e suficient hybrisul său orb pentru a descifra enigma identităţii tânărului
de azi, şi cu atât mai puţin e actual egocentrismul lui Narcis, cu acea oglindă a apei
care se relevă, până la urmă, sinucigaşă. Avem nevoie, spune Massimo Recalcati, de
o privire nouă, diferită, asupra crizei profunde pe care o traversează Occidentul şi
raportul dintre generaţii. Avem nevoie de ochi bine deschişi, ca aceia ai lui Telemac,
fiul lui Ulise şi al Penelopei, de un om capabil să cultive o dimensiune etică a vieţii
şi de o femeie care – dincolo de faptul că trupul nu i-a fost atins de atâţia ani – poate
conta pe o figură masculină deloc titanică, dar profund umanizată.
„Telemac se emancipează de violenţa paricidă a lui Oedip; el caută un tată şi
nu un rival cu care să se confrunte, pe cineva de bun augur care aduce o speranţă,
posibilitatea de raportare la Lege pe teritoriul său.” Cartea lui Recalcati gravitează
în jurul acestei teme şi adânceşte reflecţia filosofică şi psihanalitică fără să cadă însă
în tehnicisme scolastice, fără să facă abuz de citate ermetice sau obscure, ba chiar
recurgând la anumite sugestii cinematografice: Habemus Papam şi Palombella rossa
ale lui Nanni Moretti, pentru a ilustra dificultatea de a susţine greutatea simbolică a
funcţiunii publice, afazia şi uitarea idealurilor, pe de o parte, infernul lui Salo al lui
Pasolini, pentru a face aluzie la oroarea distructivă a plăcerii lipsite de dorinţă, la
degradarea trupului în absenţa Erosului, pe de altă parte.
În capitolul cel mai interesant şi original al cărţii, Recalcati oferă o cheie socialpolitică
de lectură evidentă. Şi iată-i, în consecinţă, pe cei patru mari interpreţi ai
temei Fiului. Protagonistul teatrului freudian, paradigmă a înfruntării dintre vechi şi
nou, este inevitabilul punct de pornire. „Fiul-Oedip face experienţa tatălui ca obstacol
în realizarea satisfacţiei sale. În acest sens, figura lui a inspirat marile contestaţii
dintre 1968 şi 1977.” Fiul Anti-Oedip (Deleuze şi Guattari), o figură derivată
oarecum din prima, a făcut carieră în anii şaptezeci, cu vocaţia lui de orfan, decis
să se elibereze de tată, mai degrabă decât să-l înfrunte. Dar în perioada succesivă,
să-i spunem de reflux, când triumfă, cum scrie Recalcati, o „falsă orizontalitate”,
avem de-a face cu Fiul-Narcis care supune orice sens de familie legii capriciilor sale
arbitrare, se oglindeşte în obiectele de consum, cu rezultatul fatal că pierde orice
vr20130304.indd 174
4/19/2013 12:16:49 PM

M A R G I N A L I I 175
forţă vitală. Or, este tocmai în aceşti ani, de mare criză, nu numai economică, a lumii
Occidentale când intră în scenă Telemac şi e tocmai el, un personaj din Odiseea, care
ne demonstrează „cum poţi să fii un Fiu fără a renunţa la propriile dorinţe”. Continuă
Recalcati: „Ceea ce ai moştenit de la tată, recucereşte dacă vrei să-l ai cu adevărat!”
El evocă aici celebra zicere a lui Goethe (citat de Freud) pentru a afirma în ce măsură
e crucială „mişcarea de recuperare a trecutului”, confruntarea cu cicatricile urmelor
paterne în destinul propriu.
Dar, la sfârşitul unei cărţi atât de pline de patos, autorul face un pas chiar mai
departe: se adaugă el însuşi în acest joc serios al nuanţelor. Cu alte cuvinte, vorbeşte
despre sine, de intemperanţele adolescenţei sale şi despre părinţii săi: un tată tipic
italian şi oarecum absent şi o mamă care nu fusese la şcoală dar îl îndemna cu
fervoare să studieze. „Copil fiind, mărturiseşte el, aveam doi eroi favoriţi: Iisus şi
Telemac. Era modul meu de a medita asupra legăturii cu tatăl meu şi cu absenţa sa.
Sunt patru pagini extrem de emoţionante şi care ne restituie pe de-a întregul
dimensiunile creştine ale lui Massimo Recalcati.
vr20130304.indd 175
4/19/2013 12:16:49 PM

cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU
SUB UNGHIUL IRONIEI
Memoriile lui Barbu Cioculescu au un merit stilistic de căpetenie şi
anume cel de-a se plasa în unghiul (mort?) al ironiei. Pudoare („ironia
este pudoarea umanităţii”, spunea Jules Renard) sau răsfăţ? Acceptare
a lumii sau refuzul ei (acelaşi afirma consolator: „ironia nu usucă: arde doar buruienile”)?
Greu de precizat, fie şi atunci cînd autorul se recomandă astfel, de altminteri
cu îndreptăţire, pe ton interogativ: „Copil minune, adolescent patetic, tînăr port-drapel,
matur industrios, bătrîn înţelept, omul care a scris despre toţi şi despre toate,
schimbînd figurile spre a nu se repeta, poetul, prozatorul, criticul şi istoricul literar,
gînditorul politic inspirat, ager, cuprinzător şi nu rareori surprinzător de clarvăzător
în lecţiile sale, portretistul atîtor mari bărbaţi şi încîntătoare femei, întîrziind să-şi scrie
memoriile?”. A-l suspecta pe Barbu Cioculescu de infatuare, fie şi de imprudenţă,
ar fi cu totul imposibil. Inteligenţa d-sale veghează pagina, fraza, cuvîntul, nelăsînd
nicio particulă a textului la voia întîmplării, text mînuit cu răceala elegantă a unui
versat jucător de cărţi. Scriitorul nu se impune ca fiinţă, ci ca text, rezultat al unei
procesări a acestuia, a unei distilări de un nedezminţit rafinament. Nu ne oferă
aşadar în scrierea memorialistică imaginea unei vieţi, ci secreţia esenţializată pînă
la transparenţă a unui travaliu expresiv. Pentru a-i surprinde existenţialul pe care
îl disimulează cu ajutorul vitroasei cortine textuale e nevoie să o dăm parţial la o
parte; doar astfel putem ajunge la ceea ce la alţi autori constituie punctul de pornire,
frecvent transportat pînă în final. De la textul cu instrumentul căruia a purces, memorialistul
în chestiune ajunge la aspectele biografice precum la un rezultat al acestuia.
Aşa cum unii semeni se nasc cu o înzestrare muzicală, plastică, sportivă etc.,
Barbu Cioculescu vădeşte din capul locului o vocaţie livrescă. Episodul copilăriei
petrecute la Găeşti, unde s-a stabilit pentru o vreme tandemul de „legendă” Şerban
Cioculescu-Vladimir Streinu, e consemnat prin mijlocirea unei premature intuiţii
istorice: „Foarte limpede mi-a rămas în minte curtea liceului, în mijlocul căreia se
înălţau abrupţi, de roşu, pereţii noului lăcaş de învăţămînt, în lucru. Dar fără ţipenie
de lucrător. Coboram tainic, vădit atras, în subsolul clădirii, ca să privesc, de jos în
sus, imensele ziduri ducînd la cer – pare că între ele nu existau plafoane. Am avut
atunci senzaţia absolută că mă aflu la Cnossos, în palat – de care n-aveam în nici un
chip cum şti. Impresie de neuitat, dar mai tîrziu, în anii de şcoală, mi-am pus întrevr20130304.indd
176
4/19/2013 12:16:49 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 177
barea, nu lipsită de bun simţ, dacă nu cumva era vorba de o inversare de calcuri, după
ce, în prima clasă de liceu, studiasem, în forţă, istoria antică. Şi Creta, cu preferinţă”.
Firea copilului se dovedeşte în continuare suficient de sofisticată. Mărturisind a nu
fi „performant”, a nu izbuti să-şi facă prieteni întrucît colegii i se păreau „inexpugnabili”,
micul Barbu se vede dat afară din clasă de la una dintre orele „bruderului
preferat”, fără un motiv aparent. Motivul pe care-l colportează clasa e cel că l-ar fi
auzit pe şcolar „drăcuindu-l” pe dascăl. Vestea ajunge la urechile părintelui care-i
cere imperios să recunoască vina imaginară: „Consternarea îi sporea, pe măsură ce
mă dezvinovăţeam mai energic. Mi-a explicat cît de urît este să-l iau pe nu în braţe,
mă vădeam nu numai mincinos, dar şi încăpăţînat. Asta se petrecea la masă, aveam
în faţă farfuria cu ciorbă de lobodă, lacrimile îmi şiroiau în lichidul roşu-liliachiu,
duceam mecanic lingura la gură. A fost momentul cel mai trist al copilăriei mele,
cînd înşişi părinţii nu m-au crezut. Cu atît mai întunecată era situaţia cu cît, ca să par
sincer, ar fi trebuit să mint, iar minţind aş fi obţinut iertarea, împăcarea, revenirea
în paradis. Pe cînd curajul de a nu ceda în faţa presiunii devenea josnică laşitate.
Eram prea necopt, ca să pricep complicaţia, dar am înţeles că fusesem turnat. Acela
care o făcuse auzise greşit sau profitase de împrejurare spre a mă scoate din joc. Era
la alegerea mea să decid, pe şleaul zicalei că păgubitul e de două ori vinovat”. Un
prematur caz de conştiinţă. Structura psihică a memorialistului se dezvăluie drept
una a unei inadaptări la real, nu doar nativă (poate totuşi mai puţin nativă), cum se
întîmplă îndeobşte la personalităţile creatoare, ci voită. Rod al unei discipline de sine
orgolioase, proprie celui care „aşteaptă”, putînd constata în cele din urmă că rezerva
sa e cîştigătoare la ruleta destinului. S-a potrivit ca o asemenea abţinere, abstragere
din concretul proximităţii ce a continuat cu înfăţişarea de abulie să-i fie folositoare
scriitorului, inclusiv la străbaterea unor îndelungi, dezolante la culme, perioade istorice,
care nu l-au împiedicat să ajungă cu bine la limanul longevităţii: „În cursul
vieţii, a nu apuca ceva mult dorit şi aflător la întinderea mîinii, dar obstrucţionat, a
fost opţiunea mea. În termenii curenţi s-ar numi eşec. Trebuie numaidecît să precizez
că au fost cu toatele din rarissimul ordin al eşecurilor norocoase – nu zic folositoare
– , pe linie de destin. Nu e mai puţin adevărat că între durerosul ceas al eşecului şi
momentul evidenţei că, în fond, a picat bine, au trecut mai adesea decenii. Rămîne în
cauză şi o anume trimitere la fabula strugurilor acri”.
Care pot fi punctele de sprijin ale unei atari confruntări de lungă durată cu oamenii
şi circumstanţele, luptă, deseori în surdină, al cărei deznodămînt părea că rămîne
în ceaţă? Mai întîi, desigur, fişa psihosomatică a personajului care-şi face un asemenea
autoportret fizic, sub egida vitalităţii robuste ce-i arondează existenţa la toate
vîrstele: „Multă lume, multă vreme m-a dotat cu o vie asemănare cu fiii lui Israel,
buna mea prietenă Vera Socoleanu – strănepoata lui Mihali de Apşa mă vedea ca pe
un amestec de evreu cu negru – poate din cauza buzelor pofticioase, nu mai zic a
nasului”. Spre a aduce în plan „mai întîi pe copilul serafic, pe urmă pe adolescentul
bîntuit de fantasme erotice, pe tînărul întîmpinînd zările pe culmile muntelui Venerei,
pe maturul cu început de chelie, ţinînd el în braţe, acum, înduioşat copilul, în
vr20130304.indd 177
4/19/2013 12:16:49 PM

178
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
fine sexagenarul robust, pe septuagenarul verde, octogenarul lăudat pentru cît de
bine se ţine”. Elemente la care se adaugă o lentoare, o părelnică torpoare (ne amintim
confesiunile consonante ale unui E. Lovinescu), ca şi cum fiinţa şi-ar asigura
o rezervă de forţe, o „acoperire” oportună în vederea unor imprevizibile eforturi.
Pornind de la faptul că învăţăcelul se reţine a-şi da întregul randament, ceea ce îi
aducea mustrările familiei, dar îi inducea încredinţarea că astfel se eliberează de
servituţi în vederea unui cîştig al desfăşurării în durată: „Acasă, opinia era că aş
putea învăţa mai bine, doar să-mi adun voinţa, însă că nu sesizez avantajele majore
ce mi-ar reveni, cînd n-aş mai fi atît de superficial. Învinuirea nu mă lăsa indiferent,
pe încetul mi-a indus un sentiment de culpabilitate, convingerea că sînt un leneş,
din categoria celor nerecuperabili. Iar în lumea şcolii lenea e un păcat capital, cum
în teologie tristeţea. Rămînea speranţa unei resurecţii, din care, renăscut pur şi forte
să trec în frunte. Curios, aveam îndoieli că mi-ar fi putut aduce un car de beneficii.
Ceva îmi spunea, sotto voce, că preţul e pierderea libertăţii”. „Lipsa de ambiţie”,
de „continuitate în efort”, condiţia de „şcolar destul de bun dar nu cel mai bun”,
s-au probat a fi premisele unui echilibru stenic, al unui traseu fertil graţie economiei
de energie, adăstării lăuntrice. Nepropunîndu-şi iniţial ţeluri „mari”, nerisipindu-se
în generalităţi redundante, junele Barbu s-a deprins să privească în jur cu atenţie,
să înregistreze palpitul existenţialului curent. „Pasivitatea” sa, umoarea sa domolboierească
l-au pus convenabil în priza concretului celui atît de nutritiv pentru duhul
literar care-l insufla, personalizîndu-l în cele din urmă cu decizie. În faţa dezastrelor
epocale, scriitorul se refugia nu o dată în minimalism. „Măruntele” amintiri apar
transcrise cu un fior ce trece dincolo de crusta prevăzătoare a formulei: „A fost vara
unui eveniment deosebit în evoluţia planetei, care, dacă aceste rînduri n-ar fi fost
scrise, ar fi rămas necunoscut. A fost vara cînd am pus pe cap prima pălărie – de culoarea
cafelei cu lapte, păroasă, înaltă, ochită la magazinul Fundănescu, de pe strada
Lipscani. Astfel înzestrat, m-am dus deîndată, la bunul meu amic şi rival, Cornel. Izbit
de această lovitură joasă, Cornel făcu un asemenea tărăboi, încît blînda sa mamă
plecă pe loc cu el către numitul magazin, de unde concurentul meu în toate reveni
cu o identică pălărie pe cap”. Informîndu-ne că, într-un cuier pom, din biroul d-sale
se află o întreagă colecţie de pălării „de la toate vîrstele, de toate mărimile, formele
şi culorile”, memorialistul nu uită a arunca o privire înapoi, în trecutul familial, ca
spre a-şi justifica „slăbiciunea”: „Cînd, totuşi, îndrăznesc şi, scuturînd-o, pun pe cap
una din pălării, mă pregătesc de ieşire în oraş, gîndul mă duce la străbunicul meu,
Ştefan Cioc, din satul Bălţaţii de Jos – astăzi Dumbrava – primul ţăran din sat care
a purtat pălărie”. Pe palierul vieţii literare, acest graţios minimalism se traduce în
atenţia acordată pentru ceea ce se cheamă „la petite histoire”, compusă din crîmpeie
anecdotice, din informaţii de culise, din detalii. Incursiunea într-o astfel de zonă
îndeobşte socotită minoră (aici „indiscreţia” galică se întîlneşte cu „curiozitatea”
valahă) îşi află aşijderea similitudini în memorialistica lovinesciană. Putem desluşi
într-o astfel de înclinaţie şi interesul scriitorului faţă de predecesorii d-sale întru
arta verbului, fulgurant intersectaţi în pitorescul umanităţii lor: „În toamna anului
vr20130304.indd 178
4/19/2013 12:16:49 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 179
1940, Carol al II-lea fu silit să părăsească tronul, după lungi ezitări. Agerul Victor
Eftimiu nemuri momentul într-o epigramă despre care nu ştiu dacă a mai fost
cuprinsă undeva: «Făcuşi România mică/ Ia-ţi amanta şi abdică./ Dacă nu vrei să
abdici/ Ia-ne şi pe noi complici»”. Sau în legătură cu o călătorie spre Budapesta a
unei delegaţii de literaţi, curînd după actul de la 23 august: „În una din gări li se dărui
pe deasupra, fiecăruia cîte o pită cît roata carului, pe care Eftimiu o puse în plasa
compartimentului. Sadoveanu îl privea încordat. – «Ascultă, Victore, îi zise, tu ai
nevoie de pîinea aia? Dacă nu, dă-mi-o mie, eu am acasă de hrănit o seamă de copii».
Dorinţă ce, fiindu-i pe loc satisfăcută, omul se însenină”. Sau: „Mihai Sevastos, din
vechea gardă a publicaţiei (Viaţa Românească), nara împrejurarea în care-l văzuse
întîia oară pe Mihail Sadoveanu, copil rotunjor, la zidul unei case de chirpici, rupînd
bucăţele de var, pe care le ronţăia. Pasajul a dispărut din textul publicat, ca şi o altă
informaţie, după care mama scriitorului ar fi fost izgonită din satul natal, din cauza
purtărilor”. Sau: „În audienţă la ministrul culturii, Mihai Ralea, care dădea ajutoare
scriitorilor în nevoie, (Constant Tonegaru) aştepta decizia ministrului, care-i citea
petiţia – obişnuit banii se cereau pentru efectuarea unei operaţii de apendicită – cu
stiloul deschis, spre a pune apostila salvatoare, ridicînd capul de pe hîrtie, Ralea îl
întrebase: – «Dumneata, din ce formaţie faci parte?» «- Din formaţia foamei, domnule
ministru» răspunse Tonel ieşind în trombă”.
Şi acum ne întoarcem la ironie, precum la o constantă particularitate a expresiei
memorialistului comentat, măsurată cu prea puţin motivabilă condescendenţă de pe
poziţiile patetismului sau ale grandilocvenţei, dar cît de trebuitoare, în nenumărate
rînduri, pentru a da gust bucatelor, aidoma unui ingredient, după vorba lui Thomas
Mann. Ironia conţinînd, în ordinea artei verbale, perspectiva unui raport elastic de
distanţări şi apropieri, în oglinzile căruia obiectul trece în simpla postură a unui joc
ambiguu şi el, constructiv-sceptic, familiar-detaşat. O caligrafie în sine, absorbind
egotic contrastele: „Am fumat şaizeci de ani. Sînt şaizeci de minute de cînd m-am
lăsat. Mă simt alt om, spiritualizat, despovărat, liber precum Ferrante Palla. Ieri,
pufăind impur, azi cu nasu-n azur. Ieri sclav, azi brav. Ieri boşorog pestilent, azi veteran
eminent. Cei ce mai departe fumează au problema lor care-i priveşte. Lumea e
plină de perdanţi – şi doar o mînă de iluminaţi. Oricum, nu se mai putea. Se scumpise
peste măsură”. Ca şi: „Tomiţă, citind pe dosul unei file de calendar, cu sfaturi şi
informaţii de tot soiul: «Bulgarii pot fi buni înotători». Datorită stimulării timpurii
a motricităţii, bulgarii sînt mai degajaţi, mai dezgheţaţi şi mai activi, nu se lasă atît
de uşor intimidaţi, ştiu să-şi impună dorinţele, dau dovadă de o mai bună stăpînire a
corpului. Profesorul Bethke afirmă că înotul este la fel de important pentru bulgari
ca şi vaccinul. În realitate, Tomiţă citise distrat. Era forma de sugari…”. Reinventînd
obiectul luat în colimator, ironistul n-ar fi oare, în fapt, un artist pur, prin eliminarea
totală a relaţiei empirice?
Barbu Cioculescu: Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică,
Ed. Bibliotheca, 2012, 338 p.
vr20130304.indd 179
4/19/2013 12:16:49 PM

GRAŢIELA BENGA
(ANTI)JURNALELE LUI CORNEL UNGUREANU.
BANATUL, ISTORIE ŞI ISTORII
În răspăr cu formulele tradiţionale ale istoriei şi criticii literare, anti-canonic,
prin urmare, Cornel Ungureanu obişnuieşte să regizeze în cărţile de istorie şi
critică literară un spectacol-colaj de interpretări, memorialistică, reportaje şi
transcrieri, fără a evita nici angajarea teoretică. Demersurile lui Cornel Ungureanu
au urmat cu fidelitate un scenariu articulat în jurul unor idei esenţiale: raportul complementar
dintre Centru şi margine, mitul provinciei şi o anume nostalgie imperială,
aşezarea comparatistă a unor opere şi scriitori ce aparţin unor subtile vecinătăţi geografice
şi spirituale. Conceptul de geografie literară a devenit un reper stabil în cărţile
lui Cornel Ungureanu după anul 2000, prin Mitteleuropa periferiilor (2002), prin
volumele de Geografia literaturii, prin Istoria secretă a literaturii române (2007),
unde geografia literară operează alături de un alt concept fundamental, trimfător în
secolul al XIX-lea, uitat după 1945 (alături de conceptul de Mitteleuropa), reanimat
în anii ’80 – geopolitica. Pentru Cornel Ungureanu, geografia literară acoperă un fel
de concept matricial şi hegemonic, prin care se redimensionează arhitectura ideatică
anterioară şi de la care pornesc iniţiativele ce îl succed.
Iar iniţiativele lui Cornel Ungureanu nu sunt niciodată rectilinii. Dacă volumele de
critică se păstrează în zona realităţilor literare, cu contextualizări, incizii biografice şi
volute comparatiste, experimentele diaristice confirmă plăcerea autorului de a evada
în ficţiune. Există, în opera lui Cornel Ungureanu, o suită de texte de graniţă, începând
cu A muri în Tibet, continuând cu volumele Despre regi, saltimbanci şi maimuţe,
cu monografia dedicată lui Petru E. Oance (purtând şi ea intarsii imaginare), până
la Şantier 2. Ceea ce pare a fi o energie creatoare care se disipează în direcţii variate
şi incongruente este, de fapt, un efort creator pe paliere consubstanţiale, dând glas
unor intuiţii ce alcătuiesc o viziune căreia nu-i lipseşte nici unitatea, nici individualitatea.
Cu excepţia cărţii despre Petru E. Oance, toate celelalte cărţi enumerate mai
sus sunt jurnale. Sau, mai degrabă, anti-jurnale, căci şi într-un gen de graniţă, aşa
cum este cel diaristic, Cornel Ungureanu se dovedeşte a fi neconvenţional. Sunt, toate,
anti-jurnale, nu doar pentru că ordinea cronologică a întâmplărilor nu e respectată:
„Dar cum să scrii în jurnal respectând cronologia întâmplărilor? Întâmplările noastre
alunecă mereu din Ordinea cea dreaptă în Harababura cea mare, iar rostul celui care
ţine, pentru fidelul lui cititor, jurnal, e de a face un pic de ordine. De a sustrage nefericitei
cronologii o istorie sau alta pentru a-i face loc pe fotoliul regal. Pe linia de
vr20130304.indd 180
4/19/2013 12:16:49 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 181
plutire. Pe ambarcaţiunea salvatoare. Sur le radeau de la méduse (s. a.).” 1
(Anti)jurnalele lui Cornel Ungureanu nu cuprind numai însemnări ale faptelor petrecute
în mod real – fiindcă realitatea se desfăşoară mereu într-un registru complementar.
E întotdeauna însoţită de ceea-ce-ar-fi-putut-să-fie. Realitatea include o mare
doză de potenţialitate – aceasta ar fi axioma în jurul căreia se configurează paginile
diaristice ale lui Cornel Ungureanu. Un şir de personaje şi de întâmplări definitorii se
extrag din această structură complementară a realităţii, dând densitate unei structuri
„adesea prea fluide şi prea transparente” (spune Cornel Ungureanu într-o frază de
început la Despre regi, saltimbanci şi maimuţe). Toate experimentele diaristice ale
autorului ar merita îndelung analizate. Nu conţin introspecţii, nu pun accentul pe
dimensiunea autoscopică şi autospeculativă. Autorul priveşte cu precădere spre alţii,
pune în scenă poveşti în mişcare, comentează şi evocă. Însă aceste cărţi aflate pe
graniţa dintre genuri schiţează şi un spaţiu marginal (Banatul), care ar merita puţină
atenţie.
A muri în Tibet, prima producţie diaristică publicată de Cornel Ungureanu, rescrie
aventura unei călătorii în China. E, totodată, cartea unei regăsiri şi a unei despărţiri.
Dacă Tibetul rămâne („trebuie să rămână, pentru cei mai mulţi dintre noi” 2 ) un regat
imaginar, Banatul se dovedeşte a fi spaţiul adevăratei iluminări. Tibetul, Centrul
lumii spirituale, e, de fapt, acasă. În China, aproape de Tibet, dar aflat pe pragul
dintre conştienţă şi inconştienţă, diaristul mărturiseşte: „Aş vrea să fiu la Timişoara.
[...] sunt la Timişoara; totul e foarte viu, în culori aprinse; e reconfortant. [...] E
totul răcoritor, într-o frenetică recuperare de imagini, de iubire, de timp. Prezenţe
puternice, sonore, viu colorate. Un acasă (s.a.) firesc îşi desfăşoară aripile. Fericire
- iluminare.” 3
Aşa cum apare în A muri în Tibet (şi cum vor arăta şi cărţile următoare), Banatul e
1. spaţiul real în care se desfăşoară o istorie personală, afectivă şi intelectuală; 2. centrul
lumii, în care poate avea loc o epifanie; 3. topos cultural şi depozit de artefacte
ce pretind o minuţioasă arheologie (arhiva şi biblioteca Franyó Zoltán stau mărturie,
dar exemplele ar putea continua); 4. spaţiu-spectacol, în care istoria şi ficţiunea se
suprapun uneori până la confuzie. În această ultimă accepţiune, Banatul adăposteşte
personaje stranii, pregătite să iasă (sau care chiar ies) din teritoriul verosimilului şi
veridicităţii. Deşi are (sau ar putea avea) un model real, Karin, tânăra care creşte
cu o rapiditate surprinzătoare şi pictează mandale, sau Doamna T., cu gemenele ei
precoce şi visând „un ecumenism generalizat” 4 , intră în tiparul personajului aflat la
graniţa dintre real şi ireal. Sunt, de altminteri, personaje care trăiesc un anumit soi de
inadaptare la lumea de azi. Intră, cu dezinvoltură, în zodia dezarticulării. Dar, pe de
1
Cornel Ungureanu, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, Jurnal, august 1976-august 2003,
Timişoara, Editura Marineasa, 2003, p. 66
2
Idem, A muri în Tibet, Jurnal, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 26
3
Ibidem, p. 77
4
Ibidem, p. 54
vr20130304.indd 181
4/19/2013 12:16:49 PM

182
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
altă parte, aparţin şi coerenţei pe care o dă scenariul unei parabole.
La limita dintre real şi ireal se preumblă şi Îngeraşul Magdalena, Infanteristul,
Răzvănelul minerilor, Lordul John, şi Gilda din Despre regi, saltimbanci şi maimuţe.
Pentru a le diferenţia de celelalte (personaje reale, cu nume şi chip, din istoria reală),
le-aş numi personaje-borderline. În Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, se disting
două categorii de asemenea personaje: 1. cele care, precum Karin din A muri în
Tibet, expiră inadaptarea la lumea contemporană (e.g. Gilda şi, în bună măsură,
Lordul John), şi 2. cele care se mişcă perfect în decorul strâmb al prezentului (e. g.
Infanteristul şi Răzvănelul minerilor). Toate aceste personaje sunt, în primul rând,
excelent conturate ca imagine. Se imprimă pe retină, se încrustează în memorie –
Gilda cu acumularea ei în greutate şi cu fascinaţia pentru sumo, Elefantul (nepot
necunoscut al lui Franyó Zoltán, luptător de sumo specializat în Japonia), Lordul
John cu frenezia (şi vulnerabilitatea) lui erotică, piticii care vor începe să crească,
Infanteristul cu cerbicia lui agasantă şi Răzvănelul minerilor aflat la „apogeul rostirii
cazone” 5 .
Se întâmplă ca masca să se clatine şi să se ghicească uşor modelul real (cazul
Infanteristului, dar şi situaţia în care apare Răzvănelul minerilor). Alteori, masca se
confundă cu chipul din spatele ei până când identitatea personajului ajunge să fie
dată chiar de mască, nu de chipul pe care a fost lipită (cazul Gildei). Dar întotdeauna
personajele-borderline funcţionează ca personaje de parabolă, chiar dacă povestea
căreia îi aparţin nu urmează neapărat scenariul tradiţional al parabolei. Ele intră
într-un mecanism paradoxal: spun şi nu spun, comunică şi nu comunică, maschează
şi descoperă în acelaşi timp. Pentru cine citeşte paginile lui Cornel Ungureanu cu
întrebările pe buze, problematizând şi reflectând, aceste personaje poartă un mesaj.
Pentru cine le citeşte doar cu ochii, ele rămân la stadiul de imagine. (E drept, o imagine
reuşită din punct de vedere literar.) Dar important este ca lectura acestor pagini
să nu rămână exterioară. Să nu fie (cu totul) furată de plăcere, ci atrasă de reflecţie.
Din exteriorul imaginii, al textului, al lumii, să pătrundă înăuntru – în mesaj.
Mesajul poate fi proclamat, aşa cum îl rosteşte cu hotărâre un personaj, Klaus L.,
venit din Austria să ţină conferinţe despre „noua religie”. Adică despre sumo – căci
„viitorul e al oamenilor graşi .“ 6 Dar, de multe ori, mesajul lăsat la vedere e fals.
Ascunde o capcană, indică un drum înfundat. Mesajul real apare deghizat printre
himere şi e nevoie, în acest caz, de răbdare, de pasiune hermeneutică, de intuiţie şi
discernământ pentru a-l putea identifica şi decripta. Înainte de a fi un (anti-)jurnal,
primul volum din Despre regi... e un joc amar ce leagă, cu verigile jurnalului, memorialistica,
eseistica, ficţiunea şi publicistica. Înainte de a fi o carte despre teatru,
e o carte despre zădărnicie. Şi înainte de a adăposti o galerie de portrete izbutite
(de actori, regizori etc.), protejează reuşitele şi eşecurile unor proiecte culturale
5
Idem, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, Jurnal, martie 2000-iunie 2001, Timişoara,
Editura Marineasa, 2001, p. 242
6
Ibidem, p. 77
vr20130304.indd 182
4/19/2013 12:16:49 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 183
bănăţene. Pe piedestalul ratării tronează, regal, Teatrul Naţional – o instituţie care
ar fi trebuit să redefinească imaginea locului, în interiorul relaţiei dintre regional şi
naţional. Dintre reteritorializare (care să umple cu mesaj locul vid al globalizării) şi
identitatea europeană.
Europa regiunilor, capabilă să redea prospeţimea identităţii europene, planează
şi asupra volumului al doilea din Despre regi... De data acesta, regii nu mai sunt ai
scenei, ci ai literelor. Sunt structuri regale care domnesc peste un perimetru geografic
impresionant, pentru că acoperă cu uşurinţă un spaţiul cultural enorm. Deschiderea
culturală şi buna aşezare europeană lasă în umbră hotarele politice. Franyó Zoltán,
Franz Liebhard, René Fűlöp-Miller, Ion Stoia-Udrea aparţin unui timp remarcabil,
dar şi unui spaţiu privilegiat. Pot deveni oricând emblemele unui topos cultural miraculos,
care a ştiut să păstreze admirabil echilibrul cultural. (Adică exact ceea ce, de
multe ori, s-a dovedit greu de atins în relaţia dintre Centru şi margine - atunci când
accentul se deplasează pe centralism.) Dacă o naţiune sau Europa vrea să intre ca
partener în jocurile globale, trebuie să-şi găsească mesajul, care este în mod esenţial
unul cultural. De la această axiomă porneşte Cornel Ungureanu. Mesajul cultural nu
este unul abstract, ci substanţial legat de un şir de fenomene culturale care pot configura
o identitate. „Iar o identitate clară trebuie să înceapă de la Europa regiunilor.
Păstrarea identităţii regionale rămâne un deziderat major în acest timp în care nu
deteritorializarea, ci reteritorializarea defineşte un fenomen de avangardă: un fel de
a contesta regula jocului.” 7 ) Plecând de la această ipoteză, regiunile de contact etnic,
aşa cum este şi Banatul, poartă o europenitate specială, care se manifestă paradigmatic.
Sub semnul (dez)echilibrului, respectiv al (anti)modelului.
Într-un timp dominat de imagine, personajele pot rămâne doar imagini. Stopcadre.
Probabil că nicăieri nu se vede mai limpede acest lucru ca în lumea filmului,
(aparent) tema principală a ultimului volum din Despre regi.. În fond, acest jurnal-eseu-roman
experimental al lui Cornel Ungureanu vorbeşte despre deteriorarea
spaţiului intimităţii. Plecând de la gândurile şi experienţele autorului în domeniul
cinematografiei, cartea leagă lumea de celuloid cu Banatul ce ar fi putut deveni un
Centru al imaginii pe peliculă – proiect eşuat, căci studiourile de film despre care
se vorbea în Timişoara la începutul anilor ’90 nu s-au materializat niciodată. Dar
acest eşec nu şterge autentica istorie locală a filmului, în care Lucian Ionică şi Iosif
Costinaş au stabilit coordonate fundamentale. Şi în care Iosif Coştinaş a devenit, el
însuşi, personaj. Excelent cunoscător al istoriei imediate (subterane), a făcut filme şi
a scris un lung şir de pagini demascatoare. Niciun secret nu-i părea insurmontabil.
Niciun subiect, oricât de periculos, nu-i părea tabu. Dispariţia lui a schiţat zeci de
ipoteze, la care trupul găsit după un timp, lângă calea ferată din apropierea Pişchiei,
nu a izbutit să le dea un răspuns.
Dar peste istoria autentică se aşterne o alta – prin care Cetatea filmului de peste
ocean aruncă pârghii spre un Banat capabil (sau nu?) să înţeleagă spectacolul ima-
7
Cornel Ungureanu, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, Jurnal, august 1976-august 2003,
Timişoara, Editura Marineasa, 2003, p. 249
vr20130304.indd 183
4/19/2013 12:16:49 PM

184
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
ginii. Un personaj bizar, J. J. Fitzcarraldo („timişorean odinioară. Sau lugojean, sau
budapestan, sau vienez odinioară.” 8 ) i-ar fi trimis autorului, în 1993, o carte-jurnal a
cărei protagonistă este Marilyn Monroe. „Ca un venerabil Monsieur Cinema, infinit
mai com pe tent şi artist decât o arată statutul său de number 1 în pornografie, J. J.
Fitzcarraldo a trăit toată istoria celei de-a şaptea arte. I-a cunoscut pe întemeietori,
a ştiut totul despre divele mai vechi sau mai noi, a fost de faţă la bătălia pentru introducerea
sonorului. Moartea sa, la câţiva ani după revoluţie ar putea reprezenta,
simbolic, chiar moartea cinematografiei ca artă. Într-o lume a spectacolui, în care
imaginile filtrate tot mai savant sunt singura realitate recognoscibilă, politicienii şi
idolii de celuloid devin visul mulţimii.” 9 Fără îndoială, un vis al mulţimii a fost
Marilyn Monroe. Nu o mare actriţă – pentru că o mare actriţă îşi selectează publicul.
În opinia lui Cornel Ungureanu, cinematograful se adresează nu doar inteligenţei,
ci şi simţurilor spectatorului. „El stimulează nu doar reflecţia, ci şi rotiţele noastre
ascunse, derapante - fiinţa interioară abandonată sau mutilată de atâtea constrângeri.
Marile vedete ale secolului XX, Lenin, Stalin, Hitler, şochează prin textele lor
scandalos-reformatoare mulţimile care vor pâine şi spectacol, aşa cum le şochează
celelate vedete, cele cinematografice. Marilyn Monroe a devenit iubita Americii,
Brigitte Bardot, reprezentanta Marianei, simbolul galic, Silvia Kristel, simbolul rafinamentului
falic, Madonna a succesivelor eliberări de constrângerile Divinităţii,
după ce au şocat nu numai publicul iubitor de tradiţie, ci chiar publicul iubitor de circ
şi de cozonac, de timp liber, de loazir.” 10
Dacă în volumele anterioare lui Despre regi... Timişoara organiza campionate
mondiale de sumo sau adăpostea o societate a graselor care pretindea un lung şir de
drepturi, dacă morţii se întorceau şi ţineau conciliabule cu cei vii, în ultima carte a
ciclului istoria fimului s-ar putea scrie în Banat. Fireşte, (din nou) pe două paliere –
al istoriei (reale) şi al istoriilor (fictive).
Şaptezeci şi cinci de ani după publicarea fragmentelor din jurnalul anilor petrecuţi
de Mircea Eliade în India (1929-1931), citim : „India mea este personalitatea
lui Mircea Eliade. Sau opera lui, aşa cum reuşeşte să o descopere un critic (istoric
literar), încă tânăr în 1968, tocat de interdicţii în 1980. Cum reuşeşte, incognito, să se
apropie de revistele şi cărţile încă interzise în anii ’70, în anii ’80 ai secolului trecut
şi să facă, şi el, proba labirintului.” La fel ca în volumul publicat de Mircea Eliade în
1935, pagini de jurnal constituie şi rădăcinile din care porneşte Şantier 2 – carte care
surprinde o tulburătoare experienţă intelectuală – cum se descoperă un scriitor, cum
se înţelege o operă, cum se recuperează cărţi, biblioteci, documente aflate ani în şir
sub interdicţie. Aşa cum pentru Mircea Eliade India nu contura o realitate strict geografică,
nici pentru Cornel Ungureanu şantierul nu desemnează un perimetru închis,
ci mai degrabă un spaţiu magic în care se pot produce miracole, se poate trăi fericit.
8
Idem, Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, Bucureşti, Editura Palimpsest, 2008, p. 45
9
Tudorel Urian, Visurile de celuloid, „România literară”, 2008, nr. 40
10
Cornel Ungureanu, op. cit., p. 50-51
vr20130304.indd 184
4/19/2013 12:16:49 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 185
E un loc în care se produc mirabile întâlniri - cu lumea cărţilor, cu opera lui Mircea
Eliade, cu opera proprie (care palpează migălos relieful şi îşi alege traseele). Dar şi
o întâlnire cu sine însuşi. Căci, pe lângă absorbţia unei fundamentale experienţe a
apropierii, Şantier 2 protejează şi o migăloasă construcţie în lumea ideilor. Sau creşterea,
devenirea în lumea scrisului, prin scris.
Devenirea intelectuală validează simultan două structuri cu care cititorul modern
izbuteşte să mai păstreze punţi de legătură: călătoria şi spectacolul. E una dintre
provocările acestui Şantier - propunerea unui dialog complex şi grav, de o seducătoare
fertilitate ideatică, pe osatura uşoară a călătoriei şi spectacolului. O astfel
de punere în scenă stimulează, cere intrarea în joc, impune acceptarea rolului. Şi,
implicit, posibilitatea ca ideea să fie dusă mai departe, cultivată de imaginarul cititorului
şi metamorfozată până la rod. Călătoria spre întâlnirile miraculoase nu ocoleşte
spaţiul originar - Banatul real: Zăgujenii copilăriei, Caransebeş, Oraviţa, Berzovia
şi Ciclova Montană. În Castelul contelui Iuhoş şi în Pavilionul fericiţilor se nasc legende
spectaculoase şi prind contur personaje emblematice pentru vârsta mirabilelor
întâlniri. Sau pentru istoria unei lumi care trece, mai târziu, prin drama epurării bibliotecilor
şi prin trauma colectivizării. Epopeea lăzilor cu cărţi din biblioteca familiei
Iuhoş vorbeşte în numele acestui timp nefast al distrugerii şi al supravieţuirii câtorva
germeni, sub camuflaj.
Sub camuflajul derizoriului se poate descoperi respiraţia sacrului, care animă
întâmplări mărunte şi personaje neobişnuite - conţi, scriitori, oameni de teatru şi
săteni. Trupurile perfect conservate din pivniţa capelei de la Castel, contele Iuhoş,
doamna Iustina sau ţiganii satului, Pătruţ, Ion Cârpaci şi înţeleptul Lazăr Dragomir,
care „vorbea româneşte, sârbeşte, ungureşte, nemţeşte şi vreo trei dialecte ale romilor
din Ardeal, Banat şi de dincolo de Bug”, visând să ajungă în India originilor,
constituie o parte din încheieturile unui lumi care nu este obligatoriu vizibilă, însă
care lasă, în praful istoriei, urme adânci. În funcţie de raportul interior-exterior, despre
care stă mărturie cea mai adâncă memorie a omului, se produce căderea, care
fisurează şi descompune fiinţa (ca în cazul lui Ion Cârpaci), sau urcuşul unor trepte
lăuntrice - imagine a permanenţei procesului intelectual (creator), pecetluit de experienţele
esenţiale ale unui om tânăr. Eliade şi autorul Şantierului 2, Sándor Kőrösi
Csoma, Giovanni şi Ernesto Szücs sunt, cu toţii, oameni tineri. Vârsta lor reală se
exprimă altfel decât biologic, căci ilustrează cu precădere dezvoltările şi articulaţiile
unui anumit tip de raportare la cultură. Arhiva contelui Iuhoş (ce ar fi conţinut
un schimb epistolar cu Eliade, Guénon şi Coomaraswamy), cercetările indianistului
Sándor Kőrösi Csoma, care dorea cu orice preţ sa ajungă în Lhassa (centrul lumii),
înscrisurile lui Kőrösi Csoma, sulurile tibetane şi mumia aduse de Giovanni Szücs
din călătoria la Darjeeling ori aventurile nepotului său, Ernesto, sunt proiecţiile unei
gândiri care se exprimă, în egală măsură, biografic şi cultural. Dar care îndrăzneşte
să creioneze, printre celelalte imagini ale sale, şi Banatul epifanic, şi Banatul ca
spaţiu-spectacol.
vr20130304.indd 185
4/19/2013 12:16:49 PM

186
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Ceea ce trebuie remarcat este că toate (anti)jurnalele lui Cornel Ungureanu conţin
spectacolul lor. Şi el – organizat pe etaje. Primul, la nivelul structurii, căci fiecare
carte le conţine pe cele care au precedat-o, fără a le repeta în sensul obişnuit al termenului.
Al doilea, la nivelul lumilor reprezentate – lumi posibile şi imposibile, istorie
şi istorii, poveste şi parabolă, spaţii centrale şi spaţii marginale. Al treilea, la nivelul
formulei – în care umorul, ironia şi autoironia se împletesc într-o continuă mişcare
de apropiere şi distanţare. Toată această dispunere etajată fac ca (anti)jurnalele lui
Cornel Ungureanu să pretindă din partea cititorului un exerciţiu al lecturii atente.
Şi un efort al decupajelor potrivite. Printre aceste decupaje, Banatul (cu istoria lui
culturală, cu evocări şi cu recuperări esenţiale) ocupă un loc central - atâta vreme cât
poate redefini şi valorifica statutul lui periferic.
În paginile diaristice ale lui Cornel Ungureanu, totul începe din bibliotecă. Acolo
ar fi posibil să se camufleze principiul generator, acolo ar putea fi (şi) ultimul refugiu.
Biblioteca de acasă, biblioteca şi arhiva lui Franyó Zoltán, arhiva Buteanu, cărţile
de la care porneşte (sau ar trebui să pornească) actul teatral, cartea care îndeamnă la
aventură spirituală, cartea (imaginară) a lui J. J. Fitzcarraldo, cartea citită şi comentată,
cartea scrisă structurează, pentru Cornel Ungureanu, lumea. Cartea, biblioteca,
actul cultural funcţionează ca ax principal, în jurul căruia se ordonează universul în
schema lui esenţială, cu procesul său de emanare şi de resorbţie. Iar cărţii de istorie şi
critică literară (în sensul obişnuit al termenului), astăzi ignorată, ironizată, blamată,
Cornel Ungureanu îi oferă, prin (anti)jurnalele lui, o alternativă flexibilă, înfăşurată
în faldurile lejere ale poveştii. Autorul lor nu are morga cărturarului izolat în turnul
lui de fildeş, ci degajarea povestitorului de cursă lungă. Formulărilor categorice ale
specialistului le opune divagaţia eseistică şi analogia. Geometriei reci îi aşază în
faţă ocolul ficţional. Iar cititorul ia act de metabolismul cultural nu prin verdicte şi
reţete, ci printr-un suport transfigurator, care înlocuieşte sistematizarea cu paradoxul
şi ariditatea cu misterul.
vr20130304.indd 186
4/19/2013 12:16:49 PM

TUDOREL URIAN
UN OM AL TIMPULUI SĂU
Primul lucru care mi-a venit în minte la capătul lecturii monumentalului
volum (la propriu şi la figurat) al lui Ion Ianoşi, Internaţionala mea.
Cronica unei vieţi au fost cuvintele lui Jean-Jacques Rousseau, de la
începutul Confesiunilor: „Que la trompette du Jugement dernier sonne quand elle
voudra, je viendrai, ce livre à la main, me présenter devant le souverain juge. Je dirai
hautement : «Voilà ce que j’ai fait, ce que j’ai pensé, ce que je fus. J’ai dit le bien et
le mal avec la même franchise…”
Îndeobşte, cărţile de memorii sunt rodul amintirilor, mereu subiective, ale unor
oameni ajunşi în amurgul existenţei. Memoria umană are capriciile ei, tinde de obicei
să reţină aspectele luminoase dintr-o existenţă şi să le dea uitării pe cele stânjenitoare.
Conştiinţa celui care se confesează unui public are (voluntar sau involuntar) tentaţia
de a se prezenta în faţa acestuia în lumini cât mai favorabile, aureolată de glorie
şi eroism, sau plătind poliţe post factum celor care au fost adversarii de idei ai
memorialistului în diversele etape ale existenţei sale. Știind câte ceva despre cariera
publică şi gândirea memorialistului, sensul confesiunilor sale devine previzibil.
Citind memoriile lui Churchill nu te aştepţi să găseşti acolo adevărurile Germaniei
naziste, tot aşa cum din lectura jurnalelor lui Raymond Aron sau Monica Lovinescu
nu poţi trage nădejdea că vei da peste circumstanţe atenuante acordate gândirii de
stânga. Știi la ce te aştepţi atunci când deschizi memoriile unui fost deţinut politic şi
ai idee ce pot conţine amintirile unui om care a fost în primele rânduri ale unei puteri
politice, indiferent de culoarea acesteia.
Despre Ion Ianoşi se ştie că este un important estetician de orientare marxistă
din perioada post-belică, profesor universitar prin mâna căruia au trecut generaţii
de studenţi, mulţi deveniţi ei înşişi nume de referinţă în literatura şi filosofia
românească, redutabil traducător din literatura rusă şi exeget al unor titani ai
literaturii universale (Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann), impecabil vorbitor de
germană şi maghiară (cu toate avantajele pe care această constatare le presupune
pentru un intelectual de marcă), dar şi un om care a acces – e drept, nu foarte sus – în
structurile Comitetului Central al fostului PCR şi spre vârful controversatului sistem
editorial din timpul regimului comunist. Ion Ianoşi s-a aflat într-o poziţie excelentă
pentru a depune mărturie despre politica regimului comunist în domeniul culturii în
general şi al literaturii, în special, el fiind un martor esenţial al limitelor acesteia, atât
al restricţiilor (prin calitatea de funcţionar guvernamental în domeniul editorial) cât
şi al deschiderilor ei (prin propria sa activitate editorială).
vr20130304.indd 187
4/19/2013 12:16:49 PM

188
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
În datele sale generale, portretul lui Ion Ianoşi, relevat de acest impozant tom de
confesiuni, nu suferă modificări substanţiale faţă de felul în care se profila imaginea
profesorului din cărţile sale anterioare şi din diversele intervenţii publicistice. Nici
erou, nici victimă, Ion Ianoşi a ştiut mereu să se adapteze necesităţilor zilei în
diversele etape ale regimului comunist. Imediat după instaurarea regimului comunist
a plecat cu o bursă la Leningrad, unde a urmat cursurile facultăţii de filosofie. După
terminarea facultăţii şi susţinerea doctoratului s-a întors în ţară şi a fost încadrat în
sistemul universitar. I-a urcat toate treptele într-un termen optim, a participat la o
mulţime de colocvii internaţionale, inclusiv în ţări occidentale, a fost iubit de studenţi
şi respectat de colegi. În paralel a scris enorm (cărţi originale, traduceri, prefeţe,
studii) şi a activat în Secţia de Știinţă şi Cultură a Comitetului Central a PMR care
superviza activitatea editorială într-o vreme de tristă amintire pentru cenzura din ţara
noastră. Una peste alta a fost un om care a reuşit să-şi asigure o existenţă comodă,
chiar confortabilă, fără ca pentru aceasta să recurgă la compromisuri majore. A
crezut sincer în idealurile comuniste, mai crede şi astăzi, din perioada leningrădeană
şi-a hrănit în permanenţă spiritul cu publicaţiile sovietice la care, ulterior, a fost
abonat şi în ţară, dar şi-a tratat întotdeauna adversarii de idei cu o reală civilitate,
fapt ce i-a atras un indiscutabil respect, chiar şi după căderea comunismului. Foştii
săi studenţi şi doctoranzi continuă să-l celebreze cu volume omagiale publicate cu
ocazia împlinirii unor vârste rotunde.
Internaţionala mea. Cronica unei vieţi este o carte mult mai complexă decât ceea
ce înţelegem de obicei printr-un volum de memorii. Autorul reconstituie trecutul,
aproape zi cu zi, cu o precizie ştiinţifică. Pentru aceasta se foloseşte de jurnalele pe
care le-a ţinut în permanenţă, corespondenţa trimisă sau primită, cărţile şi articolele
pe care le-a scris, presa timpului şi abia în ultimul rând amintirile şi trăirile personale
pe care le utilizează mai mult pentru a interpreta evenimentele la care face referinţă.
În felul acesta nimic nu se pierde, în faţa cititorului defilează rude şi prieteni de joacă
din prima copilărie, numele profesorilor din diversele etape ale şcolarizării, iubirile
adolescentine, oameni ale căror urme s-au pierdut demult, unii trecuţi de decenii
bune în lumea drepţilor, dar care găsesc, prin auxiliarele de memorie ale autorului,
un nesperat prilej de a reînvia fie şi numai preţ de câteva rânduri. Documente
oficiale sunt prezentate cu numele lor exact şi data în care au fost emise, sunt citate
personalităţi ale diverselor epoci (Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Hrusciov,
Gorbaciov), cu precizarea zilei exacte când a avut loc intervenţia lor, sunt trecuţi în
revistă toţi exegeţii cărţilor autorului, atitudinea acestora faţă de carte (pozitivă sau
negativă) şi li se răspunde celor care au avut obiecţii. Însemnările lui Ion Ianoşi din
acest op masiv pot fi grupate în câteva categorii care se succed în spirală: istoria şi
viaţa cotidiană a familiei lui Ion Ianoşi; însemnări legate de şcoală (elev, student,
profesor, conducător de doctorat, colegi de tot felul), impresii de călătorie, activităţi
legate de domeniul editorial (activitatea de instructor la Secţia de Știinţă şi Cultură
a CC, şedinţe ale Uniunii Scriitorilor, aventuri editoriale prilejuite de publicarea
cărţilor proprii, experienţele legate de colaborarea cu editura Humanitas, imediat
vr20130304.indd 188
4/19/2013 12:16:49 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 189
după revoluţie); cărţile, prefeţele şi articolele autorului (sinteza de idei, felul în
care au fost recepţionate, reacţiile polemice); portrete ale unor personalităţi ale
timpului pe care le-a cunoscut în mod direct; consideraţii generale asupra epocilor,
evenimentelor istorice, întâmplărilor de tot felul şi polemici de idei. În ceea ce mă
priveşte, fără să fi sărit vreun rând de la începutul până la sfârşitul cărţii, am citit
cu maxim interes consideraţiile autorului despre şcoală şi sisteme educaţionale,
portrete ale unor personalităţi din anii de început ai comunismului şi relatările despre
principalele evenimente la care a fost martor. Iată, spre exemplificare, un portret al
lui Leonte Tismăneanu, tatăl politologului Vladimir Tismăneanu, foarte fin în toate
detaliile sale: „Era mai degrabă scund, cu păr grizonat, puţin ondulat, avea ochi de
un albastru intens, cu care îşi fixa pătrunzător interlocutorii. Pe aceştia îi impresiona
pierderea braţului drept în Războiul civil spaniol; şi îi punea într-o situaţie jenantă
atunci când le strângea mâna cu stânga. În opinii se arăta ferm până la neiertare, nu
admitea concesii ideologice. Lumea îl considera aspru, se ferea de ieşirile lui ironice,
tăioase, şfichiuitoare. Era temut, pe mulţi îi băga în sperieţi. Cu colaboratorii se purta
însă loial, cu cei pe care-i simpatiza – prietenos”. (p. 324)
Gândirea politică a lui Ion Ianoşi de după 22 decembrie 1989 mi se pare călcâiul
lui Ahile al acestei cărţi. În general îi apreciez mult pe oamenii care rămân fideli
ideilor lor chiar şi atunci când circumstanţele politice nu le mai sunt favorabile. Nu
m-aş fi aşteptat de la Ion Ianoşi să fie vreun François Furet, dar mi-aş fi dorit mult
ca atunci când discută specificitatea regimului comunist să ia în considerare toate
elementele acestuia, mai ales că a acoperit întreaga perioadă a regimului comunist
în calitate de martor direct şi chiar de participant activ. În principal, viziunea lui
Ion Ianoşi asupra comunismului românesc se apropie de cea a lui Ion Iliescu. La
fel ca fostul preşedinte, gânditorul marxist este convins că Gheorghe Gheorghiu-
Dej şi Nicolae Ceauşescu „au întinat” „idealurile socialismului”, dar că acesta nu
şi-a spus ultimul cuvânt. Mai mult, crede Ion Ianoşi, „cu timpul nu este exclus ca
principiile «comunismului» să-şi redobândească o anumită onorabilitate” (p. 829).
Cu adevărat îngrozitoare mi se par comentariile pe care profesorul le face asupra
Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în
România. În buna tradiţie comunistă, Ion Ianoşi îi discreditează pe preşedintele
acestei comisii, Vladimir Tismăneanu (care îşi „alimentase aversiunea faţă de mai
marii timpului” ca urmare a căderii în dizgraţie a familiei sale şi, implicit, a pierderii
statutului de privilegiaţi, membri ai protipendadei din „Cartierul Primăverii”), dar şi
pe preşedintele României, Traian Băsescu, despre care spune că beneficiase din plin
de avantajele vechiului regim ca membru de partid, comandant de navă, trimis la
reprezentanţa NAVROM de la Anvers şi, în final, până în decembrie 1989, director
în Ministerul Transporturilor (pentru întreaga discuţie vezi p. 828). Aşadar, Vladimir
Tismăneanu nu avea căderea să coordoneze redactarea Raportului pentru că era căzut
din „Olimpul” comunist, iar Traian Băsescu nu avea dreptul să şi-l însuşească pentru
că a beneficiat până în decembrie 1989 de avantajele vechiului regim. Dacă ar fi
trăit şi ar fi lucrat la acest raport, Corneliu Coposu ar fi fost, probabil, tot necredibil,
vr20130304.indd 189
4/19/2013 12:16:50 PM

190
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
pentru că a petrecut 17 ani în temniţele comuniste şi este posibil să fi dobândit unele
resentimente faţă de acest regim, fapt ce i-ar fi putut întuneca simţul obiectivităţii. Pe
această logică, nu ar trebui să vorbească despre comunism nici cei care au beneficiat
de pe urma lui, nici cei care au beneficiat, dar au căzut la un moment dat în dizgraţie,
nici cei care au suferit de pe urma lui. În general nu ar trebui să vorbească nimeni şi
ceva mă face să cred că profesorului i s-a umplut inima de mândrie şi speranţă când
l-a văzut pe bravul tribun Corneliu Vadim Tudor, înconjurat de căpitanii lui, gata să-l
azvârle pe Horia-Roman Patapievici din loja de la balcon.
Partea năucitoare a demonstraţiei, însă, abia acum urmează. Pentru a nu-şi
pierde preţiosul timp cu analiza raportului, esteticianul dezmembrează o formulare
a preşedintelui pe care o „analizează” pe componente: „... afirm cu deplină
responsabilitate: regimul comunist a fost ilegitim şi criminal”. Contraargumentele
lui Ion Ianoşi par la prima vedere comice, dar omul vorbeşte cu toată seriozitatea.
Pentru a nu mă întinde prea mult cu citate, le voi rezuma, urmând să citez doar acolo
unde este strict necesar. Memorialistul susţine că „regimul comunist” este o sintagmă
acceptată de toată lumea, dar care, stricto sensu, nu are corespondent în realitate,
pentru că, deşi partidele conducătoare purtau în denumirea lor titulatura „comunist”,
ţările se numeau „socialiste”. „Comunismul”, susţine profesorul fără să zâmbească
era o proiecţie de viitor, corolarul „socialismului”, destinaţia finală, precum raiul
creştinilor, la care, din nefericire pentru adepţii acestei ideologii, românii nu au
mai ajuns. Aşadar, preşedintele Traian Băsescu nu ar fi avut dreptul să se refere la
„regimul comunist” câtă vreme noi eram încă la stadiul de „socialism”.
Și mai şocant este argumentul care califică regimul comunist drept „ilegitim”.
„Pot fi calificate revoltele, revoluţiile, loviturile de stat, războaiele - rupturi ale
ordinii sociale – ca ilegitime?” – se întreabă Ion Ianoşi, după care oferă o paletă
largă de exemple de pe toate continentele de la decapitarea regilor în revoluţii
până la revoluţia bolşevică din Rusia, schimbările succesive de putere din China
sau abdicarea şi surghiunul lui Cuza. Concluzia lui Ion Ianoşi ar fi aceea că orice
preluare a puterii prin orice mjloace este legitimă, cu singura condiţie să izbândească
pe deplin, pentru că: „«Vai de cei învinşi» şi «Izbânditorii nu sunt judecaţi» (sunt)
dictoane confirmate de milenii, cu deosebită acuitate în secolul XX”. O astfel de
teorie trebuie să fi fost un straşnic temei pentru calendarul suspendării preşedintelui
în vara trecută, dar Uniunea Europeană pare să nu fi privit cu aceeaşi largheţe teoria
legitimăţii aşa cum este ea formulată de profesorul Ianoşi. Potrivit logicii propuse de
Ion Ianoşi, nu contează că în România comunismul nu avea nicio trecere la populaţie,
că a fost impus cu tancurile ruseşti şi prin alegeri grosolan măsluite (felul în care au
fost ele măsluite este povestit chiar de memorialist la câteva rânduri distanţă). Din
momentul în care puterea a fost preluată, noul regim a devenit pe deplin legitim.
Cam acelaşi tip de logică este utilizat şi pentru demonetizarea celuilalt calificativ,
utilizat în Raportul comisiei prezidenţiale, „criminal”. După ce criterii devine
„criminal” un regim autoritar sau dictatorial? Ce crime justifică atributul?” – se
întreabă, din nou, Ion Ianoşi. Și începe din nou o statistică a crimelor înfăptuite de
vr20130304.indd 190
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 191
personaje celebre ale istoriei mai mult sau mai puţin recente, de la Pol Pot la generalul
Suharto şi de la Pinochet la victimele ghilotinei din timpul Revoluţiei Franceze. Mai
mult şi mai clar, consideră autorul, nazismul a fost susţinut până la prăbuşire de
marea majoritate a populaţiei Germaniei şi Austriei şi atunci, ne putem întreba ce
fel de regim a fost cel condus de Hitler: legitim sau ilegitim (în condiţiile în care s-a
impus prin vot popular şi a fost susţinut până la capitulare de majoritatea populaţiei),
criminal sau popular? Toate exemplele formulate de Ion Ianoşi sunt corecte. Dar nu
îmi este foarte clar care este sensul demonstraţiei sale. De ce ar relativiza morţii lui
Pol Pot barbaria închisorilor comuniste? Se poate relativiza caracterul criminal al
unui regim doar pe baza numărului de victime? Regimul este la fel de criminal şi
dacă un singur om a murit nevinovat.
Echivalenţa dintre nazism şi comunism este contestată de Ion Ianoşi în baza
aceleiaşi teorii care situează nazismul în timpul prezent al manifestării lui, iar
comunismul în timpul viitor. O replică pe care o împărtăşesc în totalitate la această
judecată a venit din partea regretatului liberal Alexandru George, un gânditor
politic mult subapreciat în anii care au urmat căderii comunismului. Argumentează
Alexandru George ţintind chiar fondul problemei: „Pentru un spirit liberal ele
(nazismul şi comunismul - n.n.) ajung într-adevăr să se confunde, pentru că ambele
atacă însăşi esenţa acestuia: dreptul la libertate, cu corolarul ei: proprietatea, cultivă
colectivismul, cultul conducerii inspirate, fără controlul celor conduşi, mântuirea
în acţiuni de mase, după o baie de sânge purificatoare. Mai pe scurt: ambele sunt
anti-burgheze, anti-individualiste, anti-personaliste, propunând soluţii globale şi
nesocotind în cele din urmă fiinţa umană în realitatea ei”. (p. 764)
Chiar dacă în ultima parte a acestui comentariu am insistat mai mult pe ceea
ce m-a dezamăgit în această carte nu vreau să trec cu vederea extraordinarele ei
calităţi. Student în Uniunea Sovietică în primii ani ai deceniului şase, Ion Ianoşi a
fost în imediata apropiere a unor evenimente care au schimbat soarta lumii (moartea
lui Stalin, preluarea puterii de către Hrusciov, condamnarea crimelor stalinismului,
începutul dezgheţului în unele ţări socialiste etc.). Inteligent, poliglot, mereu bine
informat, Ion Ianoşi este un martor esenţial pentru istoria comunismului european
de după cel de-al doilea război mondial. Monumetala sa carte, Internaţionala mea.
Cronica unei vieţi are, dincolo de unele teze discutabile şi partipriuri fireşti, până la
urmă, ale autorului ei, marele merit că dă de gândit. Obligă cititorul la o reacţie pro
sau contra. Fie şi numai pentru aceasta, în pofida masivităţii care o face incomod de
mânuit, cartea lui Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi este de păstrat
la îndemână.
Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 854 pag.
vr20130304.indd 191
4/19/2013 12:16:50 PM

VIORICA RĂDUŢĂ
APOI, DUPĂ BĂTĂLIE, NE-AM TRAS SUFLETUL,
VOLUM CU SKEPSIS
Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul de Bogdan Alexandru Stănescu,
Cartea Românească, 2012, tot ar trebui semnalat ca excepţional chiar
dacă nu ar fi fost un volum de debut. Poetul ţâşneşte dintre rândurile
reprezentanţilor valului minimalist printr-o alchimie revitalizantă, cea a metaforei în
alăturare cu discursul frust, (auto)referenţial. În plus, livrescul, dătător de ambiguitate
în arhitectura volumului, e luat în răspăr, mutat din funcţia sa de reflexie a unui
text în altul, saturată după Cărtărescu, Foarţă, ş.a., în viziune lirică. „Mermeliţa”,
cu care se deschide corpul poetic, este metafora unui chip al poeziei, muza, moaşa
care pare să aibă nu doar un conştient, cel cultural, ci şi un subconştient din aceeaşi
arie, drept ferment al imaginarului. Şi asta printr-o adâncire în straturi existenţiale
a livrescului până când devine matricial, aş spune un fel de subconştient individual,
dublat de o continuă sete cărturărească a poetului Bogdan Alexandru Stănescu.
Când livrescul hrăneşte poemul, par să se refacă trăsăturile neomoderniste ale
unui Nichita Stănescu, dar cu deplină originalitate în prelucrarea elementului de cultură.
Devin realităţi trăite/moşite/”mermelite” chiar referinţele de tip livresc, cum ar
fi Iliada, pânzele lui Utamaro, armoniile unui Whistler, personajele mitologice, etc.
Numai că referinţele culturale şi cele autobiografice se aşează pe acelaşi plan, au aceeaşi
perspectivă, de aproape, dinăuntru, şi dau noutate, prospeţime volumului. Aluziile,
trimiterile explicite suferă o mutaţie, sunt interiorizate, depuse în subsolul din
care autorul ia şi văzutele şi nevăzutele. S-ar putea spune că devin propriile amintiri
şi, fără a le dubla, oglindi simplist, provocându-le, îşi asigură o ramă (culturală),
lărgită în limitele ei, vizionară. Din momentele de cultură recreate, ambiguizate prin
metafora puternică, la fel ca momentele autobiografice, Bogdan Alexandru Stănescu
îşi pune în abis propriile trăiri, concepţii lirice, proiecţii.
Cosmin Ciotloş surprinde bine existenţa a „două niveluri”, mitologică şi cotidiană,
ca şi elementul aparent retro al volumului, revenirea la metaforă. Dar poemul
BAS nu are atât statut „conceptual”, cât unul adânc, existenţial, dinăuntru, cu livrescul
şi confesivul într-o funcţie identică. Arhitectura volumului, atent lucrată, dă
semn de luciditate/conceptualizare, dar e una la nivelul fizicii poemului, nu de arhivă
sufletească. Stările trăite în şi prin cultură se armonizează în subconştient cu cele pur
vr20130304.indd 192
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 193
existenţiale. E o cale poietică.
De altfel, poezia liminară pare şi una programatică, numita „mermeliţă” fiind o
metaforă a metaforei, mai întâi dată dispărută, apoi prezentă în toate momentele şi
în toate locurile, o supra-muză, stare poetică germinativă, cu o materialitate anume,
cea a „cuvântului”: „mermeliţa a dispărut cu desăvîrşire,/ba chiar în desăvîrşire/
Ea nu mai alunecă noaptea printre blocuri,/pîndind bătrîne insomniace,/cu sexul ei
mare, roşu, /transpirat,/gata să se-nfigă,/baionetă cărnoasă, să-şi lase balele/pe vestele
noastre croşetate cu drag,/să ne roadă urechile şi/să ne şuiere veninos cîntecul
ei lasciv./Mermeliţa…/cum ne-a-ntunecat ea nopţile,/cum ne-a luminat zilele,/Ne-a
umplut orizonturile,/silueta ei sinistră s-a ridicat/pe cerul mărginit al serilor de iarnă,/cînd
lepăda penele văratice/şi îmbrăca armura solzoasă mai potrivită pe zăpadă/
Mermeliţă,/legendele secolelor/te-au îmbrăcat în/hainele/cuvintelor,/dar în esenţă/
tu ai fost/eşti/şi vei fi” (s.n).
Transmutaţiile unui Hector, Horaţio, Diomede, altor chipuri şi elemente livreşti,
ori a tehnicilor memorabile din pictură, de pildă, în stări interioare, intense, nu sunt
altfel remodelate, retrăite, scenarizate, regizate decât personajele şi locurile, momentele,
tăieturile din Realia, ca tataie sau Sovata, tramvaiul 34 sau metroul Carmen. Nu
întâmplător Hector, personaj depus, parcă, în memoria afectivă, adâncă, ţine un discurs,
traducând în imagini ultimative, ca şi bunicul/”tataie” acceptarea, întâmpinarea
morţii. În Apoteoza lui Hector eroul, pe jumătate păstrat în coordonatele sacrului,
are o stare nostalgică („Fost-a vrerea lui Apollon sau/voinţa unui Rege nebun, tată,
drag zănatic?”), apropiată momentului ultimativ din Tataie. Ecourile homerice sunt
contrapunctate elegiac şi susţinute de o gesticulaţie „preaumană”: „am coborît zidul/
Cum păstrăvul se-aruncă în mîna pescarului cel răbdător/Port platoşa din bronz, părul
mi-e uns cu mirodenii./ Aroma dimineţii îşi croieşte drum printre cadavre/Casca
sub braţ, Peleianul e mai frumos/Decît Moartea însăşi, mai mortal decît/tamburinele
hittiţilor/în miez de noapte. Paşii mei spre el – dans macabru…/Doar un copil, un
tînăr blond cu scut celebru/Un şi mai celebru mort. Sîngele-ţi, Patroklos,/Îmi dă
viaţă,/ hohotul aheilor mă-ndrumă spre tine,/Rug, în fapt de zori, măi Tată, închin
spre tine cupa./Prin pleata/Mirmidonului zăresc a lui Helios/cumplită veghe/Sunteţi
aici. Acum ştiu că pumnul de ţărînă/Pe care-l strîng îmi va fi urnă/Vino, Aheule, pun
fruntea jos precum un bou/la hecatombă”.
Cealaltă atitudine în faţa morţii este una mnemotehnică, nepotul developează într-o
epică monotonă, neutră, de aceea şi dramatică, despărţirea de bunic, cel care-i
transmite învăţături „de-a v-ați-ascuns” şi face posibilă învăţarea morţii (lui) de către
nepot. Actul compus din câteva scene esenţiale surprinde din interior(ul memorialistului),
dar cu o notare la rece, momentele unei înmormântări în doi timpi şi două
personaje. Tragicul este mărit de gesturile şi spusele cele mai simple, mutate conti-
vr20130304.indd 193
4/19/2013 12:16:50 PM

194
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
nuu, ca în toate celelalte poeme, spre nivelul metaforic: „Cînd mi-a zis iar ce-ar fi să
mă bag înăuntru,/Să văd cum e, ridică tu capacu’,/nepoate,/şi-am rămas tîmpit/Cînd
l-am văzut cum se strecoară ca o rîmă…/Cu tot cu bradul de la/cap/Plămînul verdeal
pasagerului,/Tare mi-e să nu-mi ajungă rădăcinile în nas, în gură…/Stai cuminte,
tataie, l-am liniştit (…) mi-a pus mîna lui rece pe/umăr, de-mi trecea crivăţ prin şubă/
şi-am înţeles c-ar vrea să tăcem puţin (…)şedeam aşa, cuminţi, în cur, pe căpriori,/
tăceam cu spor, ţineam mînuţele/În poală, cu palmele spre cer, era frig”. Fantasma
dialogului postmortem se încarcă de acelaşi tragism, memoria afectivă a copilului e
bruscată de semne tanatice: „Vorbim prin placă./Ninge cu ciulini albi,/ca atunci cînd
a venit să mă ia de la şcoală/şi-a căzut/în canal,/da’ sticlele de lapte nu s-au spart,/
el şi-a rupt/piciorul, da’/Sticlele erau deasupra capului,/arăta ca statuia libertărţii./
Rîdeam de mă cocoşasem,/el jos, eu sus/Cu noi hohotea frăţeşte căţelu’ pămîntului”.
Imaginile din zona livrescului, ca şi cele din cotidian, au şi concreteţe şi deplasări
halucinatorii, ca într-un real care se îmbibă de fantasme livreşti şi un areal cultural
care se încarnează în trupul cotidianului. Viziunile lui BAS sunt fecundate, prin urmare,
de întâlnirea culturii cu afectul până la punctul din subconştient unde se unifică.
Astfel, se „moşeşte” o altă form(ul)ă a livrescului, în răspăr, trecută prin propria
biografie, creând şi recreându-se mereu. Iată cum Hecate, zeița greacă a răscrucilor,
sau clasicul alpenstock sunt intimizaţi, mutaţi în spaţiul ontic: „Dar frumuseţea ascunsă
a lucrurilor? (…) alunecarea de felină a razei-Hecate/ pe stucatura lemnoasă a
palmei”, „Să ne luăm bastoanele, aţi chiuit/să purcedem spre vîrf (…) ţi-am depus,
căprioară castă, o muşcătură/pînza topită a cămăşii/am intrat în/miasmele pădurii/ca
un lup în turma de oi/auzeam forfota gîndacilor sub frunzele moarte/căldura amiezii
curgea izvor proaspăt/printre crengile goale/am aşteptat împreună ca luna să toarcă
din nou”. Alpenstock-ul e un simbol al înălţării, aflat în transmutaţie afectivă clară,
mânuită măiestrit de poet. După Utamaro Bogdan Alexandru Stănescu creează tot
un poem vizual, cu prezenţa aluziei, dar şi a ”volumului”, perspectivei tabloului,
provocator, însă. Aducerea în cotidian (plus intertextul parodic) a personajului „îndrăgostit”
(de la maestrul Utamaro), lipsit de graţie aici, debutează cu un contrapunct
chiar în invocaţie. Întregul e un poem mai degrabă eroi-comic, ceea ce spune că
mermeliţa-muză e una mai aproape de un Budai Deleanu post/postmodern decât de
Homer : „Cîntă zeiţă: ce splendoare, ce minunăţie, ce lună sinistră comentau vecinii
toţi,/Aş fi vrut ca ramuri să bată-n geam,/însă aerul îngheţase în jurul nostru/Baba de
la/8 purta un capot înflorat,/din care îi ieşea o pulpă neagră, zbîrcită/şi nu puteam să
nu gîndesc la/corespondenţe./Într-un colţ,/nu destul de departe,/un şobolan/îşi înmuia
limbuţa într-un pepene odinioară verde”. Referinţele livreşti sunt strecurate cu o
abilitate pe care degustătorul de bună cultură o apreciază cu siguranţă. Binecunos-
vr20130304.indd 194
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A L I T E R A R Ă 195
cuta filozofie heraclitiană a schimbării, de pildă, e provocată, acceptată şi respinsă
totodată, paradoxal, „într-un flux” continuu al timpului mutat, nu atât ironic, cât
simbolic, într-un cântec de cocoş: „Sub o mînă de stele iernatice,/cu un pumn de
alge în buzunar/ascultînd victoria cocoşului, poate primul/am ştiut, fără-ndoială, că
fîşîitul monoton,/placă veche,/nu-i altceva decît/curgerea unui timp bătrîn/în albia
somnului” (Heraclitiană).
Exemplele mânuirii livrescului până la a-l transla în interior, în laboratorul plin
de probe alchimice, în care metafora e un instrument esenţial, se află în multe poeme
livreşti. Doar că Bogdan Alexandru Stănescu nu mai este nici un postmodern „cumsecade”,
nici vreun neomodernist în scoarţă nouă, ci o voce care se exprimă distinct
încă de la debut, într-o tensiune lirică pe potriva referinţelor livreşti sau memorialistice,
pe care le duce către marginea lor, în viziuni stranii. Aş finaliza cu poemul Armonie
în albastru şi argintiu, unde „camera Păun” de tip Whistler ajunge o depunere
de stări, o „armonie” apăsătoare versus culorile tabloului clasic: „ Lumea s-a-nchis,/
în jur/umbrele-s conţinute în propria materie/O anatomie a singurătăţii se naşte/pe
firul negocierii fine/Dintre cele două balanţe…/acolo unde nisipul scaldă trupul inert
al mării/O briză uşoară se/încolăceşte,/şarpe de casă,/printre picioarele străinului”.
Un poet care de la debut mânuieşte pluralul de stări, de poetici, de referinţe culturale
sau biografice, care se preumblă cu atâta uşurinţă printre metafore şi discursul
auto/referenţial, care creează tensiune din cultura trăită la margini nebănuite de sens
este unul „adevărat”, cu skepsis.
vr20130304.indd 195
4/19/2013 12:16:50 PM

cronica traducerilor
RODICA GRIGORE
PRIVIND LUMEA PRIN OCHII ANIMALELOR
1
ianuarie 1950 nu este doar prima zi a unui nou an, ci o dată care, cu siguranţă,
merită reţinută: acum, marele Yama, stăpânul acelei părţi din lumea
de dincolo unde sunt chinuiţi păcătoşii, face o excepţie şi o mare concesie.
Mai precis, îi permite lui Ximen Nao (adică, Ximen Tărăboi) să revină pe pământ.
Cel puţin, aşa aflăm din primele rânduri ale romanului scriitorului chinez Mo Yan,
Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006), recent apărut în limba română, la Editura
Humanitas Fiction, în absolut excepţionala traducere a lui Dinu Luca. Scena este
savuroasă: după doi ani în care n-a făcut altceva decât să protesteze împotriva nedreptăţii
pe care a suferit-o prin moartea neaşteptată de care a avut parte (împuşcat
fiind chiar de către fiul unui cunoscut de-al său!) în perioada extrem de frământată a
reformelor agrare iniţiate de Mao Zedong, regele Yama se înduplecă. Sau, mai bine
zis, se satură să audă iar şi iarăşi aceeaşi poveste şi să nu-şi poată trage sufletul nici
o clipă din cauza ţipetelor lui Ximen. Prin urmare, după o ultimă repriză de chinuri
(se ajunsese la stadiul prăjirii în ulei încins...) îl eliberează pe împricinat, nu înainte
de a-l întreba, de-a dreptul nastratineşte: „Ximen Tărăboi, mai faci tu tărăboi?”, dar
nici înainte de a medita cu glas tare: „Pe lume sunt mulţi care ar fi trebuit să moară,
dar n-au murit, şi mulţi care n-ar fi trebuit să moară, dar uite că tot au murit. Este o
realitate pe care nici curtea aceasta nu are cum să o schimbe.” Mare adevăr! Valabil,
din păcate, nu numai în China. Însă, poate tocmai pentru că se bucurase peste măsură
la gândul că îi va revedea pe cei dragi, Ximen este extrem de dezamăgit când
realizează că sosirea lui acasă, în ţinutul Gaomi, va avea loc într-un mod mai puţin
obişnuit. Fostul ţăran înstărit, proprietar de case şi de numeroase acareturi, fiu supus,
soţ iubitor atât pentru soţia principală, cât şi pentru cele două concubine, tată grijuliu
(după cum el însuşi se consideră şi aşa cum se prezintă de nenumărate ori în faţa lui
Yama şi a demonilor acestuia...), ei bine, Nao Ximen va ajunge printre cunoscuţii
săi având înfăţişarea unui măgăruş cu copitele albe-albe şi cu botişorul rozaliu... Dar
chiar şi măgar, tot mai bine decât în cazanele lui Yama!
Povestea pe care o spune Mo Yan fascinează cititorul şi-l prinde pe dată în mrejele
lecturii, în ciuda celor peste şapte sute de pagini ale cărţii. Iar dacă într-un singur
capitol se întâmplă atâtea lucruri, este evident că în următoarele vom avea de-a face
cu o adevărată epopee nu o dată punctată de note eroi-comice, dar profundă şi tragică
vr20130304.indd 196
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A T R A D U C E R I L O R 197
în esenţă, vizând configurarea unei alte imagini a Chinei ultimei jumătăţi de veac
decât cititorul occidental a avut ocazia să cunoască. Imaginaţia autorului este prodigioasă,
iar fantezia sa, debordantă, ritmul cărţii e mereu alert, iar dialogurile, pline de
viaţă. Că Mo Yan n-ar face altceva decât să urmeze traseul evoluţiei istorice a Chinei
ultimelor decenii, aşa cum au afirmat unii critici, este adevărat. Sau cel puţin parţial
adevărat. Însă la fel de adevărat este că esenţa cărţii de faţă nu constă în simpla relatare,
nici măcar în acea fascinaţie a istorisirii pe care Mo Yan o demonstrase încă
din Sorgul roşu, marele roman pe care l-a publicat în 1987, ci în extrem de complexa
şi atenta reelaborare a datelor istorice şi dispunerea acestora într-un asemenea mod
încât cititorul să aibă pe de o parte o imagine panoramică a uriaşei ţări asiatice şi a
istoriei sale recente, iar pe de alta, să întrevadă, dincolo de nivelul strict istoric şi de
realităţi oarecum cunoscute, şi sensul vieţii oamenilor din regiunile rurale de aici,
dar, deopotrivă, să intuiască importanţa credinţelor budiste, păstrate cu sfinţenie, în
ciuda oricărei propagande de partid şi cumva pe deasupra măreţelor învăţături expuse
de Preşedintele Mao în Cărticica Roşie...
Disputat în fel şi chip, mai cu seamă din toamna lui 2012 încoace, de când a
atins culmea celebrităţii mondiale prin intrarea în selectul club al laureaţilor Nobel
pentru Literatură, contestat de unii pentru opiniile sale politice sau pentru luările de
poziţie prea conforme cu linia oficială a Partidului Comunist Chinez, iar de alţii admirat
superlativ pentru capacitatea de adaptare (de supravieţuire?) la ritmurile unei
lumi literare (şi nu numai!) atât de agitate cum e cea contemporană, Mo Yan trebuie
privit în primul rând ca prozator. Iar la acest nivel, dincolo de orice controversă şi
de toate posibilele reproşuri care i se pot aduce în privinţa conduitei politice sau a
apariţiilor publice, trebuie să recunoaştem că discursul său literar convinge. Chiar
dacă, da, uneori, discursul său politic mai lasă de dorit... Interesant este, însă, că opiniile
multora dintre personajele sale sunt mult mai tranşante decât cele exprimate, cu
diverse prilejuri, de autorul însuşi. Poate mai cu seamă cele ale protagoniştilor din
Sorgul roşu şi din Obosit de viaţă, obosit de moarte. Iar dacă, în cel dintâi, Mo Yan
avea în vedere realităţile dure din prima jumătate a secolului XX, în cel de-al doilea,
întâmplările relatate pornesc din 1950 si ajung până în anul 2000, în pragul unui
nou mileniu, acoperind, deci, şi aşa-numită eră a reformelor care au marcat China
ultimilor ani.
Fără îndoială, vizând o atât de lungă perioadă, scriitorul nu putea – nu avea cum
– să ignore realitatea istorică şi cu atât mai puţin să treacă cu vederea numeroase
dintre dramele care au marcat China mai cu seamă după începerea Revoluţiei Culturale.
Astfel, prigoana comunistă, teroarea care se înstăpâneşte pretutindeni, până în
cele mai îndepărtate provincii, foametea, crimele şi torturile, abuzurile de tot felul
sunt nu numai sugerate, ci descrise în Obosit de viaţă, obosit de moarte: Lan Lian,
de altfel, nu ezită să afirme că, deşi nu are nimic personal împotriva Partidului Comunist
şi a tovarăşului Mao, preferă să fie lăsat în pace, pentru a-şi vedea de viaţa şi
de munca lui – oarecum paradoxal, gospodăria sa va fi singura ce nu e colectivizată,
rămânând individuală, chiar şi în acei atât de framântaţi ani ai reformelor agrare.
vr20130304.indd 197
4/19/2013 12:16:50 PM

198
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Dar, pe lângă aceste elemente ce ţin de creionarea datelor unei epoci de care autorul
rămâne el însuşi legat, prin chiar datele biografiei (Mo Yan s-a născut în anul 1955)
romanul abundă în aspecte care au fost puse, uneori, în legătură cu cele cunoscute
cititorilor din marile creaţii realist-magice ale anilor ’60 – ’70 . Căci, de la bun început,
trebuie să acceptăm convenţia impusă de Mo Yan, şi anume o inedită tehnică a
punctului de vedere, cu precizarea extrem de importantă că cele cinci voci narative
din Obosit de viaţă, obosit de moarte aparţin unor animale – exact cele în care se
reîncarnează Ximen: măgar, vită de povară, porc, câine şi maimuţă... Desigur, avem
de-a face cu un extrem de bine pus la punct sistem de aluzii cât se poate de clare la
folclorul Chinei, câtă vreme povestea Regelui Maimuţă şi a ajutoarelor sale, între
care se remarcă Purcelul se întrevede imediat, în subtextul scrierii lui Mo Yan. De
altfel, autorul chiar citează dramatizările populare ale celebrului roman al lui Wu
Cheng-en, Călătorie spre Soare-Apune, tocmai pentru că aventurile celor plecaţi
din China spre India pentru a aduce Sutrele, cărţile sacre ale învăţăturii budiste sunt
esenţiale aici: Ximen Nao are parte de propriile sale aventuri, care, chiar dacă nu-l
fac să călătorească mii de kilometri, ca în marele roman chinez de secol XVI, nu sunt
mai puţin impresionante ori spectaculoase. În plus, vocile narative ale cărţii, nimic
altceva, în fond, decât modulaţii excelente ale propriei voci a lui Ximen, readuc în
actualitate credinţa chinezească în ciclul reîncarnării, în conformitate cu învăţăturile
lui Buddha cel Iluminat.
Aşa cum era de aşteptat, o asemenea strategie narativă are pericolele sale, între
acestea mai ales o foarte posibilă cădere fie în melodramatic, fie în comicul-grotesc
de situaţie, fie în monotonie. Însă Mo Yan reuşeşte să evite toate aceste capcane şi
să facă fiecare voce a romanului său nu doar convingătoare, ci şi – de fiecare dată! –
diferită de celelalte. Mai mult decât atât, fiecare animal are sensibilitatea sa proprie,
precum şi preferinţe ori curiozităţi menite a individualiza măgarul de porc sau câinele
de maimuţă... Elementul comun este că toate trăiesc emoţia sau bucuria, tristeţea
sau dezamăgirea exact în felul în care le trăia, pe vremea când se afla pe pământ,
alături de ai săi, însuşi Ximen Nao. Fapt pe care-l observă mai cu seamă Lan Lian,
fostul slujitor al lui Tărăboi, devenit, după 1950, fie stăpânul, fie tovarăşul celor cinci
animale care poartă sufletul celui eliberat de pe tărâmul lui Yama. Evoluţia şi implicita
iniţiere a lui Ximen în noua lume unde ajunge nu e deloc simplă şi e punctată cu
numeroase încercări prin care el trebuie să treacă. În primul rând pentru că are de-a
face, cu adevărat, cu o lume nouă, mai niciodată, însă, minunată... Prima dezamăgire
este legată de constatarea pe care-o face imediat ce deschide ochii, născându-se
ca un bun măgăruş ce este în grajdul lui Lian: realizează că una dintre fostele sale
concubine s-a căsătorit tocmai cu Lian! Se va împăca, însă, cu ideea, dându-şi seama
că răgetele sale disperate şi aşa nu mai pot schimba lucrurile şi că, la urma urmei,
e mai uşor să suferi pe pământ, ca un măgar – vreme de zece ani va rămâne sub
acest chip – din cauza unei iubiri pierdute decât să suporţi chinurile din cazanele lui
Yama. Aşa că se va consola, învăţând să ia lucrurile mai uşor, mult mai uşor... Şi va
observa, după aceea, în reîncarnările ulterioare, amănunte care, nu o dată, duc spre
vr20130304.indd 198
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A T R A D U C E R I L O R 199
un comic irezistibil, dar care dezvăluie şi viziunea de-a dreptul rabelaisiană a lui Mo
Yan. De pildă, în anul 1976, în vreme ce preşedintele Mao zace pe catafalc şi e jelit
de o întreagă naţiune, uluită că părintele patriei nu a ajuns la profeţita vârstă de 158
de ani, în ţinutul Gaomi mor porcii. Pe capete. Iar din cauza inundaţiilor care lovesc
tocmai atunci acea parte de ţară, oamenii vor afla cu mare întârziere de moartea lui
Mao, prea ocupaţi să rezolve problema morţii porcilor de la colectiv... Apoi, scriitorul
chinez se raportează adesea la Laurence Sterne şi la al său Tristram Shandy,
mai cu seamă prin tehnica digresivă, prin nenumăratele paranteze cu care-şi presară
discursul şi prin vădita elaborare cu care sunt redactate unele dintre titlurile capitolelor
cărţii: „Când omul urmează să moară, simţirile de recunoştinţă şi vrajbă şi ele se
săvârşesc; câinele piere, dar tot îi e greu să scape de transmigraţie”. Romanul devine,
aşadar, o complicată şaradă, veritabilă carte a coincidenţelor menite a submina toate
marile evenimente organizate, comemorate sau sărbătorite de Partid... Abia în anul
2000 Ximen se va naşte din nou, sub forma unui copil menit a se întâlni cu Lan Lian,
a face, după ani de zile, un simbolic schimb de roluri şi a relata întreaga istorie, de
la început.
Şi chiar dacă spre finalul romanului protagonistul e uimit să constate că oamenii
intraţi în graţiile conducerii de la Beijing se plimbă cu elegante BMW-uri, îşi vopsesc
părul sau frecventează saloanele de înfrumuseţare ori de piercing, cititorul va
realiza că, în 1950 sau cinci decenii mai târziu, patimile umane sunt aceleaşi: lăcomia,
avariţia, setea de putere. Dovadă că prea puţine se schimbă în lume, poate cu
excepţia mărcilor de automobile... Interesant este şi faptul că, preluând creator elemente
ale tradiţiei narative seculare a Chinei, scriitorul creează, în Obosit de viaţă,
obosit de moarte, un personaj numit deloc întâmplător Mo Yan, care are menirea de
a comenta fragmentele ori întâmplările esenţiale ale cărţii, dar şi de a se autoironiza
în buna descendenţă a povestitorilor profesionişti chinezi ai secolelor XV – XVI, cu
scopul declarat de a păstra atenţia cititorului pe parcursul acestui adevărat tur narativ
de forţă, convins fiind, după cum a afirmat nu o dată, că „menirea romanului nu e
doar aceea de a amuza. Romanul nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe
placul acestei epoci a senzaţionismului. Nu poate, de dragul unor cititori, să-şi scurteze
lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea.”
Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte
Traducere de Dinu Luca, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012
vr20130304.indd 199
4/19/2013 12:16:50 PM

cronica ideilor
NICOLETA DABIJA
DACĂ NU EŞTI OM, NU EŞTI LOGICIAN, SAU…
ÎNCĂ UN POPAS ÎN „NECUNOSCUTA” WITTGENSTEIN
Salut proiectul editurii Humanitas de a recupera prin traducere fragmente
necunoscute din opera lui Ludwig Wittgenstein, ori de a reedita lucrările
care l-au făcut celebru. Dar mă întreb totuşi despre ce celebritate poate
fi vorba? E un autor criptic, cu un instinct filosofic extrem de puternic, cu o pasiune
aproape nebună pentru logică, că aş pune notorietatea lui mai curând pe seama
atracţiei cititorului pentru neînţeles, pe seama tensiunii întreţinute, şi intensificate
cu fiecare nouă carte sau fragment scos la lumină, care se creează la graniţa ori prin
conlucrarea dintre viaţă şi munca filosofiei în spiritul lui Wittgenstein.
Cea mai recentă traducere în limba română din opera lui Wittgenstein este volumul
Scrisori despre Tractatus (selecţie şi traducere din germană şi engleză de Cătălin
Cioabă şi Andreea Eşanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012). În mare parte,
aceasta cuprinde epistolele către Bertrand Russell. O corespondenţă cu accente intime
doar când logica mai avea nevoie să respire. El i se adresează mereu cu „Dragă
Russell” celui care îi era şi prieten, nu numai partener de războaie logice. Urmează
apoi o corespondenţă scurtă şi mult mai distantă cu G. E. Moore, una confidenţială,
caldă, cu Paul Engelmann şi cea cu Ludwig von Ficker, prin intermediul căruia Wittgenstein
a făcut o donaţie constând în burse pentru zece artişti şi scriitori de valoare
ai vremii. Întregul schimb de scrisori trădează o acută nevoie de comunicare a gânditorului
vienez, una tulburată de ne-acordarea cu alte spirite, nedreaptă pe alocuri,
dar pe deplin sinceră.
Toate confidenţele pe care Wittgenstein le face, toate ideile pe care le expediază,
trebuie citite şi percepute ca orbitând în jurul logicii, atunci când nu se referă în mod
direct la ea. Nu rar el îşi exprimă bucuria adevărată, bucuria deplină în faţa existenţei
logicii. O numeşte o „invenţie foarte bună”, o ştiinţă care trebuie să fie altfel decât
toate celelalte, o lume aparte, construită poate special pentru mintea lui, o frământare
fericită pe care ţi-o dă, în realitate, orice credinţă autentică. Şi care vine inevitabil
dublată de un blestem, din care izbucnesc şi crizele existenţiale, când pui la îndoială
drastic, până la sânge, propria-ţi credinţă: „Trăiesc blestemul celor care nu au decât
jumătate de talent; este ca şi cum un om cu o lumină te-ar conduce printr-un coridor
întunecat, iar când ai ajunge la jumătate lumina s-ar stinge, iar tu ai rămâne singur în
vr20130304.indd 200
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A I D E I L O R 201
întuneric…”, îi scria lui Russell în 25 martie 1913.
Atunci când logica nu se arăta clar minţii lui, când noţiunile ei rămâneau ca nişte
fantome, bântuindu-i spiritul în fierbere, se simţea sterp, neputincios şi suferea amarnic.
A nu avea nici o veste de comunicat despre logică, nici un adevăr nou al ei, era
un semn de trăire inutilă. Temerea că va muri fără să îşi definitiveze logica, cea din
Tractatus, creşte până la dimensiuni apocaliptice. Şi iată devoranta dorinţă ca măcar
ceea ce a gândit şi decis deja să comunice imediat! Scrisoarea din 20.09.1913, către
acelaşi Russell, este o mărturie teribilă născută dintr-o frică nu mai puţin teribilă că
va muri înainte ca logica lui să trăiască. Căci, chiar şi dacă logica lui ar fi o prostie,
ar fi totuşi una adâncă, pe viaţă şi pe moarte, ca orice metafizică profundă care zvâcneşte
în om. Şi completez cele spuse cu o altă afirmaţie, din scrisoarea către Russell
din 15.12.1913: „Pentru Dumnezeu, îmi doresc să fi avut mai multă minte şi totul să
îmi fi devenit în cele din urmă clar; sau, altminteri, să nu mai fi trebuit să trăiesc”.
O tulburare adâncă, prea umană, pe care numai credinţa, iubirea autentică o poate
deschide într-un om. Dar până şi iubirea ajunge la Wittgenstein o copulă, un „şi”,
care se redă în logică prin semnul &. Nimic mai abstract, nimic mai simbolic. Şi iarăşi,
tot din încercarea de a-l face minţii mele, înainte de orice, mai de înţeles, revin
la o idee expusă în alt loc de gânditorul din Viena, legată de tendinţa filosofilor de a
complica limbajul, deşi, în alt sens, de a-l simplifica prin abstractizare.
Aşadar, de ce complică filosofii limbajul, de ce simt ei nevoia să se exprime încurcat,
folosindu-se de diverse sisteme de notaţie? Răspunsul lui Wittgenstein, din
Caietul albastru. Filosoful, ne spune el, nu este un om care şi-a pierdut judecata, şi
deci e incapabil să privească faptele ca toţi ceilalţi. Pe de altă parte, despărţirea sa de
gândirea comună nu se bazează nici pe faptul că are o cunoaştere mai subtilă a realităţii,
pe care o pretind oamenii de ştiinţă. El are doar o exprimare mai încurcată, şi
asta întrucât exprimarea obişnuită îl nemulţumeşte. În alte cuvinte, limbajul comun
ne ţine mintea într-o singură poziţie, rigidă, iar unii resimt „crampele” acestei înţepeniri
şi vor, pur şi simplu, să încerce şi alte variante. Astfel, filosoful recurge la un
limbaj simbolic, sau la diferite sisteme de notaţie care sunt menite să pună mai bine
în evidenţă o realitate decât o face limbajul comun, sau ţin să dea realităţii interpretări
variate pentru a răspunde nevoilor umane felurite.
Dar la Wittgenstein explicaţia criptării limbajului logic şi a însemnărilor sale intime
cred că trebuie căutată încă mai profund. Expunerea limpede a credinţei fundamentale,
de cea mai mare intimitate, este un act nefiresc. Până la urmă, Tractatus-ul
a fost răfuiala cu sine însuşi, un fel de a-şi da sens vieţii, mai ales că e gândit şi scris
aproape în întregime în condiţiile aprige ale unei conflagraţii mondiale, la care lua
parte activ. Logica sa este diamantul său, dar e bine ca ceilalţi să nu-l vadă întocmai,
să îşi păstreze pentru ei zgura de obscuritate. Conştient asupra greutăţilor pe care le
conţine logica sa, deşi pentru sine limpede ca cristalul, lucrarea, terminată în august
1918, la două luni după ce fusese luat prizonier în Italia, când războiul se terminase,
şi cel mondial şi cel lăuntric, Wittgenstein visează totuşi la un cititor care îl va înţelege.
Dar cine poate să-şi reprime total visul acesta?
vr20130304.indd 201
4/19/2013 12:16:50 PM

202
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Când i-am citit paginile de jurnal, m-a uimit că şi el, intensul spirit logic, ajunge
în etică. După ce-şi rezolvă problemele de logică, dezvoltate apoi în Tractatus, ultimele
lui însemnări sunt, predominant, de natură etică. Este scopul logicii depăşirea
ei prin etică? Este logica o cale spre Dumnezeu? Se întreba. Acum, parcurgându-i
scrisorile din perioada scrierii şi publicării Tractatus-ului, descopăr acelaşi lucru.
Declară că scopul logicii sale este etic într-o scrisoare adresată lui Ludwig von Ficker.
Celebra lui propoziţie, că despre cele ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă, îşi
găseşte o explicaţie în scrisoarea din 20.10 1919: el scrie aici că opera sa cuprinde
două părţi, una văzută, dar alta nevăzută, prima scrisă, dar a doua ne-scrisă.
Şi iată cum, tocmai ce nu a scris în logica sa, însă trebuie citit, prins dinăuntru,
este partea cea mai importantă, adică etica sa: „cred că toate acele lucruri despre care
astăzi mulţi spun vrute şi nevrute le-am fixat în cartea mea prin faptul că nu spun nimic
despre ele.” Aş completa că etica este problema şi ţinta întregii sale existenţe, şi
a operei în ansamblul ei, căci, până la urmă, fără să fii înainte om, nu poţi fi logician.
Aşadar, preocuparea şi clarificarea de sine prin logică drept semnificaţie a trăirii. Iar
scrisorile acestui volum sunt o mărturie clară a fierberii interioare a lui Wittgenstein,
a acestei lupte fatale în care s-a angajat fără rest, logica lui.
Logica este pentru gânditorul austriac un mod de a fi, o pasiune cu care ajunge
repede să se identifice. Realmente el credea că aceasta îi va salva viaţa, că îl va face
mai bun, că îl va ajuta să scape de răul sinelui. Logica a fost poate singurul medicament
pentru sufletul lui Wittgenstein, singura terapie, singura credinţă şi singura
mântuire. Dar pentru a vedea lucrurile aşa, cum scria în altă parte, pasiunea pentru
idei trebuie să fie în om. Căci filosofia (redau din memorie) nu este pentru toţi, trebuie
să ai instinctul filosofiei (cel mai puternic între instincte) şi atunci vei merge
negreşit pe drumul ei.
vr20130304.indd 202
4/19/2013 12:16:50 PM

cartea de religie
PAUL ARETZU
ADEVĂRUL RAŢIUNII ŞI AL INTUIŢIEI
Pentru abordarea unui subiect religios, s-ar cere investigatorului ideal, pe
lângă competenţa necesară, şi un minim de afinitate spirituală. Altfel, deşi
textul va fi doct, etalând cunoştinţe şi iscusinţă, îi va lipsi ardoarea, cea
care dă, de fapt, existenţă unei cărţi, sustrăgând-o unui simplu exerciţiu de elocinţă.
În ultimii ani, Andrei Pleşu a fost preocupat de domeniul sacrului, publicând
Limba păsărilor (1994) şi Despre Îngeri (2003). De această dată, tema aleasă este
una considerabilă, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Editura Humanitas,
Bucureşti, 2012). Andrei Pleşu este, cu siguranţă, un mare cărturar. »
Teologul luteran Joachim Jeremias, care a dedicat temei o carte de referinţă, crede
că toate parabolele converg spre relevarea menirii eshatolgice a lui Iisus Hristos.
Fără îndoială, parabolele reprezintă forma cea mai accesibilă de comunicare a lui
Dumnezeu cu oamenii. Andrei Pleşu le consideră probleme narative, forme indirecte
de iniţiere. Le întrebuinţau şi vechii iudaici. El afirmă: „Epicul dovedeşte un spor
de adecvare şi de eficienţă metafizică faţă de argumentaţia logică” (p. 17). La fel
spunea şi teologul sus numit: „Este un fapt general acceptat că imaginile lasă o
impresie mai profundă decât abstracţiunea” (Parabolele lui Iisus, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2000, traducere din engleză de P. S. Calinic Dumitriu, pr. prof. dr. Vasile
Mihoc şi dr. Ștefan Matei). Povestea este inductivă, comunică fără să demonstreze,
recurge la extrapolare şi este uşor memorabilă. Povestea, vrea să spună autorul, este
disimulatoare, o cunoaştere organică. Eseistul face filosofia povestirii, ca formă mai
eficientă de înţelegere pentru oameni de diferite categorii.
Viaţa însăşi a lui Iisus este pilduitoare, pentru că exemplul personal este mai
convingător decât vorbăria teoretică. Pentru auditoriul său, alcătuit din oameni
obişnuiţi, dar şi din cărturari iudei, alegoria era o cale mai lesnicioasă de înţelegere
a eshatologiei (Impărăţia lui Dumnezeu), precum şi pentru învăţarea prin discurs
oral. De fapt, parabolele nu sunt simple povestiri, ci o vorbire fabulistică (alegorică),
cu ţintă didactică. Parabolele (meşalim) uzitate în Vechiul Testament aveau rolul,
în general, de a explicita, de a face exegeză. Cele hristice sunt însă de altă natură,
ascunzând învăţătura teologică în povestirea simplă, curentă. De altfel, Iisus îşi
însoţeşte parabolele cu fapte, cu minuni, ajutând vameşului să-şi sporească smerenia.
Nu lipseşte, e drept, nici aspectul propovăduitor. Iisus nu este un simplu propagator,
vr20130304.indd 203
4/19/2013 12:16:50 PM

204
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
ci Învăţătorul. Comentând răspunsul aparent brutal, pe care Domnul îl dă ucenicilor,
când este întrebat de ce foloseşte parabole în discursul Său (Marcu 4, 11-12; Luca
8, 10; Matei 13, 11-17), eseistul îl echivalează cu o parabolă a receptivităţii, pe
care o şi descifrează. Distincţia pe care o face Iisus între oameni este între cei care
Îl primesc pe Dumnezeu şi cei care Îl refuză. Ar fi vorba, susţine Andrei Pleşu, de
cei care sunt pregătiţi să Îl recepteze pe Domnul: „Ca orice iubire adevărată, iubirea
hristică nu funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate
populistă.” (p. 44). Scriitorul conchide: „Cu alte cuvinte, exterioritatea cu care se
luptă Iisus nu e aceea a universului creat, ci aceea a creaturii care a căzut în starea de
exterioritate în raport cu Creatorul ei” (p. 45).
Calea pe care eseistul o alege este de a da soluţii filosofice unor probleme teologice.
O fac mulţi filosofi creştini care transformă geneza în ontologie. Dezvoltarea ideii
de recuperare a lăuntrului din care am fost aruncaţi oferă o explicaţie plauzibilă
cuvintelor lui Iisus cu privire la folosirea parabolelor. Parabolele ar constitui o
hrană potrivită pentru stadiul trupesc al oamenilor: „În discursul hristic, parabola
are, într-un anumit sens, o dimensiune apofatică” (p. 51), întrucât o cunoaştere
catafatică depăşea poate puterea de înţelegere a auditoriului din perioada predicaţiei
şi nu numai. Cunoaşterea prin Duh, despre care se vorbeşte, este calea spre Adevăr.
Vorbirea în parabole avea şi scopul de a evita confuzia cu planul politic, foarte activ
într-o vreme de aşteptare a conducătorului menit să elibereze poporul evreu.
Regimul dublu, de ascundere şi dezvăluire, atât în privinţa divinului, cât şi a
parabolelor, ţine de tradiţia anagogică a Scripturii, de forma mistică de cunoaştere.
Despre invizibil nu se poate vorbi folosind raţiunea, ci „prin oglindă, ca-n ghicitură”
(I Cor. 13, 12), printr-o cunoaştere supraintelectuală. Evagrie pomeneşte despre
lumina sădită de Dumnezeu în minte, scoasă la lumină prin spiritualizare, prin
asceză. Dumnezeu, care nu are imagine materială, Se vede cel mai bine în întuneric.
Dionisie Pseudo-Areopagitul susţine că Dumnezeu se ascunde în întunericul
supraluminos. Singurul aspect vizibil al lui Dumnezeu este Slava Lui, şi aceasta
numai prin înaintarea în contemplaţie (o treaptă net superioară raţiunii). Dumnezeu
este înconjurat de taină, aşa cum şi omul, mai târziu, va fi protejat de cele şapte taine.
Teza explozivităţii inevidenţei, a vădirii transcendenţei, este extrasă din parabolele
făcliei puse sub obroc şi a vizibilităţii cetăţii de pe munte. Andrei Pleşu face mai
curând hermeneutică (o ştiinţă mai laică), decât exegeză biblică, prevalent canonică.
Adevărul trebuie amplasat într-un loc deschis, nicidecum într-un loc impropriu,
nerelevant. Pentru a căpăta lumina înţelegerii, cei din afară, necredincioşii,
trebuie să scoată făclia de sub obrocul propriei ignoranţe. Pentru a avea acces în
cetate, ei trebuie să parcurgă efortul urcuşului. Manipularea planurilor (vertical,
orizontal) devine pernicioasă vizibilului, evidentului. Lumina scoasă din zona
absurdului şi pusă în sfeşnic, unde îi este locul, este echivalentă faptelor bune, dar şi
comportamentului exemplar, neascuns, al apostolilor. Teologic, cetatea de pe munte,
sau sfeşnicul luminos ar fi Împărăţia, comunitatea eshatologică a celor drepţi. Pe
de altă parte, Dumnezeu-Lumină nu poate fi ascuns, iar cei din afară pot intra în
vr20130304.indd 204
4/19/2013 12:16:50 PM

C A RT E A D E R E L I G I E 205
lumina Sa. „Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e
definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus” (p. 77), spune comentatorul despre vorbirea
în dodii, formă de iniţiere în constituţia narativă (alegorică) a Împărăţiei. Parabolele
sunt modalităţi sapienţiale, nade destinate metabolizării, transformării interioare.
Paradigmatică este chiar parabola semănătorului. A înţelege cuvântul predicatorului
este chiar înţelegerea spiritului Cuvântului, adică metanoia. Pe bună dreptate,
scriitorul reprobează prostia (indolenţa, nesimţirea, trândăvia, regresia): „Ca rezultat
al «mineralizării» sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minţii, prostia e vicioasă şi face
posibilă intervenţia instanţei demonice” (p. 82).
Vorbirea în parabole este menită şi să distragă îndărătnicia unui spirit negaţionist.
Aplicat, autorul face analize etimologice şi semantice, ca în cazul parabolei copiilor
care şed în pieţe, urmărind distincţii ocurente: nepios (infantil, necopt, imatur),
paidion (natural, genuin), teknon (fiul înţelepciunii), hyos (fiu înduhovnicit). Copiii
din parabolă sunt reprezentări ale oamenilor cârtitori, fără discernământ. Autorul,
având suportul unei importante documentaţii, se dedă excursurilor şi speculaţiilor.
Iniţiază, chiar, atacuri de anvengură, ireverenţioase la adresa domeniului care îl
găzduieşte: „Massa (sic!) creştinilor şi însăşi instituţia bisericească se epuizează de
secole în exerciţiul steril al dezbinărilor dogmatice şi cred că dreapta credinţă e o
specie de indispoziţie, la egală distanţă şi de bucurie, şi de lacrimi. Când podidită
de palori didactice, când preocupată de bunuri contingente, când respingând dansul,
când amânând căinţa, credinţa a produs, în cazuri nefericite, un tip uman greu
digerabil, capabil să practice în acelaşi timp peroraţia pioasă şi lăcomia achizitivă,
smerenia de suprafaţă şi vanitatea de fond, distanţarea de lume şi patima puterii şi
a instalării lumeşti.” (p. 111). Răspunsul potrivit unei astfel de atitudini severe îl dă
chiar parabola comentată: „Aşadar, cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam?
Și cu cine sunt ei asemenea? Sunt asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă unii
către alţii [...]” (Luca 7, 31-35).
Pentru cel atent, între parabole există o simbioză funcţională, o complementaritate,
toate marcând, în final, o hartă a Căii spre Împărăţie. Exegetul însuşi introduce
parabolele într-un sistem de continuitate, de imbricare. Interpretările sale sunt
textualiste, organice: tema receptării mesajului semănătorului, tema fertilităţii
ogorului, tema obnubilării filiaţiei prin cârteală. Parabola lucrătorilor nevrednici
ai viei este, în principal, mesianică. O atestă chiar inserţia explicită a citatului din
Psalmul 118. Lucrătorii întrerup comunicarea cu stăpânul casei, ingratitudinea lor
transformându-se în agresivitate criminală. Intenţia este de a se substitui stăpânului,
nemairecunoscându-i autoritatea, atitudine, desigur, ilegitimă şi represibilă.
Nerecunoaşterea autorităţii, spune autorul, îi situează pe rebeli în afara moştenirii
(a tradiţiei).
Textul cărţii este dens, abuziv-documentat, de o logică riguroasă, vizând
exhaustivitatea. O serie de parabole sunt despre aşteptare: despre modul cum
slujitorii credincioşi trebuie să vegheze şi să privegheze, în aşteptarea inopinată a
stăpânului, a mirelui: „Credinţa merge pe încredere, speranţă, arvună şi răbdare.
vr20130304.indd 205
4/19/2013 12:16:50 PM

206
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
[..] Dumnezeu este, astfel, absenţa care devine prezentă prin aşteptarea ta” (p.
140-141). Aşteptarea, în absenţa stăpânului, nu înseamnă relaxare sau bunul-plac,
ci îndeplinirea, în continuare, a sarcinilor incumbate şi vigilenţa pentru a-l primi
pe acesta cum se cuvine. Aşteptarea este o ţintă, o pregătire a parcursului viitor, a
transcendentului. Pregătirea este teleologică. Vorbind despre relaţia dintre timpul
lumii şi timpul aşteptat, al Împărăţiei, eseistul epune: „parabolele hristice îşi propun
tocmai să reaşeze conştiinţa individuală în cadrele timpului total” (p. 147). Parabola
seminţei care creşte singură se referă, fără îndoială, şi la purtarea de grijă a Proniei.
Pregătirea pentru Împărăţie pare a fi gândită de autor mai mult în termeni de voinţă,
de performanţă, şi nu în silinţa de îndumnezeire, de care vorbesc Părinţii, adică de
trăire (ascetică) a credinţei. Această poziţie este mai potrivită unei reţete existenţiale,
decât isihiei: „Cel care aşteaptă pare, aşadar, să fie înzestrat cu o virtute rară şi
subtilă: virtutea de a trăi simultan în timp şi în afara lui, în certitudinea imediatului
şi în incertitudinea perspectivei ultime, în liniştea funcţională a cotidianului şi în
neliniştea zilei de pe urmă” (p. 150-151). Slujirea este reciprocă, şi stăpânul are
obligaţia să-şi slujească slujitorul.
Parabola prietenului de la miezul nopţii comentează situaţii în care îndrăzneala,
care poate fi semn de insolenţă, de proastă creştere, devine o virtute. Semnificaţia ei
este dusă până în zona rugăciunii, Dumnezeu fiind receptiv întotdeauna faţă de cei
care Îl solicită. Din aceeaşi categorie, parabola judecătorului nedrept şi a văduvei
stăruitoare susţine legitimitatea perseverenţei, atunci când are drept scop câştigarea
dreptăţii, în numele Domnului. Cunoscuta parabolă a talanţilor este cea a darurilor
duhovniceşti, pe care beneficiarii au datoria să le înmulţească. Nu este vorba de valori
materiale. Atribuind Tradiţiei autoritatea de a fi fructificat talantul Scripturii, Andrei
Pleşu îşi delimitează poziţia: „Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii
«păstrătoare», înfricoşată de riscul unei convieţuiri mereu reînnoite cu textul sacru.
La fel – par să spună Evangheliile – opacitatea celor care, respectând Legea cea
Veche în rigoarea ei formală, refuză vestea cea bună a Legii Noi, stă sub primejdia
paraliziei spirituale, a unui letal imobilism.” (P. 181).
Parabolele ospăţului (Nunta fiului de împărat şi Cina cea mare) ilustrează ideea
„Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22, 14). Este vorba despre momentul
decisiv, în care poţi participa la petrecerea Împărăţiei, dar lipsa de discernământ,
optarea pentru îndeletniciri curente te lasă în afara uşilor (ca pe fecioarele
nechibzuite): „Instalat în salahoria repetitivă a cotidianului, în cadenţa grijilor
curente, rişti să pierzi din vedere «timpul mesianic»” (p. 197).
După ce, în prima parte a cărţii, mai amplă, a fost tratată corectitudinea receptării
mesajului hristic, situându-i pe oameni în afara sau în interiorul Împărăţiei, în
capitolul al doilea este susţinută marea flexibilitate a discursului Domnului, lipsit de
încremeniri ideologice, deschis relaţiilor personale cu fiecare om: „Asistăm, credem,
la cea mai radicală destructurare a «ideologicului» din zorii culturii şi civilizaţiei
europene” (p. 213). Atunci când politizarea credinţei s-a produs, aceasta a fost
scoasă în afara domeniului ei, ducând la schisme. Nu trebuie confundată ideologia
vr20130304.indd 206
4/19/2013 12:16:50 PM

C A RT E A D E R E L I G I E 207
cu dogma, care prezervă învăţăturile fundamentale ale creştinismului şi reprezintă
normele de credinţă, nepermiţând denaturarea surselor ei. Vorbind despre ratarea
înţelegerii parabolelor, Andrei Pleşu găseşte două cauze de bază, ignorarea unei
lecturi contextuale şi preluarea neschimbată a „locului comun, de regulă moralizator,
cu care l-au identificat secole întregi de cuminţenie şcolară şi omiletică fadă” (p.
217). Nici recurgerea la speculaţii scolastice, ori la năzdrăvănii originale, cu tot
dinadinsul, nu poate fi o soluţie. De două mii de ani, Biserica îşi urmează principiile
şi regulile ei. Spiritul reformator nu a produs decât disipare şi a sfârşit prin alte reguli.
Nu trebuie să confundăm domeniile. Textul religios nu-şi are finalitatea în sine, cum
se întâmplă cu cel literar, ci constituie un intermediar, un îndreptar existenţial, bazat,
totuşi, pe o morală creştină. El nu este pentru minte, cum se întâmplă cu cel filosofic,
ci pentru suflet. Cuvântul lui Iisus Hristos este înfăptuitor, ziditor. Idee exprimată în
parabolele case zidite pe stâncă şi a turnului şi a împăratului la război. Comentatorul
susţine că a cunoaşte se probează prin a face, iar fapta este împlinirea contemplaţiei.
Credinţa dă roade prin fapte. Modelul lui Iisus este edificator. Rugăciunea este cea
care ilustrează coincidenţa dintre gând şi faptă, realizând comunicarea directă cu
Dumnezeu.
Într-un imaginar al izbăvirii, simbolul uşii apare frecvent în Noul Testament,
semnificând calea de acces, restricţionarea, parcursul ascetic, excluderea sau
admiterea, revelaţia eshatologică. Uşa dintre imanent şi transcendent este chiar Iisus.
Cheia uşii se află în fiecare credincios. Prin reciprocitate mântuitoare, Iisus este cel
care bate la uşa noastră, funcţionând o concordanţă a deschiderii Celuilalt/celuilalt.
Nu există reţete infailibile de salvare, de intrare în Împărăţie. Clipa dăruirii sufleteşti
poate fi decisivă. În Noul Ierusalim, toate cele douăsprezece uşi (apostolice) vor fi
deschise. Moartea omului vechi se face prin uşa, sfinţită de Duh, a botezului. Prin
golirea de sine, după modelul kenozei hristice, omul se lipeşte de Dumnezeu, trece
prin poarta îndumnezeirii.
Una dintre cele mai profunde şi mai dramatice parabole este cea a fiului risipitor.
Ea răspunde, particular, şi atitudinii contrariate a fariseilor şi cărturarilor, care nu
înţelegeau îngăduinţa pe care Domnul o avea pentru cei socotiţi pierduţi, vameşi
şi păcătoşi. Parabolele nu sunt conjuncturale, au sensuri universale şi perpetue.
Este, în acest caz, povestea înstrăinării de ai săi (şi de sine), a risipirii moştenirii, a
conştientizării, a căinţei şi a întoarcerii, prin recunoaşterea greşelii. Are loc miracolul
reînfierii. Fratele mai mare, însă, este cantonat în cuminţenie, pe care o vrea răsplătită,
acuzându-şi părintele de nerecunoştinţă. Poziţia lui se aseamănă cu cea a vameşului
din cunoscuta parabolă. Autorul acuză insistent transformarea credinţei în ideologie.
După aceleaşi reguli de gândire, nici ideologia libertăţii, formă de restaurare, pe care
o susţine, nu poate fi acceptată în domeniul atât de bine conturat al religiei. Dacă
delimităm credinţa de teologie şi de biserică, o ducem în derizoriu. Soluţia este cea a
chemării la taina împărtăşaniei: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să
vă apropiaţi”. Conţine o întreagă teologie (ideologie), ca şi parabolele, de altfel. Iar
Sfintele Taine, de la botez la cununie, se desfăşoară în spaţiul eclesiastic. Dumnezeu
vr20130304.indd 207
4/19/2013 12:16:50 PM

208
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
nu poate fi o valoare arbitrară. Există o legislaţie în domeniul sacrului: Legea veche,
Legea nouă. Tendinţele liberale, revizioniste, centrifuge s-au manifestat mereu,
mai ales din partea unor intelectuali intransigenţi. Este adevărat că parabola, care
conţine adevăruri foarte cuprinzătoare, fugind tocmai de concret, de cazul particular,
nu trebuie întoarsă în gândirea logică şi contextualizată istoric sau politic. Ea este
o învăţătură, iar mulţimea ştie asta, spunându-i lui Hristos Învăţătorule. Biserica
este o instituţie divină, după Dionisie Pseudo-Areopagitul, integrată într-o ierarhie
universală a luminii, organizată triadic. Este adevărat că autorul face abstracţie de
Tradiţia mistică.
Andrei Pleşu înscrie într-un scenariu de tip textualist o parte dintre parabole, care
sunt potrivite proiectului. Sumar, acesta ar fi: necesitatea de a avea o bună receptare
a cuvântului hristic, pentru a te situa înăuntru sau în afara Împărăţiei, şi, în al doilea
rând, menţinerea într-o gândire liberă, pentru a nu deveni datorul unei ideologii.
Pro domo, el este simpatizantul inteligenţei, al soluţiilor ingenioase, situaţie extrasă
din parabola iconomului nedrept: „Buna cunoaştere a lucrurilor, înţelegerea exactă
a împrejurărilor, inteligenţa contextuală nu pot fi evacuate din viaţa spirituală ca tot
atâtea capcane malefice” (p. 276).
Atitudinea raţionalistă, pe care autorul a adoptat-o, este confirmată în capitolul
de încheiere, Critica raţiunii exegetice, în care sunt supuse judecăţii critice diferite
situaţii de ratare a exegezei. Sunt preluate, sistematic, ideile directoare din capitolele
precedente. Se observă „că teologii ortodocşi preferă să abordeze parabolele mai
curând ca materie omiletică, în vreme ce teologii catolici şi protestanţi înclină spre
studiu istoric şi dogmatic” (p. 282). Cei dintâi sunt învăţători, ceilalţi sunt cărturari.
Andrei Pleşu urmează calea celor din urmă. Sunt, totuşi, dezaprobate savantlâcul
steril, erudiţia divagatorie, amănuntele nesemnificative.
Cartea este, cu siguranţă, remarcabilă, interesantă şi densă, un studiu corect
asupra unui subiect dificil. Autorul a previzionat posibilele şi îndreptăţitele reacţii:
„Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele.
Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios,
insuficient «îmbisericit» şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi
spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general,
pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de «reacţionar», sensibil, în mod
inexplicabil, la texte şi idei revolute.” (Cuvânt înainte).
vr20130304.indd 208
4/19/2013 12:16:50 PM

cronica plasticii
FLORIN TOMA
DIRECŢIA PEISAJELOR DE DINĂUNTRU
Organigramă. Ea decurge dintr-un adevăr ce s-ar putea să scape lesne piciorul
în teritoriul periculos al platitudinii, cum că noi, oamenii, pe lângă
alte sume (de vise, de plăceri, de amintiri, de poeme, de parfumuri, de armonii,
de gusturi, de iubiri, de chipuri etc.), suntem şi o sumă particulară de peisaje.
Iar această direcţie ni se pare a fi cumva echivalentul unui departament sau al unei
secţii care ar face parte, administrativ, din Ministerul Trebilor Estetice. Cronicartul
s-a gândit de multe ori să înfiinţeze Direcţia Peisajelor de Dinăuntru, a cărei activitate,
cred că aţi verificat-o şi dumneavoastră, are loc întotdeauna când ţinem ochii
închişi, cu câteva clipe înainte de prăbuşirea în somn. Celelalte peisaje, pe care am
putea să le numim de dinafară, se derulează strict şi banal de direct, în faţa ochilor
larg deschişi şi „durează” foarte puţin. Spre deosebire de ele, însă cele de dinăuntru
sunt repetabile şi pot fi difuzate ca la cinematograf, de la matineu până seara, fără
întrerupere (sau, cum era pe vremea copilăriei, în regim de „în continuare”!).
Şi sunt sute, mii de astfel de peisaje, pe care capacităţile mnemotehnice le-au
înregistrat de-a valma şi nu le mai ştiu originea, dar le pot oricând difuza pe ecranul
întunecat al pleoapelor închise. Orice, dar absolut orice, poate fi luat la întâmplare
din acel bric-à-brac vizual şi fără niciun fel de cauzalitate: un colţ de pădure uscată,
sub lumina lăptoasă a zorilor, fotograma unei poieni pline de oţetari, filtrată poate
din tren, malul rupt al unui râu, ca şi cum cineva ar fi smuls o bucată din el, un soare
pântecos, împrăştiind sumedenie de raze – ca-n ilustraţiile din Biblie – în timp ce
iese printre doi nori bucălaţi, văzut cândva, cine ştie în care călătorie cu avionul...
sau absolut orice altceva. Peisaje pe care numai noi le cunoaştem, la modul intim,
deoarece fac parte din patrimoniul nostru de efecte speciale, personale (ca periuţa de
dinţi sau perna pe care dormim!).
Suntem, aşadar, depozite vii nu numai de portrete, naturi moarte, street-art sau
compoziţii epice murale, ci şi de peisaje pure, pe care le-a „pictat” conştiinţa noastră,
de-a lungul vremii, „la două mâini” cu memoria afectivă. Ni se întâmplă însă, uneori,
să facem o descoperire uluitoare: că un peisaj oarecare, din categoria „de dinafară”,
de nu ştiu unde şi pe care l-am văzut, cândva, în realitate, a fost stocat – prin bunele
oficii ale hazardului – de către un artist plastic, un n’importe qui. Trebuie să înţelegem
că acel peisaj nu mai are legătură cu noi, nu ne mai aparţine nouă, fiindcă el are
deja un autor care deţine copyright-ul asupra lui. Exact ca în cazul celebrului tablou
vr20130304.indd 209
4/19/2013 12:16:50 PM

210
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
al lui René Magritte, dacă vă mai aduceţi aminte, Ceci n’est pas une pipe. Deci, ceea
ce era pictat acolo nu era o pipă oarecare, ci era „pipa lui Magritte”, aşa cum o văzuse
el, Magritte. Şi care, ca autor având drept de viaţă şi de moarte asupra creaţiei sale,
putea face cu ea absolut orice. Chiar să şi fumeze!
Aşa cum epicul are nevoie de cadru (căci, dacă, vorba aceea, context nu e, nimic
nu e!), tot la fel, scena, decorul sau fundalul în care se desfăşoară păţaniile de orice
fel – amoroase, convenţionale, profunde ori bulevardiere, vesele ori tragice, existenţiale
ori artistice – sunt câteodată mai importante decât însăşi povestea în sine. Adică,
peisajul poate fi un erou mai consistent chiar decât cel trecut, cu litere de-o şchioapă,
în program. Aţi auzit, suntem convinşi, de multe ori constatări de genul: „Dragă, nu
mai ştiu cu ce ocazie, dar...” – şi, în continuare, ţi se „povesteşte” peisajul. O secvenţă
imortalizată. O impresie. Un stop-cadru. Faptul că dintr-o incintă, unde te afli
într-o circumstanţă şi cu un scop anume, te scapi şi te uiţi o clipă afară, unde constaţi
că fulgeră şi tună şi plouă cu găleata, s-ar putea ca mai târziu, la momentul stocării
impresiei, să „atârne” semantic chiar mai greu decât pretextul prezenţei tale înăuntru.
Exact de această substituţie glisantă se ocupă Direcţia Peisajelor de Dinăuntru.
Flagrant delict de fervoare!
Bunăoară, dacă veţi observa uimiţi că această primăvară seamănă cu alta mai veche,
fiindcă se stinge la fel de nedrept şi de repede, dispuneţi, în schimb, de privilegiul
ca „peisajele” povestite în continuare să fie resuscitate în premieră. Şi, astfel, salvate!
HOREA PAŞTINA – un Contemplier cu privirea în Sus
Figura retorică poate cea mai pertinentă, care defineşte poematica vizuală a lui
Horea Paştina, cu rădăcini puternice în zăcămintele nevăzute ale mitului (necesarmente
citit în cheia mitodologică a lui Gilbert Durand), este lumina. Sau, mai exact,
Lumina! Cu care strălucitorul nostru artist, altminteri, un contemplativ de ispravă,
ar dori să-L ajute pe Creator la re-Înfiinţare. Să zidească un alt rost al lumii. O altă
rânduială. Un posibil Paradis. Mai apropiat, mai intimizat. Aflat nu după colţ (cum
sună titlul unui roman de Llosa...dar similitudinea se opreşte aici!), ci chiar aici. Un
hic et nunc ce poate va părăsi odată şi-odată provizoriul, ca să se înşurubeze în durabil.
O veşnicie. Cea mai recentă expoziţie a sa, de la Sala Dalles, unde s-a aflat a
doua oară, prima a fost în 1986, hăt, în illo tempore! – o recunoaştere a staturii sale
de artist gigantic (doar cu o mică exagerare, am putea spune că orice plastician,
atunci când porneşte la o lucrare, se gândeşte cum i-ar sta aceleia în spaţiul aproape
sacru de la Dalles!) – a reprezentat un succes fulminant, care nici n-a mai atins prejudecata
greşit încetăţenită privind termenul un pic funest de retrospectivă. Pentru
că a fost un prilej dinamic de admiraţie şi de reflecţie, avându-l alături, în parcursul
expoziţiei, pe autorul însuşi. Binecunoscutul Horea Paştina, cu fragilitatea sa de o
incredibilă forţă (da, există şi o vigoare a delicateţei!), cu figura lui mai luminoasă
ca o floare de măr în luna mai, cu bărbuţa sa albă de anahoret ocupat cu şters praful
în Paradis, cu zâmbetul lui jenat şi stingher, ce se însoţeşte de o discreţie naturală
şi, în cele din urmă, dar nu în sfârşit, cu vorba sa şoptită, a cărei vigoare o simţi că
s-a topit în rugăciuni. Prima uimire pe care a provocat-o expoziţia deschisă timp
vr20130304.indd 210
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A P L A S T I C I I 211
de o lună a fost cantitatea uriaşă de lucrări, ce au acoperit cu zecile simezele de la
Dalles. Ca nicăieri în alt spaţiu, generozitatea ofertei de a privi era atât de mare, încât
deruta punea stăpânire pe fiecare vizitator, încă de la intrare. Încotro s-o ia? De
unde să-l apuce pe maestru? Al doilea caz de uluire a fost legat de dimensiunile lor,
ale lucrărilor. Uriaşe. Eram obişnuiţi până acum, la expoziţiile din spaţiile de orice
dimensiuni, cu lucrări de dimensiuni mici sau cel mult medii. Or, aici, la Dalles, Horea
Paştina, ca să zicem aşa, fără să jignim pe nimeni, şi-a dat drumul. Pare că atât
a aşteptat. Să aibă, în sfârşit, ocazia să-şi ridice bine pleoapa şi să ne binecuvânteze
pe cât mai mulţi cu privirea sa. Cu deschiderea aproape fără limite a unei epifanii.
În care să toarne în libertate – fără să-i mai pese de oprelişti şi inhibiţii, de limite şi
reţineri – lumina. S-o întindă, s-o efaseze încet, uşor, emolient, răbdător, într-o tuşă
transparentă, de pastă imaterială, de ceaţă alburie, lăptoasă, inconsistentă, eterică.
Aceea din care va fi fost alcătuită, probabil, aura sfinţilor. Pictura lui Horea Paştina
– care se înfruntă, ca-ntotdeauna în orice căutare spirituală, cu proiecţia sinelui în
Cer (unde nu e aşa precum e pe Pământ!) – n-are nimic spectaculos, din punctul de
vedere al modelor recente privind marketingul sau public-relations. Tablourile sale,
bine camuflate energetic, nu intrigă. Nu şochează. Nu agresează. Nu răpun privirea.
Nu otâncesc nervul optic. Ele sunt un răgaz. Un timp de odihnă. Sunt, de fapt, forme
ale reflecţiei Spiritului. Materializarea diafanului. Întruparea hieratismului. Ceea ce
este perfect explicabil. De ce ar fi oare un artist-silf, precum un înger robace, aflat
în miezul trudei de a înţelege menirea sa, cu devoţiune şi umilinţă – cum e el aşa,
ciudat, îmbrăcat un pic excentric pentru vremurile astea, în tunică de postav şi cu o
veşnică straiţă atârnată de după umăr (probabil ca să-i ascundă aripile moi, mătăsoase!)
– de ce-ar fi el într-o încleştare cu pământescul, într-un conflict cu teluricul?
De ce s-ar găsi el într-o îndărătnică gâlceavă cu această lume?... Eiii?
ŞTEFAN CÂLŢIA sau Câteva minute uitate pe un raft
O nouă expoziţie la Galeria AnnArt. Bun...şi? Nu e nimic (ieşit din comun) şi, totuşi,
e. Chiar dacă pare un fapt mai obişnuit decât răsăritul de soare, decât zâmbetul
prevenitor întotdeauna pregătit al Gabrielei Massaci, decât căldura familiară – din
categoria româneşte cu ştaif – a spaţiului din M. Gandhi nr.1 sau decât amabilitatea
nesfârşită (dar oare merge şi nesfârşenia amabilă?!) a Casandrei Elefterescu, ei bine,
o nouă expoziţie la AnnArt este o sărbătoare. Dacă trece luna şi cronicart-ul n-a primit
o invitaţie la un vernisaj de la AnnArt, e fie premoniţia unei catastrofe cosmice („ai
auzit tu, s-a frânt axis mundi”!), fie o regretabilă întârziere datorată Poştei Române
(drept pentru care, se cere desfiinţarea ei!). Iar, dacă artistul care expune este Ştefan
Câlţia, atunci avem de-a face cu mult mai mult decât o festivitate. E deja un festival.
O festivalitate... Sărbătoarea recentă de la AnnArt – un vernisaj cu grupuri compacte
de admiratori şi prieteni, veniţi în ciuda ploii pătrunzătoare de afară – este intitulată
Minute uitate, căreia i-am putea adăuga subtitlul Scenografii domestic-gospodăreşti.
Pictura lui părăseşte teritoriul antropocentrismului manifest fantast-oniric, în care
apar atît de cunoscutele sale personaje: prinţese exoftalmice, pescari cocârjaţi, clovni
filiformi ieşiţi din uz, maimuţe caraghioase în costumaţie de epocă sau călători abulici
vr20130304.indd 211
4/19/2013 12:16:50 PM

212
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
ducând în braţe monştri pe care ihtiologii nu-i cunosc – toate funcţionând în peisajele
tot aşa, cunoscute, de un verde apăsat, crunt, în care spânzură câte o lună chioară şi
lividă, zboară câte o pasăre-colibri cu penaj multicolor (de-o minuţie şi minunăţie
absolut uluitoare!) sau dai peste câte o vietate costumată bizar (cu coleretă dintr-un
talger!), pe capul căruia stă, şuie, căsuţa-de-acasă. Totul se petrece acolo, undeva, la
marginea minţii ori a unei lumi ea însăşi excentrică. Autorul părăseşte aceste tărâmuri
ale imaginarului, devitalizate şi necrozate de fluidele abnormului şi creează un ciclu
aparte. Alcătuit din aşa-zise naturi statice, care, în realitate, reprezintă o deosebit de
atentă mise-en-place a unor lucruri aparent banale, lipsite de farmec spectaculos,
aflate în recuzita de interior a gospodăriei. Pentru această serie – să remarcăm că
lucrările sunt realizate în ultimii doi ani, ba chiar şi în acest an – Ştefan Câlţia nu mai
iese afară, ci se claustrează cu bunăvoinţă, se închide în casă şi îşi ia un răgaz de la
vitalismul natural al lumii exterioare (măcar pentru câteva minute, cum spune el în
titlu!). Apoi – în linişte, curat, calm şi împăcat – se strecoară în încăperea lui de viaţă
sau în cămară, unde începe să mitocosească aşezări iscusite ale obiectelor pe rafturi,
pe masă, oricum, de fiecare dată pe un fundament foarte atent decorat. Combinaţii
spumoase pentru privire. Vase de lut şi de aramă, oale şi căni de sticlă cu mănunchiuri
de flori sau de iarbă, apoi, vase şi ceşti de ceai, pahare, pocale, borcane cu dulceaţă
ori cu murături şi, nu în cele din urmă, fructe (mere, gutui, lămâi, măceşe, smochine,
rodii), puse cu un discernământ precis stabilit – ca într-o scenografie ambiţioasă –
toate acestea sunt, de fapt, câteva dintre posibilele mesaje pe care artistul ni le trimite.
Cu gândul la cuminţenie, la ordine, la rânduială, la principii, la regulă. Căutarea
misterului blând şi revelaţia – care sunt de descoperit şi în micro-cosmosul concret
şi personal, nu doar în marele univers – sunt, fără îndoială, motivele principale ale
experienţei lui Ştefan Câlţia de a se retrage pentru scurt timp în interiorul său solemn
de intimist. Dar, în curând – ştim sigur – va da buzna afară, la aer curat şi va visa din
nou sub cerul liber.
ALEXANDRU GHEORGHIŢĂ – între două capete ale unei metafore
Atelierul unui sculptor are dezordinea măiastră a cuiva care nu ştie cum să se
mute. Acel cineva încremeneşte năuc în mijlocul camerei şi nu se hotărăşte să pună
mâna pe nimic, spre a aduna măcar câteva dintre lucrurile risipite peste tot. Am
putea spune că el doar stă şi visează. Visează că deja s-a şi mutat – hăăt, demult!
– în altă parte. Deci, singura lui contribuţie la acest eveniment transformator este
visul. Şi ar fi de dorit ca acesta să fie unicul cărăuş care poate să mişte materia.
La urma urmelor, nici nu-i mare efort! Atelierul lui Gheorghe Gheorghiţă are ceva
dintr-un – aşa cum sublinia criticul de artă Aurelia Mocanu – neastâmpărat teatru
plastic. Cronicart-ul a amintit de atelier, ca spaţiu sacramental al creaţiei, pentru
că senzaţia pe care a avut-o intrând în sala de la Muzeul Ţăranului Român, unde
Alexandru Gheorghiţă îşi expunea „tâlcurile” sale de lemn, bronz sau piatră, era
aceea de a fi pătruns exact în sanctuarul numit atelier. Cu toate că noţiunea aceasta
acoperă aproape în întregime stadiul de tentativă, de experiment, de schiţă, de
eboşă sau de eseu, diversitatea în mijlocul căreia s-a trezit deodată vizitatorul i-a
vr20130304.indd 212
4/19/2013 12:16:50 PM

C R O N I C A P L A S T I C I I 213
dat acestuia impresia că sculptorul şi-a mutat atelierul la Muzeul Ţăranului Român.
Deruta pe care o provoacă panoramarea (am reuşit să pătrund în derută abia după
ce am intrat şi, imediat, am ieşit, pentru ca, apoi, să intru din nou... să ştiţi că este o
experienţă foarte interesantă!) culisează între două percepţii semantice. Este însă o
derută fertilă, provocatoare, pentru că ea defineşte, în acelaşi timp, şi sensibilitatea
creativă a artistului. Cum ar veni, emiţătorul şi receptorul – ceea ce rar se întâmplă
într-o comunicare estetică – sunt pe aceeaşi lungime de undă, participă la difuzarea
aceluiaşi mesaj. Deci, două module ale memoriei artistice. Mai întâi, la unul
dintre capete – un arhaism popular şi mitologic (foarte penetrante sunt cuplurile
hai să le spunem „folclorice”, care merg foarte bine, alunecă pur şi simplu natural,
fără efort, într-un transcendent uzitabil!), în care intră atât portretele („Nud”,
„Moşnegii”, „Fertilitate”, „Primul moştenitor”, „Tors”) şi himerele („Crai Nou”,
„Dualitate”, „Porunca”, „Trecere”, „Adonis”), cât şi simbolurile stărilor extatice
(„Rugă”, „Smerenie”, „Triumf”, „Filosoful”) şi poveştile cu tâlc („Gâlceava”,
„Pietà”). Pentru această „zonă”, artistul foloseşte cu precădere lemnul, patinat sau
nu, cu inserţii de bronz sau fără. Şi apoi, la capătul celălalt, modulul care trimite
numaidecât (rapid, fără fasoane, presto, ca o evacuare silită!), la Brâncuşi. La
prima ochire, bronzurile perfect polisate, falusoidele, ovoidele sau ţâşnirile zvelte
expediază imediat convenţia la fondul principal de magie al demiurgului din Târgu-
Jiu (...sau din impasse Ronsin?). Doar la prima ochire, însă. Pentru că, pritocite,
luate la mână, toate se transformă, pe loc, în cotaţia unei originalităţi de bun augur
şi de cea mai bună calitate. Alexandru Gheorghiţă nu caută desăvârşirea (ci doar
săvârşirea!) şi nu-i dă plinului putinţa să se lăfăie. Ci el se gândeşte cum să-l să
scobească exact acolo unde ochiul nu se aşteaptă, ceea ce-i face foarte bine, creând
astfel concavităţi, căuşuri, spărturi şi disocieri deosebit de spectaculoase. Torsurile,
variantele de „Ou dogmatic”, apoi, „Troiţa”, după aceea, magistrala „Smerenie”,
„Rugă” şi altele sunt măsurile aproape perfecte ale unei – am putea să-i spunem
– armonii a rupturii. Căreia doar un artist octogenar – ajuns înţelept cu har de la
Dumnezeu – îi ştie secretul filosofic.
DEPEŞE:
O somaţie salutară: Fig 1
Grupul e foarte rar întâlnit astăzi în rândul artiştilor (se ştie: creatorul, de regulă,
fiinţă singuratică, abia dacă găseşte timp pentru el, să se controleze la organele
interne, deci, strict în folosul propriu, darămite să mai aibă şi gând de întovărăşire,
să constituie o adunare, să intre într-un grup!). De aceea, când apare pe piaţa artei
câte o iniţiativă de asociere, ea e tratată mai ceva decât un dinozaur zărit în Cişmigiu,
după ploaie. Criticul I. Bogdan Lefter s-a hazardat, totuşi şi a „binecuvântat”
un astfel de grup orgolios, la vernisajul unei expoziţii foarte interesante – care, din
păcate, însă a durat prea puţin – deschisă de curând la Simeza. Fig 1 vine să se
joace atât cu locul comun al legendei din josul oricărei pagini cu poze (fig.1, fig.2.
fig.3...etc.), cât şi cu abrevierea conceptului de figurativ. De fapt, aceasta e şi cheia
cu care se descuie sipetul magic cu lucruri frumoase expus la Simeza. Sunt doi
vr20130304.indd 213
4/19/2013 12:16:51 PM

214
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
sculptori şi doi pictori care numa’ ce s-au vorbit să reîntoarcă arta la figurativ. Să
înceteze cu experimentele a tot felul de non-variante şi să revină, în sfârşit, la viziune.
Mircea Roman, Aurel Vlad, Florentina Voichi şi Costel Butoi au redactat chiar
şi un simpatic program, adică o succesiune de ordine clare, fără niciun echivoc. Pe
care, credem că e foarte util să-l cităm în întregime: „Arta contemporană se întoarce
la figurativ. Se întoarce de pe o parte pe alta, ca un om în somn. Ar trebui să se trezească.
Figurativ nu în forma lejeră, descriptivă. Figurativ de sinteză, filtrat, asumat,
nu de conjunctură. Noi facem artă care poate fi recunoscută ca atare. Apreciem arta
de până la noi. Ne inspiră. Nu negăm, afirmăm. Cercetăm omul nefotografiat. Omul
în direct. Nu ne ţinem de poante. Compunem fără să dăm cu zarul şi pe parcurs nu
aranjăm cu furca. Nu facem artă după reţete. Subtilizăm expresia şi bogăţia. Dăm
omului „sărac” din zilele noastre nu sărăcie – că are destulă – ci bogăţie. Noi recunoaştem
abstracţiunea din capodoperele figurative. Nu ne e ruşine să facem capodopere.
Nu este artă fără mister şi emoţie. Fără meditaţie”...S-ar putea ca de aici să
vină salvarea?!
14 din ’67
Este o generaţie – generaţia 1967 a Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu”
– care nu doar că a fost dintotdeauna solidară (fapt greu de detectat în lumea intelectualilor,
cu atât mai puţin, de artişti!), dar a ornamentat remarcabil, cu numele
reprezentanţilor lor, istoria artei româneşti contemporane. Singurul dintre ei care a
terminat secţia de critică – Ruxandra Garofeanu – i-a adunat pe ceilalţi 13 colegi
şi le-a expus lucrările la Galeria „Dialog”. Printr-un gest de recuperare a valorii
incontestabile (ba chiar de excepţie a unora dintre ei!), de pioşenie faţă de cei câţiva
dispăruţi, de colegialitate, dar şi de profesionalism. Iată-i, aduşi din condei, aici:
Ilie Boca, Vasile Chinschi, Ilie Cioartă, Dan Cioca, Vasile Craioveanu, Cornelia
Dedu, Eugen Holban, Aurelia Matei, Costin Neamţu, Letiţia Oprişan, Dan Horaţiu
Panait, Liviu Stoicoviciu, Angela Tomaselli şi, bineînţeles, Ruxandra Garofeanu.
Cronicart-ul s-a uitat cu atenţie la ei. Pe unii îi cunoştea, pe alţii nu. Şi a observat
următoarele: 1) deşi toţi trecuţi de şaptezeci de ani, răspândeau – şi domnii ferchezuiţi,
şi doamnele bine şarmantizate – pe lângă nenumărate parfumuri, aburul
înmiresmat al unei tinereţi şi al unei vitalităţi de invidiat; 2) culorile foarte vii ale
tablourilor lor (spre deosebire de cele ale unei sumedenii de artişti tineri, ale căror
tonuri închise şi anxioase...probabil că nu sunt doar o modă!); 3) gălăgioşi cu bucurie
şi vorbăreţi cu patimă (se ştie că, în general, oamenii în vârstă sunt nevorbiţi
de teama singurătăţii!); 4) bref! s-au comportat ca la o revedere de după nu ştiu câţi
ani. A unei generaţii de înaltă clasă, pentru că, în locul multor banalităţi solemne
care se spun în astfel de ocazii, se afla câte o operă. Pe simeze!
vr20130304.indd 214
4/19/2013 12:16:51 PM

cartea de arhitectură
AUGUSTIN IOAN
FLUTURE
Cu câţiva ani în urmă, în preajma zilei mele de naştere, în Suplimentul
cultural al Adevărului, condus pe-atunci de Marius Vasileanu,
Alexandru Nancu a publicat un text despre mine. Nu ştiam nimic, aşa
că surpriza a dublat efectul caldelor lui cuvinte. Acum, trebuie să întorc serviciul,
dar Alexandru nu mai este. L-am cunoscut în 1997, prin intermediul Luizei
Barcan, care i-a devenit soţie, apoi. Nu am putut decât să subscriu la programul
interdisciplinar care a stat la baza Fundaţiei Habitat şi Artă în România: alinarea,
prin artă şi gentile intervenţii de landscaping, a multora dintre rănile lăsate în urmă
de totalitarism, dar şi de sălbăticia deşănţată a trecerii la – ce? Aşa se face că au
apărut suprarealist de frumoase intervenţii de sculptură, îngrijire a spaţiilor între
blocuri (Basarab şi Valul lui Traian, dar, mai ales, Râmnicu Vâlcea, unde am şi făcut
o intervenţie amândoi) şi spaţii publice acolo unde se îmburuienaseră maidane.
Buni gospodari, primarii de după. . . au ras totul în anul 2000, aşa că Alexandru a
trecut la şcoli de vară, reunite sub genericul Tradiţie şi postmodernitate. Aşa am
proiectat, Alexandru şi cu mine, biserica şi casa de urgenţă în 2003, cu sprijinul
lui Cătălin Berescu. Îmi amintesc stupefacţia lui şi furia mea de la lansare, când
prefectul de-atunci şi-a asmuţit trupa de gonaci pe noi, pentru că ANL construia
peste drum de Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni case cu 35. 000 euro, în vreme
ce casa noastră reuşise performanţa de a costa 5. 700 de euro.
Bine a făcut Alexandru că şi-a ţinut cumpătul şi şi-a continuat programul,
reconstruind în muzeu trei biserici monumente istorice, abandonate de
comunităţile unde putrezeau. Văzând frumuseţea uneia dintre ele, restaurată, au
cerut despăgubiri… În acest timp, Alexandru a mai făcut două programe fabuloase,
Stuf 2004 şi Lut (cu trei ediţii consecutive). La Capul Dolojman (Jurilofca), trei
construcţii din lemn, lut şi stuf, în coasta cetăţii Argame/Argamum, îl aşteaptă
pe Alexandru să se întoarcă cu echipa lui de desant (din care făceau parte şi doi
arhitecţi: Mariana Celac şi Cătălin Berescu); poate, pentru a face şi bazilica de care
vorbiserăm.
vr20130304.indd 215
4/19/2013 12:16:51 PM

216
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Alexandru era un artist preocupat de tema sacrului (excepţionalul său doctorat
va apărea, postum, în volum şi va dovedi că am dreptate), dar şi de provocările
sărăciei. Era un om structural bun, care se străduia, ca un creştin aflat pe cale, cu o
urgenţă imperioasă (ştim acum că şi îndreptăţită), să se îmbunătăţească. Discuţiile
grele, de care ne socotea vrednici, alternau cu perioadele de muncă grea. Avea câte
o idee neobişnuit de frumoasă, când lucra. Capetele putrede de grinzi şi căpriori,
de la penultima biserică restaurată, le strânsese lângă biserică. Cu toatele aveau un
aer brâncuşian. Când l-am întrebat ce va face cu ele, mi-a răspuns: o să le îngrop
cu slujbă…
Îmi amintesc palmele sale grele, de sculptor, de barba sa blondă, de părul strâns
la spate, când lucra şi de ochii incredibil de calzi. Îmi amintesc de vocea lui, la
telefon: Hai, noroc! Dintre noi toţi, el era, de departe, cel mai bun.
***
Şi au trecut deja luni de când Alexandru nu mai este. Dar, între timp, a apărut
cartea sa, Simbolica fundamentală tradiţională: Perspective, mentalităţi, evoluţii,
la Editura Ars Docendi, al cărei destin, deocamdată, a fost legat de ceremoniile
funerare: lansarea a fost (la) pomenirea de patruzeci de zile a lui Alexandru, la
Bujoreni-Vâlcea,în Muzeul Satului Vâlcean, unde a lucrat, făcând şi restaurând
biserici şi case, în ultimii doisprezece-treisprezece ani. Cartea – forma contrasă
a doctoratului pe care a apucat să îl susţină – îşi va avea destinul său, dar ea nu
poate fi integral înţeleasă decât de cei care l-au cunoscut, care l-au văzut trăind
tema sacrului, respirând-o în cotidianitatea gesturilor sale, profesionale sau nu.
Am discutat-o de câteva ori cu Sandu şi ştiu ce voia să spună şi ce scrisul nu reţine,
nu o poate face până la capăt. Sandu punea cap la cap informaţii, le extrapola,
lega cuvinte de imagini şi explora problema tradiţiei întru sacralitatea ei artistică.
Prinsese un fir, subţire ca argintul pânzei de paing în lumina aurie de la Bujoreni şi
se îmbrăca deja în el, atunci când a plecat, ca să renască fluture.
vr20130304.indd 216
4/19/2013 12:16:51 PM

cronica filmului
CĂLIN STĂNCULESCU
ISTORIE ŞI ISTORII...
Filmele marilor competiții de la începutul acestui an sunt, în majoritate, axate
pe istoria mai veche sau mai nouă a unor țări cu mari tradiții în evoluția
cinematografului. Un prim exemplu este Lincoln de Steven Spielberg, regizor
care cochetează cu clasicismul, fragment de biografie a ultimei părți a vieții
celebrului președinte american, care a luptat pentru egalitate, mai degrabă, între semeni,
decât pentru eliberarea sclavilor, acțiune cu consecințe riscante din punct de
vedere economic.
O importantă concluzie a filmului lui Spielberg este faptul că dreptatea nu se
poate câștiga decât cu compromisuri ce duc (subînțeleg chiar) la metode ce țin de
corupție, minciună și înșelătorie curată la nivel înalt. În ciuda faptului că suntem în
plin Război civil între statele care doresc și nu doresc abolirea sclaviei, tratativele
politice și înțelegerile din Congresul american par mai degrabă a fi un război mai
dur decât cel de pe teren, pentru instaurarea unei egalități în fața legii, ce va aduce
mari avantaje economice Nordului ( aspect mai puțin nuanțat în film). Lincoln este
interpretat magistral de un actor care s-a identificat cu personajul său, aproape ca și
Cerkasov cu Ivan în celebrul film al lui Serghei Eisenstein.
Și Mizerabilii, regia Tom Hooper (autorul filmului Discursul Regelui) este un
film care, prin drama lui Jean Valjean, desenează epoca deceniului patru din secolul
descoperirii cinematografului, chiar dacă în convențiile musicalului de cea mai bună
calitate.
Și Argo, regia Ben Affleck, este un fragment de istorie contemporană, care evocă
o operațiune CIA din timpul sechestrării ostaticilor de la Ambasada americană de
la Teheran, după instalarea ayatollahului Khomeini. Dincolo de componenta documentară
a scenariului, inspirat de fapte reale, am admirat, cu încântare, trimiterile
ironice la adrea patronilor, fabrica de vise a Hollywoodului, cu un John Goodman,
de excepție.
Nici copilul teribil al filmului american, Tarantino ( vorba vine, dar la urma urmei
Woody Allen se apropie de 80, iar Quentin Tarantino împlinește doar 50 de ani
la sfârșitul lui martie 2013, alți copii teribili nu cunosc), nu este disociat de istoria
americană. Ne aflăm cam în aceeași perioadă care-l inspiră pe Spielberg, iar filmul,
Django dezlănțuit, rămâne un film dedicat postmoderniștilor de toate culorile, cinevr20130304.indd
217
4/19/2013 12:16:51 PM

218
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
fililor amatori de citate și trimiteri cult, și nu numai. Tarantino nu face omagiul westernului
spaghetti, așa cum se grăbesc unii comentatori să afirme, ci își urmează fidel
și constant propria poetică, care subînțelege violența ca panaceu pentru instaurarea
dreptății și adevărului, în măsura în care se mai poate, dincolo de litera istoriilor oficiale.
Să nu uităm că filmul e ficțiune, și chiar documentarele ne pot păcăli copios în
funcție de autor, ideologie, epocă și comanditar. Referința la istorie devine la cineastul
american trimitere la istoria filmului, la (in)cultura spectatorului, acoladă perversă
și uimitoare, jonglerie superbă, dar bine mascată cu date precise de istorie filmică
hollywoodiană (scuzați pleonasmul) sau de aiurea. Îngerul negru (Jamie Foxx) din
Django, care nu-și uită Broonhilda inimii sale, care sfidează, ca și Bond în altă serie
cult de referință, orice logică a supraviețuirii, doar prin forța pixului scenaristului
(aici tot Tarantino), rămâne un actor de mâna a doua, eclipsat total de Christopher
Waltz (dr. Schultz). Vânătorul de recompense pare a fi un ancestral vânător de naziști
și sunt sigur că premiile Oscar din acest an vor onora scenariul original al regizorului,
dar și performanța lui Waltz, deoarece conservatorismul Hollywoodului nu va
permite mai mult, deși ar fi fost pe deplin meritat.
Încă o pagină de istorie transpusă pe ecran (în filmul Vizita regelui la Hyde
Park on Hudson, regia Roger Michell) este și sosirea regelui George al VI-lea la
Washington,în iulie 1939, cu soția sa, la invitația președintelui F.D. Roosevelt. Acesta
din urmă (excelent jucat de Bill Murray) își primește auguștii oaspeți la reședința
din Hyde Park on Hudson, gest de bravură democratică, dar și de empatie cu națiunea
amenințată de cel mai cumplit război. Filmul întâlnirii, nu lipsite de umorul generat
de diferențele culturale la cel mai înalt nivel, este bazat pe jurnalele unei foste iubite
a președintelui american.
Și acum câteva cuvinte despre istoriile noastre (cinematografice, se subînțelege).
La ora scrierii acestor rânduri nu cunosc rezultatele de la Berlinală, unde filmul românesc
cred că va primi cel puțin un premiu, nici pe cele ale palmaresului Uniunii
cineaștilor sau ale competiției Gopo, unde cred că După dealuri, semnat de Cristian
Mungiu nu are deloc rivali, de aceea nu continui cu pronosticuri.
Important este faptul că istoria recentă nu a fost uitată și chiar dacă un documentar,
care din start are mari handicapuri față de un film de ficțiune, indiferent de calitate,
este mai puțin vizionat, asta nu înseamnă o diminuare a valorii sale.
Este cazul unei lecții de istorie semnată de regizorul Radu Gabrea, care se
numește Vânzarea de evrei. Proiectul a fost finalizat la începutul lui 2013, când a
avut loc premiera, la sala Union, unde nu mai puteai arunca un ac din cauza afluxului
spectatorilor. Capitol important dintr-o istorie contemporană, mai degrabă ocultată,
decât recunoscută, Vânzarea de evrei este un documentar de mare forță, care dezvăluie
multe secrete abil ascunse, chiar și în zilele noastre (amintiți-vă doar de cazul
Felix). Cu mărturii de istorici a căror onestitate este deasupra oricărei suspiciuni, cu
jurnaliști, ofițeri ai serviciilor secrete și martori ai evenimentelor legate de cea mai
mare vânzare de oameni din istoria contemporană, poate exceptând fotbalul de astăzi.
Problema moralității nu a bântuit deloc pe principalii actori, după cum meschine
vr20130304.indd 218
4/19/2013 12:16:51 PM

C R O N I C A F I L M U L U I 219
interese economice au dictat configurarea unor drame personale de neiertat. Genocidul
lui Ceaușescu, apropo de procesul din decembrie 89, n-a existat? Amintițiți-vă de
zece mii de victime în urma Legii cu patru copii. Idem, cei care au murit expropriați
din cauza Casei Poporului? Dar cei care s-au sinucis că n-aveau bani să plece, pentru
a scăpa de regimul comunist, asta înainte de tichetele de ulei, zahăr etc. etc. etc.?
Filmul lui Radu Gabrea este, prin construcție, inspirație epică, dar și prin montaj,
o lecție de restaurare a adevărului istoric, un exemplu de monografie a unei desțărări
malefice pentru societatea românească, (de altfel, ca și aceea a sașilor), generate nu
de subiecți, ci de condițiile impuse de regim tuturor supușilor. Plata pentru emigrare,
plata pentru pașaportul libertății au fost condiții grele (plătite deseori cu viața) pentru
majoritatea celor care au beneficiat de aceste acte.
Negustori pentru care dolarii nu aveau culoare ideologică, comuniști și securiști au
vândut oameni care aveau dreptul de emigrare, cu asentimentul marilor democrații.
Aici Istoria devine încurcată. Nimănui nu i-a păsat că Ceaușescu vinde evrei și sași
la grămadă per 3 000 de dolari bucata. Ba, dimpotrivă, i-au mai dat un titlu de academician
sau de doctor Honoris Causa.
Filmul lui Radu Gabrea propune o revizuire serioasă a istoriei din ambele domnii,
Dej și Ceaușescu, care încă nu și-a găsit cronicarul. Misiunea cineastului este de
a fi prezent în Istoria țării sale și, la ora actuală, Radu Gabrea este prezent prin ceea
ce face, singurul cineast interesat de subiecte ardente, deloc comode, în construcția
adevăratei Istorii a țării sale.
O carte excepțională, o lucrare semnată de Aurelia Vasile, se numește Cinematograful
românesc în perioada comunistă. Reprezentările istoriei naționale.Lucrarea
reprezintă substanța unei eminente teze de doctorat susținută de autoare, la
Dijon, în 2011, în co-tutela Universității București și a celei din Bourgogne (Editura
Universității din București, 580 p., 2011, apărută în 2012). Cum producția de carte
(dedicată filmului) este atât de pauperă la noi, am dorit să semnalez orice apariție
meritorie în domeniu. Or, marele eveniment al anului trecut este volumul amintit,
care face biografia filmului istoric, plecând de la datele și subordonările sale ideologice,
fără inhibiții estetice, fără prejudecăți. Amploarea analizei, care reunește
cultura și politica, ideologia și estetica, mass-media și literatura curentă a epocii este
unică în literatura istoriei filmului românesc, cu puține excepții, prea puțin curajos
cu contemporanii.
De aceea, cred că volumul acesta repune adevăratul efort de evocare a istoriei
filmului românesc în adevărata lui lumină.
NOTĂ:
„Viaţa Românească” ţine să-i aducă domnului Călin Stănculescu cele mai
calde mulţumiri pentru preţioasa donaţie făcută redacţiei.
vr20130304.indd 219
4/19/2013 12:16:51 PM

cronica tv
DAN IANCU
A MENEGIUI, MENEGIUIRE!
„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.”
Ienăchiţă Văcărescu
Evident că marea majoritate a celor ce-şi spun români nu sunt Văcăreşti, dar
vă place titlul sau, de fapt, verbul şi substantivul din titlu? Mie nu. Într-o
seară privind la o emisiune politico-economică aflată pe un canal, nu spui
nume, persoană importantă, bancher, îl aud pe un invitat folosind verbul neaoş „a
menegiui”. Moderatorul emisiunii nu a zis nici pâs, nici altceva, pentru că insul, aflat
într-o vizibilă stare de ebuliţie, ca să nu spun fierbere, intelectuală, dădea în dreapta,
dădea în stânga, dar mai ales dădea în limba română.
Nu sunt lingvist, nu am pretenţii absurde privind starea neologismelor, am respect
pentru jargonul profesional şi nu cred că limba poate fi păzită cu anasâna. Sunt
unele obiceiuri însă, care mă deranjează profund. Unul dintre ele este adaptarea prin
strivire lingvistică a unor cuvinte, luate îndeobşte din engleză, spre a fi folosite, deşi
avem bine mersi destule alte neologisme la dispoziţie. Dacă un individ foloseşte
monstruozitatea la el acasă, e una, dar când o televiziune dă sprijin (era să zic
support...) unei astfel de aberaţii prin neintervenţie, senzaţia de viol în spaţiu public
e reală, iar folosirea telecomenzii nu e o opţiune.
Evident că o seamă de cuvinte s-au înstăpânit în limbă printr-o preluare abuzivă,
dar au fost acceptate, pentru că unele traduceri nu ne sună bine. Gândiţi-vă de
exemplu la mouse. Spune cineva şoarece, în afară de fraţii noştri moldoveni de
peste Prut? Desigur că nu. Ne-am obişnuit cu termenul scris în moduri variate, deşi
francezii, fraţii noştri mai mari şi mai tari, folosesc bine mersi, souris. Am văzut, de
exemplu, scris maus, deşi acesta din urmă este numele unui joc de cărţi, şi el preluat
dintr-o altă limbă. Pluralul e şi mai distractiv, plecând de la mouşi şi ajungând la
mausuri. Alţi termeni au fost preluaţi pentru că pur şi simplu nu avem un echivalent
natural, iar perifrazele devin obositoare, dacă insistăm. Nu mai vorbesc de termenii
încetăţeniţi, pe care nu-i mai scoţi nici cu buldozerul Academiei Române. Oricum
vr20130304.indd 220
4/19/2013 12:16:51 PM

C R O N I C A T V 221
onorabililor membri nu le mai rămâne decât şansa de a înregistra mutaţiile, deşi...
Faptul că un mijloc atât de penetrant precum televiziunea, poate cel mai direct,
pentru că este încă o autoritate, aderă la mutilări, mai ales prin nesimţirea lipsei
de atitudine, face explicabilă dispariţia micilor emisiuni care învăţau publicul să
vorbească normal, aş spune, pentru că folosirea unor barbarisme poate fi corectă, dar
e deranjantă. Aţi numărat vreodată de câte ori auziţi sintagma „ca şi” folosită pe post
de apărare contra cacofoniilor? Sensul abuzului este diferit de utilizarea lui „ca”,
dar teama de a produce o cacofonie este atât de acută la mulţi semeni de-ai noştri,
încât parcă sunt în epoca ceauşistă, când părinţii erau chemaţi la şcoală pentru fapta
„abominabilă” a copilului, ce scria un bilet de dragoste, să-i spunem, la treisprezece
ani. Aţi fost atenţi de câte ori onor moderatorii ne împuie capul cu trenduri, showbiz,
talk-show, linkuri, business, iar lista poate continua umplând paginile destinate
acestui articol fără probleme? Nu ştiu dacă faceţi la fel, dar eu de fiecare dată îmi
dau sinonime de căutat, unele dintre ele folosite des, de altfel, la mutanţii lingvistici
emişi de „televizor”.
Pe lângă lipsa de grijă în limba folosită mai este şi „Măria sa”, traducerea
aproximativă. Dacă la un film se poate deturna sensul unui dialog şi, de ce nu, chiar
al filmului, la o emisiune practică, de tip reţete de bucate, aproximaţia este chiar o
catastrofă. Numele ingredientelor, diversele manipulări sau ustensile pot face deliciul
unei asistenţe care să prevadă viitoarele greşeli şi să pună pariuri. Dacă la o emisiune
în direct poţi admite că traducătorul a modificat uşor un sens, la emisiuni care se
dau mult după filmare, la producţii cinematografice deja celebre sau la documentare
foarte interesante nu mai găseşti nicio scuză decât graba şi lipsa de interes pentru ce
va spune publicul telespectator.
Dacă mulţi dintre noi ştiu ceva engleză deja, nu putem spune că toţi ştim ce
se întâmplă cu alte limbi unde n-avem nici măcar habar despre ce se vorbeşte.
Implicarea CNA-ului poate s-ar justifica, dar ar fi greu de contorizat unde se plătesc
doar poliţe şi unde lipsa de interes pentru binele public, în cazul nostru limba
naţională, generează viitoare bacalaureate abandonate. Este evident că democraţia
înseamnă libertate, dar este vorba de o libertate structurată, nu una anarhică. Dacă
unor voci li se pot permite, sub auspiciile libertăţii de exprimare, anumite licenţe, nu
acelaşi lucru se poate spune despre o televiziune. E foarte adevărat că pe banii lor
ei pot să vorbească fără restricţii, dar aici intervine ipocrizia neasumării atitudinii,
iar defilarea cu principii evident încălcate va avea repercusiuni mult mai perfid
dăunătoare decât o banală, deja, hârtie aruncată pe stradă.
Ne întrebăm retoric cine are interesul sau dăm exemple hlizindu-ne. Grav e că în
continuare ne uităm pe aceleşi posturi, cărora nu le pasă de noi. Vă aduceţi aminte
de războiul bentiţelor? Ce ar fi dacă am pune acele bentiţe pe telecomandă şi am
selecta numai acele canale care fac un efort pentru a limita proporţiile catastrofelor
lingvistice şi nu numai?
vr20130304.indd 221
4/19/2013 12:16:51 PM

spectator
NICOLAE PRELIPCEANU
PĂLĂRIA LUI SILVIU PURCĂRETE LA IAŞI
Regizor care face dese incursiuni în lumea teatrului considerat „de bulevard”,
Silviu Purcărete a pus ochii şi pe Pălăria florentină, preacunoscutul
vodevil al lui Eugène Labiche. Cum Silviu Purcărete nu prea ratează
spectacolele, sau mai degrabă o ratare de-a lui este cam cât un succes al cine ştie cui
altcuiva, şi Pălăria franţuzească, de fapt italienească, i-a dat prilejul unui spectacol
plin de haz şi mişcare, ca să nu mai vorbesc de muzică şi de dans. O poveste ca la
carte, cu qui pro quo-uri şi coincidenţe pline de haz, devine în viziunea lui Silviu
Purcărete, întruchipată la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, un spectacol
în care actorii cântă, joacă şi dansează ca nişte adevăraţi profesionişti ai acestor,
totuşi alte, arte ale scenei. Silviu Purcărete e un mare maestru în mânuirea maselor
(pe scenă), să ne amintim numai de Faust-ul de la Sibiu, sau de spectacolele shakespeariene
de la Craiova, din decenii trecute. Şi aici, într-un spectacol cu peste 40
de actori, unii numiţi, alţii doar categorii, mişcarea „maselor” e extrem de precisă în
imprecizia ei marcată, care trezeşte hazul spectatorilor.
Începutul spectacolului mi-a amintit de începutul celui caragealian de la Sibiu,
cu D’ale Carnavalului, în care Cristian Stanca, un actor masiv şi expresiv, dirija un
camion, din care se scoate decorul, pentru a fi aşezat apoi direct pe scena presărată cu
nisip. Aici, în Pălăria florentină, oamenii muncii sunt doi, două halate albastre, nu
ştiu de ce numite în distribuţie clovni, interpretaţi de Emil Coşeru şi Cosmin Maxim
şi poate că nici nu mi-aş fi amintit începutul lui D’ale Carnavalului, dacă în loja
vecină nu ar fi stat chiar actorul de la Sibiu.
Toţi cei de pe scenă, fie protagonişti, fie figuranţi, se mişcă rapid, evoluând în
medii şi locuri foarte diferite, pe unde îi poartă căutările unei noi pălării florentine,
care să o înlocuiască pe aceea mâncată de calul eroului principal, mirele, dar fără ca
ei să ştie asta. Mirele, în interpretarea lui Ionuţ Cornilă, este un amestec de june prim
romantic şi om al zilelor noastre, amestec din care se alcătuieşte, în general, reţeta
acestui spectacol spumos şi alert până în ultima sa clipă. Ionuţ Cornilă este cel care
dă tonul întregului spectacol, cu mişcarea sa şi dispoziţia sa pentru muzică şi dans,
până la apogeul dinspre final, când muzica lui Vasile Şirli îl poartă spre o melodie
îndrăcită oltenescă şi un dans pe măsură, în văzul mirat al cortegiului nupţial, rătăcit,
ca de obicei în acest spectacol, într-un spaţiu străin, luându-l drept cu totul altceva.
vr20130304.indd 222
4/19/2013 12:16:51 PM

S P E C TAT O R 223
La rândul său neştiutor, mai tot timpul, până în momentul descoperirii, că este urmărit,
mirele are ca pandant, sau ca pereche, nu mireasa complet năucită de situaţia
în care a picat, ea, fată de la ţară, ci pe socrul său, interpretat cu vervă şi aplomb de
Călin Chirilă, care încearcă să ţină în mână toată povestea, fără să-şi dea seama cum
dracu’ îi scapă ea de fiecare dată. Scenele de la baroana bănuită de a deţine o altă pălărie
florentină sunt absolut delicioase, cu nuntaşii care se înfruptă din bucatele pregătite
pentru invitaţii baroanei, apoi cu întâlnirea între cele două clase, brusc trecută
fiind graniţa, pentru a se păstra în final, numai partea de omenesc din ambele grupuri.
Mica bătălie de la finalul întâlnirii nu trebuie să ne înşele, totul e bine când se termină
cu bine. Tipice pentru lumea lor, personajele acestui vodevil devin comice prin însăşi
existenţa-le, azi, într-o lume complet diferită şi asta a sesizat Silviu Purcărete înainte
de a alege acest text. Un Vezinet, unchiul surd şi rătăcit tocmai de aceea oriunde s-ar
afla, devine astfel un personaj-reper, cu atât mai mult cu cât Constantin Puşcaşu îl
construieşte cu siguranţă, precis ca un brici şi fără să facă apel la prea multe prefabricate
de umor scenic. De care, însă, se lasă amăgit Dionisie Vitcu, într-un rol episodic,
dar primit cu aplauze încă înainte de a se, ca să zic aşa, exprima, cu aspectul
său de Ivan Turbincă şi rostirea (dulce?) moldovenească, într-un Paris care accepta,
încă de pe atunci, orice. Povestea àcelor uitate în rochia miresei are şi ea haz, deşi se
repetă de vreo patru ori, cu tot atâtea ace scuturându-se din spatele Andreei Boboc,
bine orientată în dezorientarea ei, sau tocmai de aceea. Ea este o fată din provincie
nimerită la propria-i, incredibilă, nuntă, la Paris, în ghiarele unui seducător ale cărui
istorii se rezumă, pe scenă, doar la una şi care, în final, pare a reveni la un comportament
dorit de nuntaşi. Aceştia, conduşi de tatăl miresei, mereu în braţe cu un lămâi
aducător de noroc, care trebuie să ajungă în camera mirilor, umblă fără ţintă dintr-un
loc nepotrivit în altul. Lămâiul este, de altfel, semnul profesiei dlui Nonancourt, cea
de horticultor. Cuplul adulter Anaïs – Emil are şi el hazul său, întruchipat de actorii
Diana Chirilă - Daniel Busuioc, atâta doar că acesta din urmă nu are înfăţişarea clasică
a unui locotenent, cum este în piesă, ci mai degrabă a unui căpitan, or ăştia, se
ştie, nu prea erau tipici pentru aventurile galante din piesele de teatru. Soţul înşelat,
în viziunea lui Doru Aftanasiu, are vervă şi credibilitate, cu istericalele sale când se
trezeşte cu toată nunta pe cap şi mai şi află de adevăratele drumuri ale soţiei sale.
Fireşte că, în final, ca un adevărat Titircă Inimă Rea ce este, e convins de nevinovăţia
consoartei, aşa cum şi stă bine unui soţ iubitor. Un personaj bine reliefat construieşte
şi Petronela Grigorescu, o servitoare care joacă dublu, ca mai multă lume în acest
vodevil. Haruna Condurache, în rolul celei seduse şi (cam) abandonate, are temperament
şi este credibilă. Printre toţi aceştia se ţes rolurile minore, episodice, cum este
cel, adăugat, al subretei baroanei, căreia Doina Deleanu îi dă, totuşi, un anume relief,
cu istericalele sale enigmatice, deşi, fie vorba între noi, nu prea e credibilă o subretă
care doarme în prezenţa stăpânei sale, ba mai şi revoltându-se că i se dă de lucru. Dar
într-o lume deja „nebună, nebună, nebună”, merge.
Decorul mobil şi funcţional al lui Dragoş Buhagiar este astfel făcut încât chiar să
faciliteze rătăcirile mirelui şi, după el, ale cortegiului nupţial în diverse locuri, chiar
vr20130304.indd 223
4/19/2013 12:16:51 PM

224
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
transgresând clasele sociale, spre hazul galeriei. Pereţii înalţi, vizibil de carton pentru
că totul e conceput după sistemul la vedere, într-o piesă compusă explicit din artificii
şi prefabricate, este mânuit cu dexteritate, când de cei doi aşa zişi clovni, când
şi de maşiniştii teatrului, înveşmântaţi în aceleaşi halate albastre, pentru confuzie.
Publicul ieşean, pe care l-am văzut în seara viscolului de primăvară, a fost entuziasmat
şi fericit de efectele comice şi de mişcarea abilă şi de muzica vioaie prin care
acest spectacol se întruchipează atât de bine şi de solid, încât la final actorii au fost
rechemaţi de multe ori, ca la un adevărat succes ce-a fost. Iată şi distribuţia spectacolului,
în ordinea indicată de autor: Ferdinand – Ionuţ Cornilă; Nonancourt – Călin
Chirilă; Emil – Daniel Busuioc; Beauperthuis – Doru Aftanasiu; Vezinet – Constantin
Puşcaşu; Tardiveau – Dionisie Vitcu; Bobin – Horia Veriveş; Felix – Gelu Zaharia;
Achille – Petru Ciubotaru; Clovn I – Emil Coşeru; Clovn II – Cosmin Maxim;
Un vecin – Constantin Avădanei; Virginie – Petronela Grigorescu; Anaïs – Diana
Chirilă; Hélène – Andreea Boboc; Claire – Haruna Condurache; Baroana – Puşa
Darie; Clothilde – Doina Deleanu. Nuntaşi, soprane, altiste, jandarmi, tenori, baritoni:
Annemarie Chertic, Tatiana Ionesi, Catinca Tudose, Oana Sandu, Irina Răduţu
Codreanu, Livia Iorga, Georgeta Burdujan, Brânduşa Aciobăniţei, Diana Roman,
Alina Mândru, Tatiana Grigore, Mădălina Munteanu, Daniela Tocari, Radu Ghilaş,
Dumitru Năstruşnicu, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Andrei Grigore Sava, Alexandru
Tatu, Sorin Cimbru, George Cocoş, Alexandru Iuraşcu, Dumitru Georgescu.
Scenografia, inspirată ca de obicei şi servind cu exactitate intenţiile regizorului, pe
care nu-l mai semnalez încă o dată, i-a aparţinut lui Dragoş Buhagiar. Muzica, plină
de farmec şi pe alocuri ironie, a fost semnată de faimosul Vasile Şirli. Mişcarea scenică:
Florin Fieroiu, iar conducerea muzicală. Dragoş Mihai Cohal.
vr20130304.indd 224
4/19/2013 12:16:51 PM

meridian
GRETE TARTLER
IBN SĪNĀ (AVICENNA) (980-1037)
ŞI EPISTOLA DESPRE NATURA RUGĂCIUNII
Filozoful şi medicul, poetul şi omul de ştiinţă persan, care şi-a scris majoritatea
operelor în arabă, elaborând un sistem filozofic raţionalist şi eclectic
(cu puncte de vedere aristotelice şi neoplatonice, vorbind de creaţia lumii
prin emanaţie, de o ierarhie a intelectelor cosmice sau de sufletul ca substanţă
separată urcând la cer), dar şi cu o viziune originală (prin înglobarea punctelor de
vedere islamice) a marcat filozofia europeană medievală. Ampla sinteză a gândirii
sale nu omite accentul pe revelaţie şi profeţie (dar revelaţia nu predică nimic
care e contrar raţiunii), pe sensul vizibil şi cel ascuns al Scripturilor. Ca şi pentru
predecesorul său Al-Fārābī (şi cum avea să se întâmple ulterior, mai ales datorită
traducerilor avicenniene în latină, la filozofii medievali europeni 1 ), totul e văzut în
raport cu Fiinţa Necesară. Sufletul, „intelect dobândit”, nu piere împreună cu trupul,
iar filozofia merge alături de religie pe calea adevăratei cunoaşteri şi înfăptuiri.
În Epistolele mistice, dar mai ales, în mod concret, în această Epistolă asupra
naturii rugăciunii pe care o prezentăm pentru prima oară tradusă în limba română,
accentele sunt în egală măsură teologice, filozofice şi psihologice.
Rugăciunea, considerată cel mai important „stâlp al religiei”, e văzută ca una
dintre cele mai puternice manifestări ale sufletului, torent către o realitate mai înaltă,
soluţie pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu („a se sprijini de El”), călăuză pe calea
emanaţiei divine (fayḍ - care ne aminteşte Enneadele lui Plotin) sau spre profunda
privire lăuntrică a revelaţiei. Omul e văzut într-un proces de alcătuire spirituală, iar
rugăciunea poate cel mai bine să stimuleze puterile pozitive ale sufletului.
Avicenna menţionase încă în Autobiografia sa (cf. Viaţa Românească nr. 9-10,
2012) încrederea sa în rugăciune, mărturisind că, atunci când nu ştia să rezolve o
problemă, mergea la moschee şi se ruga, aflând apoi răspunsul.
În Epistola despre natura rugăciunii îi răspunde unui discipol (după clişeul obişnuit
în asemenea texte medievale), concentrându-se asupra structurii complexe a
1 Mai cunoscuţi sunt, ca inspiraţi declaraţi din Avicenna, Roger Bacon şi Sf. Toma din Aquino,
care în De Ente et Essentia îl citează mereu pe A. ca sprijin pentru propriile teze. Amprenta
învăţăturilor avicenniene e recunoscută de către exegeţi mai ales asupra temelor care,
în secolul al XIII-lea, cercetează creaţia, natura materiei şi natura intelectului.
vr20130304.indd 225
4/19/2013 12:16:51 PM

226
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
rugăciunii. L-am putea numi aici un precursor al psihologiei moderne, care înfăţişează
rugăciunea ca pe o construcţie bipartită, cu efect diferit în funcţie de experienţa
calităţii vieţii celui care se roagă. Numărul rugăciunilor e important (cunoscut fiind
faptul că în islam sunt obligatorii cinci rugăciuni pe zi), dar nu atât frecvenţa, cât
natura tipului de rugăciune determină consecinţele ei.
Două sunt felurile de rugăciune pe care le lămureşte filozoful: cea interioară
(invizibilă, meditativă) şi cea exterioară (vizibilă, ritualul). După o scurtă laudă a lui
Dumnezeu (scrisă în proză rimată şi ritmată, plătind astfel tribut tradiţiei retorice a
prozei arabe), filozoful comentează natura rugăciunii pornind de la cunoscuta sa (de
origine aristotelică şi farabiană) ierarhie a creaţiei. Accentuând virtuţile intelectului
(raţiunii, al-‘aql), reaminteşte că Dumnezeu a plasat în creierul omului facultatea
vorbirii, sau „sufletul raţional”, care îl face asemănător îngerilor, în timp ce puterile
sale animale şi vegetative dispar după moarte. Aceste forţe non-spirituale ţin omul
legat de perceptibile, în timp ce puterea raţională îi conferă înţelegerea inteligibilelor
- şi pe calea ei poate omul să ajungă la priceperea limbii îngerilor. Rugăciunea pune
omul în legătură cu Adevărul divin încă din timpul vieţii, dar abia după moarte va
aduce Învierea sufletului esenţializat fericirea mântuirii.
Prin rugăciune omul poate comunica – dar numai având credinţă ferventă – cu
Fiinţa Necesară (wāğibu-l wuğūd). Rugăciunea exterioară, vizibilă, e un exerciţiu
(riyāḍa), urmărind să obţină, prin diferite atitudini şi poziţii impuse de legea religioasă,
armonia dintre suflet şi trup. Trupul devine capabil – prin imitarea mişcărilor
interioare ale sufletului – să atingă şi el sferele înalte ale credinţei, în ciuda alcătuirii
sale inferioare. Acest lucru se face prin Immitatio Muhammadi 2 , urmând exemplul
Profetului, care a spus: ”Rugaţi-vă aşa cum m-aţi văzut pe mine rugându-mă”.
Rugăciunea interioară, ”cea adevărată” priveşte Adevărul cu inima curată şi ridică
sufletul deasupra experienţelor lumeşti; nu oricine poate ajunge să se roage
astfel, doar ”omul desăvârşit” în cunoaştere spirituală. Rugăciunea exterioară apără
împotriva relelor lumeşti.
Arătând, în a treia parte a Epistolei, căror persoane li se potriveşte mai bine un tip
sau altul de rugăciune, Avicenna reia ideea aristotelică după care oamenii sunt unii
mai influenţaţi de natura lor animală, alţii de cea spirituală, unii fiind „ignoranţi” (în
sens religios, necunoscători ai Adevărului), şi aceştia au mai mult nevoie de rugăciunea
exterioară, alţii ”cu minte” (cei care simt o nevoie puternică de rugăciune
2
Se poate face o apropiere de chemarea sfântului Pavel către Apostoli ( 1 Corinteni 11:1:
”Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”.) Imitarea lui Dumnezeu (prin Isus),
principiu de bază în ortodoxia orientală şi catolicism, presupunând că omul poate deveni
mai asemănător cu Dumnezeu în timp prin curăţire spirituală şi iluminare, implică nu doar
prin efortul omului, ci şi prin mila divină. La ea se poate ajunge, în ortodoxia răsăriteană,
prin rugăciunea obişnuită, rugăciunea minţii şi inimii, rugăciunea neîncetată. În traducerea
românească din Pavel citată mai sus e vizibilă conformarea (= urmarea) mai degrabă decât
imitarea, căci Isus, unic, nu poate fi imitat, ci doar urmat. ver·i·ly adv
1. In truth; in fact.
2. With confidence; assuredly[Middle English verraily, from verrai, true; see very.
vr20130304.indd 226
4/19/2013 12:16:51 PM

M E R I D I A N 227
lăuntrică, fiindcă astfel pot primi, în sufletul lor purificat, raza dumnezeiască).
Finalul Epistolei vorbeşte despre un ”secret” căruia discipolului îi e interzis să-l
împărtăşească ”ignoranţilor” (de Adevăr). Raţionalistul îşi vădeşte astfel din nou
interesul pentru „cele ascunse” şi interpretările esoterice (mistica sufi).
Textul care urmează a fost preluat din: Ibn Sīnā, „Risāla fī mahīyyati al-salwa”
, ediţia M. A. F. Mehren in Traités mystiques d’ Abou Alī Al-Husayn Ibn ‘Abd Allah
Ibn Sīnā ou Avicenne, Fasc. III. Leiden: Brill 1894, reprinted Frankfurt am Main,
Institute for the History of Arab.-Islamic Science, Fascs. I-IV, 1999 (Islamic Philosophy.
35).
Ibn Sīnā (Avicenna), 980-1037
Epistolă asupra naturii rugăciunii
În numele lui Allah, cel Iertător, Îndurător!
Laudă lui Allah care a dăruit omul cu nobleţea vorbirii, inspirându-l să se apere
de greşeală, întru silinţa dreptfăptuirii 3 , curăţind inimile apropiaţilor prin veşnicia şi
sfinţia sa, limpezindu-le vieţile cu dulceaţa chipului său, dezvăluit spre-a-l vedea. El
a făcut omenirea în şirul făpturilor de merit înconjurată, i-a vorbit şi i-a dat judecată.
A făcut stelele şi ce le-a sprijinit, plantele şi animalele le-a-mplinit, apoi dintre ele
alese omul întru nobleţea rostirii, gândire şi elocinţă, toate celelalte făpturi să-i fie
întru priinţă. Lăudat fie veşnic, lauda fiind dreptu-i deplin, la fel slujirea, smerenia
i se cuvin. Şi ne rugăm pentru cel mai cu pioşie, care-a limpezit a lumii necurăţie,
domnul care întâile şi cele de-apoi le adună, Muhammad, cu Allah împreună.
Mai departe: Mi-ai cerut, o frate şi prieten înţelept, să scriu o epistolă despre rugăciune,
lămurind adevărul, vădind toate cele ce o privesc, pătrunzându-i ascunsele,
arătându-i foloasele, de ce are fiecare nevoie de ea, precum şi ce urme lasă asupra
inimilor şi minţilor adevăru-i duhovnicesc.
Îţi răspund cu toată tăria gândirii, pe cât, pentru a studia ce-mi ceri, mi-e putinţa,
şi pentru a-ţi împlini dorinţa, străduindu-mă cu tot zelul la rându-mi să folosesc, nu
doar, cum ar face un comentator, să fiu dascăl. Şi Regelui 4 , Împărţitorul tot-binelui
5 , îi cer ajutor 6 . Să mă călăuzească pe dreapta cale, şi să mă apere de greşeale, de
3
Acest fragment, până la începutul Primei părţi despre natura rugăciunii, este scris în proză
ritmată şi ritmată, sağ‘, spre a-l face memorabil şi a crea o introducere formal rafinată.
4
Al-Malik , „Regele”, unul dintre cele 99 de nume ale lui Dumnezeu, apare foarte frecvent,
mai des fiind pomenite doar atributele esenţiale şi de calificare al-Rahmān (Indurător) şi
al-Rahīm (Iertător).
5
În arabă, al-Wahhāb, „Împărţitorul” (darurilor, binelui), de asemenea unul dintre cele mai
folosite calificative între cele 99 de nume sacre.
6
Cererea de ajutor lui Allah , obligatorie la începutul tuturor textelor arabe (nu numai teologice),
e menită vădirii nevoii de Dumnezeu, ca un fel de mărturisire că nu există putere mai
mare şi ca o smerire, pe lângă recunoaşterea generozităţii şi dărniciei divine.
vr20130304.indd 227
4/19/2013 12:16:51 PM

228
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
bezna rătăcirii şi tulburarea gândirii. Iar dacă îmi va osteni gândul 7 , va fi de la truda
şi slăbiciunea mea, dar de voi fi hărăzit cu har, va fi de la bunătatea şi mila Sa; căci
Allah e stăpân biruinţelor, el mă călăuzeşte pe drumul lor.
Am împărţit această epistolă în trei. Prima parte vorbeşte despre natura 8 rugăciunii
în general, a doua, despre exterioritatea şi interioritatea sa 9 , a treia, despre cei
cărora li se potriveşte mai bine unul sau altul dintre aceste feluri de rugă, precum şi
despre cei ce, rugându-se, sunt în comuniune mântuitoare cu Domnul lor.
Partea întâi: Despre natura rugăciunii.
Se cuvine să spunem câteva cuvinte premergătoare înainte de a intra în amănunte.
După ce Dumnezeu a făcut animalele, plantele, mineralele, planetele, stelele, iar
apoi sufletele pure şi eliberate de materie, precum şi Inteligenţele 10 desăvârşite, a
voit, sfârşind universul, să-şi încoroneze facerea prin nestemata cea mai aleasă, care
e intelectul (‘aql) şi de a-l pune deasupra tuturor făpturilor pe cel cu minte, omul
(raţional, al-‘āqil). De aceea a început prin Inteligenţă (‘aql) şi, alegând oamenii între
făpturi, a încheiat prin această fiinţă cu minte, cea mai nobilă între ele. Am înţeles
deci că omul e microcosmosul 11 . Şi aşa cum alcătuirile universului sunt rânduite unele
după altele în lumea lor, la fel oamenii sunt aşezaţi după rang, după nobleţea firii
şi faptei. Unii înfăptuiesc precum îngerii, alţii se aseamănă, prin ce fac, cu Satan. Şi
asta fiindcă omul nu are unicitate 12 , deşi e judecat după lege unică, ci e compus din
mai multe elemente, în amestecuri diferite, astfel încât esenţa sa participă în acelaşi
timp la simplu şi la compus, la spirit şi la corp, la esenţiale şi la sensibile. Hărăzit
cu simţuri exterioare şi inteligenţă interioară, are cinci simţuri, în înlănţuirea şi ordinea
cea mai aleasă. Făcătorul 13 , alegând organele sale interioare cele mai nobile,
a cuprins în ficat ce ţine de natura vegetativă şi digestivă, atribuind inimii senzaţiile
animale, mânia, lăcomia, zgârcenia şi ura, făcând din ea stăpâna celor cinci simţuri
7
Cuvântul folosit aici, fikr, este legat de cugetarea asupra lui Dumnezeu: gândirea asupra
acestuia (fikr) şi pomenirea sa (dikr) – ca rod al gândirii asupra divinităţii – sunt esenţiale în
islam.
8
Cuvântul arab māhiya, desemnând literal „ce este (ea)”, poate fi tradus şi prin „fel” , „alcătuire”,
„substanţă”, „quidditate”; am preferat „natura” (= firea) rugăciunii, cuvânt care nu
poartă totuşi, precum „substanţa”, prea multă încărcătură filozofică.
9
Este folosit aici binomul conceptual żāhir-bātin, vădit şi ascuns, care a creat curente contradictorii
în cadrul gândirii islamice.
10
Cuvântul ‘aql e tradus de obicei, datorită versiuniloer latine din Avicenna, ca „inteligenţă”,
desemnând şi spiritele supraomeneşti, îngerii.
11
În arabă, „lumea cea mai mică”, al-‘ālam al-asġar. . Prin traducerile latine a fost preluat
ca minor mundus.
12
Unicitatea e doar a Fiinţei Necesare, care nu poate fi compusă, nici divizată şi n-are definiţie.
13
În tot acest paragraf Allah nu e numit decât prin El, acesta fiind considerat, de altfel, de
către mulţi teologi musulmani, „numele cel mai mare”.
vr20130304.indd 228
4/19/2013 12:16:51 PM

M E R I D I A N 229
şi izvorul imaginaţiei şi mişcării. Apoi a aşezat sufletul raţional 14 în creier, căruia i-a
atribuit rangul suprem, prin gândire, memorare şi amintire. Astfel, inteligenţa e la
om conducătoare 15 , celelalte sunt facultăţi slujitoare şi fiecăreia i s-a dat o funcţie.
Simţul care le uneşte face legătura între simţuri şi corporalitate. După rânduire şi
rang, puterile călătoresc în lumea lor, întâlnesc forme şi creaţii diverse şi sunt înălţate
şi înnobilate. Puterea intelectivă 16 iese în evidenţă şi le întrece pe toate. Astfel omul
e un microcosmos organizat, care participă prin diferitele puteri cu care a fost
hărăzit la natura tuturor făpturilor; prin firea sa animală e asemeni animalelor, prin
cea vegetativă asemenea plantelor, prin cea omenească seamănă cu îngerii. Fiecare
dintre aceste naturi are ceva special şi nevoi anume. Când predomină una, omul se ia
după ea. Cea vegetativă are drept scop alimentaţia, băutura şi buna păstrare a părţilor
corpului şi treaba sa e ordinea în trup, funcţionarea membrelor, puterea trupească.
Cele ale cărnii, puterea corporală, funcţionarea membrelor, guvernarea trupului,
hrănirea, adăparea şi altele asemenea, nu se ridică în lumea spirituală, nu rămân
după moarte, precum animalele după ce mor nu mai rămâne nimic. Natura animală,
de care ţin mişcarea, imaginaţia şi conducerea întregului corp, lucrează în numele
a două funcţiuni, dorinţa şi mânia 17 , care au drept scop conservarea speciei prin
propagare şi protecţia corpului împotriva a tot ce poate să-i facă rău. Mânia e mai
tare ca pofta , fiindcă ea cere să învingă şi să facă ordine. Aceste calităţi conducătoare
sunt importante, corpul se păstrează prin puterea mâniei iar genul prin puterea poftei.
Adică va fi mereu legat de a fi născut şi a naşte, rânduire a poftei. Corpul rămâne
apărat de nenorociri prin mânie, învinge duşmanii, astupă poarta pierderilor şi se
fereşte de pagubele nedreptăţii ; toate acestea datorită puterii mâniei. Răsplata ei
vine în lumea de jos, nu poate fi aşteptată după moarte, pentru că ea a murit odată
cu trupul. Şi nu poate avea parte de judecată clară. Iar ce nu are parte de judecată
nu poate aştepta nici răsplată. Iar cine e lipsit de raza ei 18 nu învie după moarte, iar
mântuirea trece pe lângă el.
Dar sufletul raţional al omului e cel mai nobil, având a contempla facerile (Domnului),
a cugeta asupra celor de seamă şi a lumii de sus, nu-i plac lucrurile demne
de dispreţ şi lumea de jos. Vrea să reţină cele înalte şi esenţiale, nu se ocupă de
mâncare şi băutură, n-are nevoie să strângă şi să păstreze, ci doar să dezvăluie cele
adevărate, viziunea sa fiind desăvârşită şi cugetul său limpezit în perceperea sensurilor
amănunţite. Cu clară privire citeşte ascunsele, cu strădania isteţimii lămureşte
perceptibilele şi pricepe inteligibilele 19 hărăzite de Allah Preaînaltul cu putere de
14
În arabă, al-nafs al-insānīya al-nātiqa, cuvântul al-nātiqa desemnând deopotrivă capacitatea
de a raţiona şi a vorbi, vorbirea (elocvenţa) ridicând omul deasupra tuturor făpturilor.
15
După modelul macrocosmosului, şi corpul are, ca o cetate, conducător (emir) şi slujitori.
Avicenna preia modelul platonic prin înaintaşul său, filozoful Al-Fārābi.
16
În arabă, al-quwa al-‘aqlīya, termen foarte frecvent în filozofia aviceniană.
17
Al-šahwa wa-l-ġadab, pofta şi mânia sau aţâţarea.
18
În original, fayḍ, revărsare, flux (fluxul emnanat de Fiinţa Primă), rază, emanaţie.
19
Inteligenţele (intelectele, ‘uqūl) sufletele şi corpurile sferelor celeste reprezintă pentru filozoful
care încearcă să împace gândirea grecească şi dogma islamică fiinţe supraomeneşti,
mala‘ika (îngeri).
vr20130304.indd 229
4/19/2013 12:16:51 PM

230
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
niciun alt spirit avută. Cât despre expresia „limba îngerilor”, aceştia nu vorbesc, nu
glăsuiesc, ci graiul lor e anume, percepere fără simţuri, înţelegere fără cuvinte. Prin
această înţelegere şi limbă a îngerilor are parte omul de cele divine, iar cine e lipsit
de ea, nu-şi poate limpezi Adevărul.
Despre ale sufletului nu vom vorbi în acest rezumat, fiind nevoie de multe lămuriri,
iar această epistolă nu e despre puterile omeneşti; ajunge ce am spus în introducere,
că treaba sufletului e cunoaşterea şi perceperea 20 , ceea ce se manifestă în multe feluri
: pomenirea, smerirea 21 şi slujirea (Domnului). Cunoscându-l pe Domnul său,
gândindu-se la El, percepându-i esenţa cu mintea, întru ştiinţă, omul îi vede graţia,
contemplând adevărul divin. Îl vede din plin în corpurile cereşti şi esenţele divine:
creaţiuni nepieritoare şi nesupuse stricăciunii, fără amestecul diferitelor tulburări
şi necurăţii. Şi vede în propriul său suflet raţional ceva ce seamănă cu veşnicia.
Cugetând la acestea îşi dă seama de simultaneitatea poruncii şi a creaţiei divine.
Cum a spus Preînaltul: „Oare nu ale Lui sunt Facerea şi Porunca?” 22 , emanaţia facerii
fiind făcută necesară de poruncă.
Doritor de a percepe diversele trepte ale realităţii şi raporturile reciproce ale obiectelor
care fac parte din ea, se consacră, mereu supus şi contemplativ, rugăciunii şi
postului şi e răsplătit din plin. Răsplata sufletului omenesc e că va dura după pieirea
trupului, dar nu pentru toată lungimea timpului, ci va învia după moarte, pe care o
îndură despărţită de corp, iar învierea îl găseşte cu aceste esenţe spirituale, răsplata
şi fericirea 23 sa fiind reînvierea. Răsplata va fi pe măsura celor ce le-a făcut. Fapta
desăvârşită obţine răsplată din plin, iar cea nedesăvârşită şi cu lipsuri micşorează
fericirea şi răsplata, lăsând întristare şi întunecare, ba chiar mustrare şi înfrângere.
Dacă puterea intelectivă e învinsă de puterea animală şi cea vegetativă, după moarte
va fi neliniştită, aşteptând cu tristeţe ziua Învierii. Dar dacă ceea ce e de mustrat
scade, iar sufletul, curăţindu-se de gând distrugător şi patimă josnică se împodobeşte
cu isteţimea minţii şi colierele ştiinţei, înmiresmându-se cu miresme lăudate, astfel
lămurindu-se şi curăţindu-se, neurmărind decât revelarea adevărurilor eterne
şi contemplarea misterelor divine, greşelile sale vor fi şterse, va fi răsplătit şi se va
bucura de veşnică fericire în viaţa de apoi, împreună cu toţi ai săi şi cei apropiaţi.
Să ne despărţim aici de această introducere şi să spunem că rugăciunea caută
asemănarea sufletului omenesc raţional cu naturile cereşti şi slujirea veşnică a
adevărului, în speranţa răsplăţii nepieritoare. De aceea a zis Profetul, binecuvinte-l şi
fericească-l Allah: „Rugăciunea e stâlpul religiei”, iar religia e purificarea sufletului
de orice murdărie diavolească şi orice poftă omenească, împreună cu îndepărtarea de
toate ţelurile lumeşti. Rugăciunea e slujirea cauzei prime, a Celui mai mare şi înalt,
20
Al-‛ilm wa-al-idrāk, ştiinţa(cunoaşterea) şi perceperea (priceperea).
21
Cuvântul folosit implică şi noţiunea de supunere şi implorare umilă.
22
Coran 7, 54. Citatele din Coran au fost preluate din Coranul, ediţie bilingvă, traducere
din limba arabă de George Grigore, Cagri Yayinlari, Istanbul 2009. Porunca ( ꞌamr) este şi
destinul (qadar).
23
Cuvântul sa‘āda, „fericire”, e folosit în acest text şi cu sensul de mântuire.
vr20130304.indd 230
4/19/2013 12:16:51 PM

şi această slujire înseamnă cunoaşterea Fiinţei Necesare 24 . Şi pentru aceasta e cerut,
în adâncul sinelui, în puritatea inimii, un suflet credincios Lui, spre a-i pătrunde
esenţa. Pentru asta nu e nevoie de interpretarea cuvintelor Preaînaltului: „cei ce sunt
credincioşi, ştiu 25 . Adevărul rugăciunii e deci recunoaşterea unicităţii lui Dumnezeu
ca fiinţă a cărei existenţă e necesară, a purităţii acesteia, a sfinţeniei atributelor sale
cu care nu se poate compara nici o calitate omenească, sunt scutite de orice corporalitate
şi pluralitate, calităţi incompatibile cu esenţa divină. Cel care se roagă astfel,
cum spune Coranul, e credincios şi sincer; dar cel ce nu face asta, devine neputincios,
mincinos, şi nu poate vorbi cu Slăvitul Preaînalt şi Atotputernic.
Cap. II Despre împărţirea rugăciunii: exterioară şi interioară 26
Am spus în introducerea acestei epistole, pentru înţelegere şi lămurire, că rugăciunea
are prin natura ei două părţi, cea exterioară, prescrisă ca exerciţiu de cult,
ţinând de ce se vede, şi cea interioară, ţinând de adâncul omului, aceasta fiind adevărata
rugăciune. Cea lăuntrică e trebuincioasă, cea la vedere e datorie ştiută, poruncită
de legea religioasă. Omul a numit-o salwa, e obligatorie pentru toţi oamenii şi
constituie fundamentul credinţei, cum spune Profetul: ”N-are credinţă cine nu e la
rugăciune şi n-are credinţă cine nu e de încredere”.
Diferitele feluri de rugăciune sunt cunoscute, ca şi momentele temporale care i-au
fost stabilite, fiindcă Profetul ne-a dat-o ca pe cea mai nobilă evlavie şi a pus-o pe
cea mai de sus treaptă printre actele de cult. Rugăciunea exterioară e legată de corp,
fiind alcătuită din diverse atitudini şi poziţii determinate de legea religioasă, adică de
recitare, îngenunchere şi prosternare; la fel şi corpul, compus din elemente, e din apă,
pământ, aer, foc şi alte amestecuri. (Această parte vizibilă) slujeşte pentru a indica
prezenţa credinţei adevărate, legată de sufletele raţionale şi dată lor. E o reglementare
pentru trupuri, impusă cunoscătorilor şi celor care au minte de către legea religioasă,
pentru a face corpul să imite mişcările interioare ale sufletului său, care îl deosebeşte
de bahameţi 27 - fiind nevorbitori bahameţii, lipsiţi de răsplată, pedeapsă şi socoteala
(faptelor din timpul vieţii), în timp ce omul, care e vorbitor, e pedepsit şi răsplătit,
faptele îi sunt socotite şi e făcut de ele răspunzător. Cum dătătorul nostru de legi 28
a înţeles că Intelectul (‘aql) a făcut din rugăciunea spirituală şi evlavia interioară,
adică din cunoaşterea lui Dumnezeu şi pătrunderea esenţei sale, o datorie a sufletului
raţional (al-nafs al-nāţtiqa), el a poruncit rugăciunea exterioară, de diferite feluri,
24
Wāğibu-l wuğūd, Fiinţa unică a cărei existenţă e necesară, esenţa divină, de absolută
puritate, necorporală şi neplurală.
25
Aluzie prin parafrazare la Coran 15, 40 şi 38, 84., versete în care Iblis îi spune Domnului
că va amăgi muritorii, ”în afară de cei care îţi vor fi ţie robi credincioşi”.
26
În arabă e folosit binomul contrastant ẓāhir, vizibil, aparent şi bāţin, invizibil, ascuns,
lăuntric.
27
Al-bahaꞌim, vitele de povară, aici în sens de animale lipsite de raţiune.
28
Profetul Muhammad.
M E R I D I A N 231
vr20130304.indd 231
4/19/2013 12:16:51 PM

232
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
şi a pus totul în ordine desăvârşită, pentru ca, deşi inferioare în rang, trupurile să se
poată împărtăşi de evlavia sufletelor. De asemenea, ştiind că majoritatea oamenilor,
care nu au atins cele mai înalte trepte ale raţiunii, au nevoie de un exerciţiu corporal
pentru a rezista sugestiilor senzuale, le-a uşurat în diferitele feluri de rugăciune calea
de urmat în privinţa corpului, care e de ajuns pentru a le distinge de animale, prin
porunca: „Rugaţi-vă aşa cum m-aţi văzut pe mine rugându-mă” 29 , în care se găseşte
salvarea pentru orice fiinţă cu minte, dar de care neştiutorul nu ia aminte.
Partea a doua rugăciunii, aceea lăuntrică şi adevărată, e contemplarea inimii
curate şi a sufletului ridicându-se deasupra oricărui ţel lumesc, n-a fost legată de diferitele
elemente ale corpului şi ale simţurilor, ci merge cu mersul de cugetare curată
şi al sufletelor care au durată; Profetul s-a consacrat deseori acestei evlavii adevărate
şi adâncite, fără reguli exterioare obişnuite. Rugăciunea sa, uneori mai scurtă, alteori
mai lungă, se întemeia pe ‘aql, confirmată de aceste cuvinte: „Cel care se roagă se
sprijină de Domnul său”. E limpede pentru orice fiinţă raţională că acest sprijin de
Domnul nu poate fi dobândit nici prin mădularele trupului, nici prin simţuri şi vorbire,
pentru că pregătirea şi cuvintele nu sunt potrivite decât pentru fiinţele care se găsesc
într-un loc determinat, atinse de timpul ce s-a mişcat; dar în ce priveşte Eternul,
Unicul, care nu e înconjurat de spaţiu, de situare, care cu nimeni n-are asemănare,
a cărui Fiinţă nu-i schimbată de vreun timp oarecare, cum ar putea să i se adreseze
omul dintr-un loc stabilit, de simţuri şi corpul său mărginit, cum să se sprijine de
El unul cu existenţă finită, să intre în legătură cu această Fiinţă nemărginită? Cu Cel
imperceptibil pentru lumea sensurilor, invizibil şi eliberat de toate limitele locului;
în timp ce omul nu poate intra în legătură decât cu ceea ce simţurile-i arată; nu poate
fi strâns apropiat de ceea ce e absent şi nu ocupă niciun loc, vreodată.
Fiinţa Necesară (wāğibu-l wuğūd), lăsând departe dedesubtu-i toate aceste corpuri
supuse schimbării şi accidentalului, care au nevoie de un loc restrâns la limitele
acestui pământ compact, grosolan şi întunecat, e mai presus de substanţele sublime,
ele însele deja curăţite şi eliberate de spaţiu şi timp, inversul fiinţelor corporale prin
cea mai mare depărtare şi de-ele-scăpare. Fiinţa Necesară e mai presus de esenţele
29
Ca şi în Pavel în 1 Cor 11,1 (”Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos”,
cel mai folosit citat pentru ilustrarea urmării/ imitării lui Christos), se poate vorbi aici de o
imitatio Muhammadi. Coranul vorbeşte de exemplul pe care trebuie să-l aibă în Muhammad
oricine priveşte (cu teamă şi speranţă) la Dumnezeu şi Ziua de Apoi , amintindu-şi neîncetat
de Dumnezeu (Q. 33:21). Textul avicennian dezvăluie un punct de vedere apropiat de creştinismul
medieval timpuriu: cea mai bună imitatio Dei e obţinută nu numai prin strădanie
personală, ci prin graţie divină. Ca în ortodoxia răsăriteană, unde există rugăciunea obişnuită,
rugăciunea minţii şi inimii şi rugăciunea neîncetată, Ibn Sīnā dezvăluie modul în care se
poate obţine, prin rugăciune, purificarea şi imitarea lui Dumnezeu, care e chiar ţelul credinţei.
Influenţa filozofiei greceşti se face de asemenea simţită. Ca şi în creştinismul timpuriu, etica
seamănă cu cea stoică: raţiunea (= logos, ‘aql) trebuie să ţină în frâu afectele. Raţiunea este
în om ceea ce îl face asemănător lui Dumnezeu.
vr20130304.indd 232
4/19/2013 12:16:51 PM

M E R I D I A N 233
individuate, mai tare în măreţie şi mai pură, cum ar putea să se amestece cu fiinţele
simţurilor şi corporale? Ţinând deci seama că orice afinitate de gândire şi concepţie
între această Fiinţă şi o creatură a simţurilor, corporală, e imposibilă şi absurdă, devine
limpede că vorba Profetului, „Cel ce se roagă se sprijină de Domnul său”, nu se
aplică decât sufletelor ridicate deasupra modificărilor de timp şi de loc, care contemplă
Adevărul cu privire raţională şi îl privesc pe Dumnezeu cu ochire spirituală, fără
vedere corporală; rugăciunea adevărată, contemplarea lui Dumnezeu ca şi slujirea sa
închinată se consacră slavei sale, cercetându-l spiritual.
Expunerea aceasta a pornit de la cele două părţi în care se împarte rugăciunea:
prima, care e cea exterioară, exerciţiu vizibil, alcătuit dintr-un anumit număr de
mişcări ale corpului, reglementate după numărul lor şi poziţia luată de membre, exprimă
doar supunerea corpului omenesc, josnic şi material, faţă de sfera lunii, care îi
produce mişcările, reglementată de intelectul făptuitor 30 , al ‘aql al-fa‘‘āl, în lumea
noastră, adică a fiinţării şi morţii. Ea, care susţine lumea noastră creată şi îşi exercită
influenţa asupra ei, intră prin cuvântul omenesc în strânsă legătură cu omul, şi ei, sau
mai degrabă spiritului său, intelectul făptuitor, i se adresează omul pentru a fi păzit
de rele în timpul şederii sale în această lume.
Această a doua parte, lăuntrică, independentă de orice formă exterioară şi de
orice mişcare, e supunerea sufletului raţional ştiutor faţă de Domnul său, fiindcă
îi uşurează desăvârşirea prin contemplaţie divină, şi în graţia sa îi acordă fericire
(sa‘a>da) veşnică, dându-i cunoaşterea fiinţei sale şi a poruncii spirituale. Emanaţía
sfântă coboară din cerul superior în adâncul sufletului raţional prin această rugăciune.
Această slujire (ta‘bid) e impusă omului fără să aibă drept urmare vreo osteneală
a trupului, fiind venită drept de la Dumnezeu. Cine se roagă astfel va fi păzit de
puterea sa animală şi de cea vegetativă şi va urca din treaptă în treaptă spirituală,
contemplând misterele veşnice, după cum spune Coranul (29:45): „Rugăciunea îi
îndepărtează pe oameni de la mârşăvie şi urâciune, iar amintirea lui Dumnezeu este
cea mai măreaţă!”
Cap. III Despre cum se potriveşte una sau alta dintre cele două părţi cui are
nevoie
După ce am arătat care e natura rugăciunii şi am lămurit care sunt cele două părţi
ale ei, să spunem acum de ce una dintre părţi convine mai mult anumitor persoane,
iar cealaltă, altora. Mai întâi vom spune că omul are în el ceva din lumea inferioară
(al-‘ālam al-asfal) şi ceva din una superioară (al-‘ālam al-a‘lā), care corespund
30
Tradus şi ca „intelect agent” sau „inteligenţă activă”, al ‘aql al-fa‘‘al este un termen
frecvent la filozofii arabi elenizanţi, desemnând ultima putere iradiantă a Fiinţei Prime (în
ordinea emanaţiei, care presupune un şir de Inteligenţe); corespunde sferei Lunii şi ordonează
lumea sublunară. Din acesta decurg sufletele şi intelectele omeneşti, cele patru elemente
şi toate formele lumii terestre. El va transmite omului iluminarea lumii inteligibile, făcând-o
să treacă din posibil în act.
vr20130304.indd 233
4/19/2013 12:16:51 PM

234
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
celor două părţi ale rugăciunii, cea legată de corp şi cea adevărată, spirituală. Oamenii
diferă după cum îi ţine în frâu natura lor animală, fie spirituală. Dacă învinge
asupra lui prima, omul are grijă doar de nevoile corpului şi de binele pe care îl aduc
mâncatul, băutul, hainele şi alte lucruri materiale; îşi are atunci locul printre animale,
sau mai degrabă printre bahameţi. De vreme ce zilele-i sunt pline de grija dată
corpului, timpul fiind consacrat bunăstării personale, el nu se ocupă de făcătorul său
şi rămâne neştiutor de Adevăr (ğāhil bī-l-haqq). Nu încalcă acea poruncă divină de
a împlini rugăciunea; însă neurmând-o decât printr-o practică exterioară, îi e frică şi
se îndoieşte să nu-i scape supunerea şi implorarea de ajutor de la Intelectul făptuitor
şi de la sfera cerească, pentru a fi cruţat de pedeapsa existenţei terestre şi eliberat de
dorinţele trupeşti, şi pentru a ajunge la sfârşitul pe care îl speră. Astfel, dacă i se taie
emanaţia divină, e aruncat în nenorocire şi seamănă mai degrabă cu un bahamete sau
o piatră.
Dar cel asupra căruia înving forţele spirituale şi puterea sufletului său raţional e
ţinut departe de tot ce e jos şi de toate legăturile lumeşti. Aceasta e credinţa adevărată,
slujirea spirituală şi rugăciunea curată pe care le-am descris. Îi devin o nevoie imperioasă,
cea mai puternică, fiindcă prin curăţia sufletului său poate primi raza (fayḍ) divină;
progresând în dragostea divină şi străduindu-se în practica rugii interioare va avea
parte de belşugul bunurilor spirituale şi de fericire, şi, eliberat de corp, se va despărţi
de lumea de jos spre a-l contempla pe Domnul său, întovărăşit de cei buni, locuitorii
regatului cerului şi ai lumilor atotputerniciei. Pildă pentru asemenea fel de rugăciune
găsim la Profetul, dascălul legii noastre, Muhammad, alesul Domnului, când, în noaptea
urcării la cer 31 , desprins de trup, despărţit de familie şi despuiat de orice rămăşiţă ori
nevoie omenească a vorbit de aproape cu Dumnezeu. Şi i-a spus: „Doamne, am avut
noaptea asta o bucurie rară . Dăruieşte-mi-o spre a merge tot timpul pe calea care mă
duce spre dulceaţa ei!” Atunci Dumnezeu i-a revelat porunca de a face rugăciuni 32 .
Dumnezeu răspunse: „O, Muhammad, cel ce se roagă e în comuniune cu Domnul”.
Doar o mică parte din aceasta dată celor ce se roagă vădit, dar e dată din belşug adevăraţilor
slujitori ai lui Dumnezeu (al-muhaqqūn). Bogată va fi răsplata celui ce are parte
mai împlinită 33 ; dar nu vreau să intru astfel în amănunte, n-am avut aici de gând decât
să cercetez natura rugăciunii şi împărţirea ei în două părţi.
Totuşi, văzând că oamenii iau în uşor partea exterioară, fără a-i da mai mare
atenţie celei interioare, am crezut că se cuvine să dau această explicaţie, arătând că
e nevoie de rugăciune pentru a face să cugete la ea omul cu minte şi să o cerceteze
desăvârşitul (al-kāmil), aflând că rugăciunea exterioară e pentru cine are nevoie, iar
cea interioară pentru cine se leagă (prin slujire adevărată de Dumnezeu). Astfel va
31
Urcarea la cer (isrā‘ sau mi‘rāğ) în vis e considerată una dintre minunile islamice, dar nu
făcută de Profet, care e tot om, ci de Dumnezeu.
32
Revelaţiile coranice transmise Profetului s-au făcut timp de douăzeci de ani.
33
Împlinirea, desăvârşirea cuprinsă de rădăcina k m l face parte şi din sintagma al-insān
al-kāmil, ”omul perfect, desăvârşit”, care în sufism desemnează un echilibru desăvârşit al
atributelor divine în om. Profetul Muhammad e dat drept exemplu pentru ”omul desăvârşit”.
vr20130304.indd 234
4/19/2013 12:16:51 PM

M E R I D I A N 235
fi netezită calea 34 pentru omul raţional, virtuos şi desăvârşit, îndreptată către adevărata
slujire (ta‘bïd) a Domnului, prin care va îndeplini neîncetat rugăciunea şi se va
bucura de comuniunea cu Domnul, în duh, nu prin simţurile exterioare, prin logos
(naţq 35 ), nu prin vorbire. Toate celelalte precepte ale Legii trebuie să fie ascultate
ţinând seama de aceste lămuriri asupra rugăciunii. Aş vrea să vorbesc despre toate
detaliile speciale în cult, dar am intra în lucruri care nu e bine să fie împărtăşite tuturor.
De aceea am deosebit clar între cele două părţi ale rugăciunii, ceea ce va fi de
ajuns pentru cel cu minte spre a pătrunde înţelesul (distincţiei). Nu îngădui punerea
acestei epistole sub ochii unor rătăciţi de pasiuni, a căror inimă e îngreuiată de cele
lumeşti şi ai căror ochi sunt orbi la orice nobilă bucurie!
Am scris această epistolă cu ajutorul Domnului şi lăudându-l, căci de la El e belşugul
ce-l dobândim, în mai puţin de jumătate de ceas, înfruntând multe împrăştieri;
de aceea cer oricărui cititor care a primit prin mila Domnului raza raţiunii şi lumina
dreptăţii să nu-mi dezvăluie taina, oricât de ferit ar fi de pedeapsă. Căci lucrul e al
Făcătorului, doar El îl ştie şi nimeni altcineva.
(Traducere, note şi comentarii de Grete Tartler).
34
E folosit cuvântul ţarïq, ca în sufism (calea etapelor iniţiatice către contopirea în Dumnezeu).
35
Al-nāţiq este omul dotat cu limbaj articulat, logică, raţiune, de aceea am folosit în traducere
cuvântul logos, care la vechii greci purta aceeaşi încărcătură raţională.
vr20130304.indd 235
4/19/2013 12:16:51 PM

miscellanea
Cinci ani de DIALOG. Primăria Sectorului
2 promovează, fără îndoială, cea
mai cunoscută şi mai apreciată – la care
adăugăm şi alte calităţi: eleganţă, competenţă,
bun gust, eficienţă şi farmec – politică
în domeniul culturii. Evităm, astfel,
sâcâitoarea cacofonie (atât sonoră, cât şi,
din păcate, civic-semantică!!), „politică
culturală”. Dar ne propunem să facem,
totodată, şi – făr’ a prinde chiar de veste!
– apologia (una delicată şi politicoasă, nu
isteric-propagandistă!) a unui gest din nefericire
prea rar de găsit la edilii Capitalei.
Un gest care, deşi circumscris culturii, este
excepţional şi pentru că el conţine un potenţial
de instruire şi de educaţie ce ni se
pare fabulos, în sensul că ar putea induce şi
un tip de exemplaritate în ceea ce numim,
atât de preţios, „Ethosul Cetăţii”. Aşadar,
destul cu atâta politică, să-i dăm voie şi
culturii să se exprime! Iar primarul Neculai
Onţanu chiar asta face: îi dă să înghită întăritoare.
Perfuzie de curaj pentru un bolnav,
altminteri destul de grav, în vremea din
urmă. Luând asupră-şi grija numeroaselor
proiecte culturale, susţinându-le financiar
şi încurajându-le cu generozitate, el şi
echipa sa, în frunte cu consilierul artistic,
Ruxandra Garofeanu, construiesc, de fapt,
excepţia. Excepţia ca migală frumoasă a
vieţii. Excepţia ca un filigran al unui text
sibilinic. Excepţia ca pildă pentru o viitoare
regulă sănătoasă. Lăcaşul despre care
vorbim este Galeria „Dialog”, după ştiinţa
noastră, singurul construit şi susţinut de o
primărie de sector. (NOTĂ: Sigur, unii primari
consideră că „Orăşelul Copiilor” este
mai important decât un stabiliment cultural
public. Alţii, deşi conduc sectorul cu
cel mai consistent buget şi cel mai elegant
patrimoniu imobiliar, n-au descoperit încă,
probabil, din cauza „rechinilor”, spaţiul
unei galerii de artă...cine ştie, poate mai
caută şi, în final, o s-o inaugureze în Piaţa
Amzei, acolo unde un modern şi costisitor
complex de clădiri, construit acum trei ani,
aşteaptă în van, gol şi pustiu, să-şi capete,
în sfârşit, funcţionalitatea pentru care a
fost proiectat!). Măcar şi cu atât de puţine
exemple (fiindcă, fără îndoială că mai
există multe altele!), tot avem certitudinea
că nu greşim atunci când considerăm
că Galeria „Dialog”, care, iată, a împlinit
deja cinci ani de la inaugurare, este imaginea
unei atitudini aparte.
Am mai face o observaţie. Nu trebuie
să fii – ca primar – cine ştie ce filosof
cu ifose, vreun estet firoscos ori savant
cu străluciri oxfordiene. Nu! Trebuie să
fii doar Om (cu Majusculă!). Şi gospodar.
Cu toată lumea, cu toţi locuitorii, cu
toate vârstele, cu toate profesiile, cu toţi
pasionaţii. Altfel spus, trebuie să fii binevoitor.
Atât. Aşadar, un spaţiu uriaş din
clădirea ultramodernă a unei primării a
fost pus la dispoziţia exclusivă a culturii.
Astfel că Galeria „Dialog” a devenit în
foarte scurt timp nu numai unul dintre
locurile cele mai selecte de expunere din
piaţa de artă bucureşteană, dar şi un veritabil
Atheneu cultural, în care evenimentele
(lansări de carte, conferinţe, concerte,
serate muzicale, comemorări etc.)
se succed într-un ritm vioi. Poate cam
prea surprinzător pentru viaţa, în general,
destul de morocănoasă – indiferent
de anotimp! – a Bucureştilor. „O primărie
nu se compară cu Centrul Georges
Pompidou...” – spune undeva, cu modestie,
Ruxandra Garofeanu. Aşa e. Dar,
vr20130304.indd 236
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 237
admirând interiorul îndrăzneţ şi zvelteţea
arhitecturală ale spaţiului galeriei şi
coborând, apoi, privirea spre simeze ori
spre obiectele de artă expuse, parcă ceva-ceva
similitudini, fireşte, en gardant
les proportions, tot s-ar putea sesiza.
Simpla înşiruire a numelor artiştilor
care au expus aici, pe durata celor cinci
ani de funcţionare a galeriei sau doar trecerea
în revistă a tuturor evenimentelor
organizate de Primăria Sectorului 2 (sub
„mecenatul” lui Neculai Onţanu personal!)
– ar reclama un plus considerabil
de spaţiu şi timp. Ne mărginim doar să
spunem că aceste două repere au fost pe
deplin şi mult mai bine câştigate prin
editarea albumului „5 ani de DIALOG”.
Un splendid recueil ce reconstituie – în
condiţii grafice de excepţie – amplitudinea
magnanimă a suflării artistice ce se
rânduieşte, cu minte şi cu dragoste, în
acest loc magic.
FLORIN TOMA
Academia Română: noi membri.
În şedinţa din 28 martie, au fost aleşi
ca membri ai Academiei, prin vot secret,
câţiva intelectuali de marcă ai vieţii
culturale româneşti. Nicolae Manolescu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor
din România, profesor la Universitatea
din Bucureşti şi ambasador al României
la UNESCO, a fost confirmat membru
titular, în vreme ce, ca membri corespondenţi,
au fost aleşi: poeta Ileana
Mălăncioiu, filologul Neculai A. Ursu,
Wilhelm Danca, decanul Facultăţii de
Teologie Romano-Catolică la Universitatea
din Bucureşti, graficianul şi sculptorul
Mircia Dumitrescu, membru UAP
şi profesor la Academia de Arte din Bucureşti,
iar, ca membru de onoare, criticul
şi teatrologul George Banu, profesor
de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle
(Paris) şi la Louvain la Neuve (Belgia).
(VR)
Dan Grigore şi amicii săi pe scena
Ateneului. Sâmbătă, 6 aprilie, a avut loc
la Ateneul Român un spectacol neobişnuit,
căci a fost în acelaşi timp concert
(sau mai bine zis recital), spectacol, interviu
şi dialog. Dan Grigore, care mărturiseşte
că nu doreşte să se aniverseze
în public, a trebuit să accepte că va
împlini în curând 70 de ani. În preajma
acestei vârste, şi-a convocat o seamă de
prieteni, nu mulţi dar aleşi pe sprânceană,
pe scena Ateneului Român, să comunice
prin intermediul pianului sau într-un
dialog relaxat cu ei. S-au succedat, rând
pe rând, în ordinea apariţiei, Marina
Constantinescu, care a rămas pe scenă
până la sfârşit, jucându-şi rolul de intervievator
care-l provoacă pe maestru la
confesiuni, Ion Caramitru, Medeea Marinescu,
Victor Rebengiuc, Andrei Vieru,
Mihai Brâncoveanu şi, într-un final apoteotic,
Angela Gheorghiu. Să notăm că
Medeea Marinescu a jucat şi rolul de interpretă,
pianistă, dar şi pe cel de actriţă,
cu o poezie de Jacques Prevert, un poet
francez cam uitat astăzi, în orice caz la
noi, unde a făcut vâlvă prin anii ‘60, dar
care stă sigur undeva la baza colocvialităţii
dobândite de poezia de azi nu numai
în Franţa. Ion Caramitru, ca de obicei, cu
poezie spusă altfel decât alţii, dar şi cu
un număr de scamator, când mima intepretarea
la pian, de fapt pe o înregistrare,
apoi demonstrată publicului. În tot acest
timp, Marina Constantinescu, epatantelegantă,
i-a provocat pe cei doi vechi
colegi de spectacole, Ion Caramitru şi
vr20130304.indd 237
4/19/2013 12:16:52 PM

238
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Dan Grigore, să dea drumul unor amintiri
din spectacolele lor faimoase, de altădată.
Victor Rebengiuc, cea mai aplaudată
apariţie până la soprana internaţională, a
citit sălii o poezie de Ioan Alexandru, din
perioada sa religioasă. Un alt mare poet
despre care nu se mai vorbeşte azi, deşi
chiar cei care nu prizează poezia religioasă
pot găsi admirabile texte dinainte
de faza sa finală. Fost student al maestrului
Dan Grigore, Andrei Vieru, pianist şi
eseist publicat de edituri prestigioase pariziene,
a vorbit puţin şi a cântat cu parcimonie,
dar cucerind publicul. Un vechi
coleg şi prieten al lui Dan Grigore, Mihai
Brâncoveanu, i s-a alăturat pentru a
cânta la patru mâini, performanţă pe care
sărbătoritul a mai realizat-o şi cu Medeea
Marinescu şi, în falş, ca să zicem
aşa, cu Ion Caramitru care cânta la o...
înregistrare, un Dans ungar de Brahms,
pe care l-au mai interpretat împreună cu
mulţi ani înainte. De-a lungul întregului
spectacol s-a putut auzi muzică de Chopin,
o slăbiciune a sărbătoritului, Mozart,
Brahms, Prokofiev, Poulenc, Beethoven.
Să nu uit să remarc dublul Ion
Caramitru-Dan Grigore, primul recitând
Melancolie de Eminescu, pianistul cu
partea întâi din Sonata botezată a Lunii.
Şi mai merită remarcat şi momentul când
maestrul a „jucat” la pian celebrul altădată
cântecel de muzică uşoară, Marina,
în stil Bach şi în stil Mozart, spre hazul
întregii săli. Fireşte, la intrarea Marinei
Constantinescu. Primul final a fost cel cu
Angela Gheorghiu, apariţie strălucitoare,
puţin afectată cum stă bine oricărei dive,
dar a cărei voce a ridicat, şi la propriu şi
la figurat, sala în picioare. Au fost şi aici
vorbe şi amintiri, diva mărturisind că a
fost studentă la Conservatorul din Bucureşti,
prin anii ‘80, când, ca şi acum,
a fost câteodată acompaniată la pian de
Dan Grigore. Iar în final au revenit pe
scenă toţi participanţii, cu excepţia lui
Ion Caramitru, plecat să joace în Dineu
cu proşti, la teatrul pe care-l conduce, şi
Victor Rebengiuc a făcut, propriu zis, încheierea
acestui eveniment, cu monologul
final al lui Prospero din Furtuna lui
Shakespeare, atât de aluziv la artist şi la
creaţia sa. Totul s-a terminat astfel foarte
sus, aşa cum de fapt a şi fost menţinut
de momentele întregii desfăşurări. Spectacolul
a fost produs şi va fi transmis pe
postul de televiziune TVR 2.
N.P.
Colombina arată bine după o absenţă
de 60 de ani. Iată un caz în care
se aplică, şi la noi, în sfârşit (după atâtea
„eşecuri”!), regula misterioasă a destinului
operei (sau a valorii) călătoare, cu
happy-end! Ideea ne-o procură, fireşte,
tot întâmplarea. Întâmplarea aceea cum
că, de pildă, multe dintre pierderile noastre
(unele istorice!) se leagă de „imperiul”
sovietic, în beneficiul strict al căruia
au avut loc. Când spuneam, la început,
„eşecuri”, mă gândeam la cel mai scump
şi cel mai valoros dintre acestea.
Între decembrie 1916 şi august 1917,
tezaurul Băncii Naţionale a României
– valori aparţinând unor diverse bănci
româneşti private, societăţi comerciale
sau persoane particulare, apoi, colecţii
de artă (de pildă, sute de tablouri de
Grigorescu...o să vedeţi de ce-l amintim
tocmai pe el!), bijuterii, arhive, lingouri
de aur, monede, bijuteriile Reginei Maria
şi altele – a fost trimis la Iaşi şi, de acolo,
cu trenul, la Moscova. Scopul (nici acum
nu se ştie cine le-a „luminat” minţile au-
vr20130304.indd 238
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 239
torităţilor de atunci, care se refugiaseră în
capitala Moldovei, fiindcă Bucureştii se
aflau sub nemţi!): spre a fi pus la adăpost
în faţa iminentei ocupări a ţării de către
Puterile Centrale. Gestul prevenitor al
Rusiei a fost însoţit însă mai târziu de o
realitate normală în cazul ei (fie că s-a numit
ţaristă sau sovietică!): tezaurul nu a
mai fost returnat niciodată României.
Cele câteva gesturi de bunăvoinţă
(din 1935, 1956 şi 2008) sunt doar câteva
manevre ce ţin mai mult de o anume
retorică a bunăvoinţei (sau, cum s-ar
zice, praf de aruncat în ochii naivilor!).
Important este că astăzi, în seifurile
Kremlinului zac – schestrate de Lenin,
în 1917 – circa 91 de tone de aur românesc,
sub formă de lingouri din aur fin
şi monede. La valoarea de azi, peste 3,5
miliarde euro. Este o pierdere dureroasă,
ale cărei răni provocate probabil că nu se
vor cicatriza niciodată...
Şi să vedeţi coincidenţă! „Colombina
în verde”, opera celebră a lui Nicolae
Grigorescu (da, tot el!), are, bineînţeles,
o poveste ce se leagă, la un moment dat,
de obsesia noastră cu „prietenul de la Răsărit”.
Fiindcă ea a dispărut din ţară în
timpul terorii comuniste „de rit sovietic”,
din anii ’50. Dar, de astă dată, direcţia n-a
mai fost Moscova, ci ea a ales libertatea
Occidentului, fiind descoperită la o familie
de francezi din cetatea medievală Carcassonne,
de lângă Montpellier. Tabloul
a fost pictat probabil la Roma, în iarna
anului 1873, în timpul vestitului carnaval,
fiind precedat de mai multe studii (aflate
astăzi în patrimoniul MNAR) şi se pare că
ar fi intrat iniţial în colecţia marelui moşier
şi om politic buzoian Gheorghe (Gogu)
Iliescu, căruia îi aparţineau vestitele domenii
Cândeşti. Cei doi s-au cunoscut în
cursul expoziţiei personale a lui Nicolae
Grigorescu, de la Ateneul Român, în
anul 1900, când moşierul din Cândeşti a
achiziţionat un număr impresionant de
opere expuse (peste 40!). Cel care le făcuse
cunoştinţă şi, în felul acesta, avea să
dureze o trainică prietenie, a fost poetul
Şt.O. Iosif. Astfel că, în verile ce au urmat,
Grigorescu vizitează şi adastă la domeniile
şi conacul de la Cândeşti ale lui
Gogu Iliescu, fiind însoţit frecvent de către
I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Barbu Ştefănescu
Delavrancea şi, bineînţeles, Şt.O.
Iosif. (NOTĂ: Conacul din Cândeşti face
astăzi parte din patrimoniul cultural naţional,
ansamblul de construcţii, clădiri şi
grădini fiind de interes nu numai istoric,
dar şi cultural-arhitectonic. Aici, Nicolae
Grigorescu, care avea o cameră numai
a lui şi un foişor unde picta, a realizat,
vreme de 14 ani, o bună parte din opera
sa, peste 150 de tablouri. De asemenea,
un pic anecdotic, ar trebui amintit că şi
Henri Coandă a trecut de multe ori pe la
conacul din Cândeşti, în tinereţea sa, fiind
îndrăgostit lulea de fiica de o frumuseţe
răpitoare a boierului Gogu Iliescu, Elisa,
tatăl ei fiind foarte bun prieten cu tatăl lui
Henri...). Interesul pentru „Colombina în
verde” a crescut imediat după dispariţia lui
Grigorescu (declanşat de studiile semnate
de Vlahuţă, în 1910 şi Cioflec, în 1925),
pentru a atinge apogeul în 1938, cu ocazia
centenarului naşterii marelui pictor.
Între timp, lucrarea ajunsese în colecţia
lui Eugen Iliescu-Cândeşti (1893-1953),
fiul marelui moşier buzoian, om politic de
dreapta, şef al organizaţiei legionare din
Buzău, în 1940. Acesta, şcolit la Paris,
unde a cunoscut-o şi pe viitoarea lui soţie
– Madeleine – avea să aibă un sfârşit tragic,
fiind expropriat, încarcerat şi ucis la
vr20130304.indd 239
4/19/2013 12:16:52 PM

240
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Gherla, de către autorităţile comuniste, în
1953. Nora lui Gogu Iliescu, văduva Madeleine
Iliescu, se vede obligată să fugă
în Franţa, nu înainte însă de a lua cu ea
„doi Grigoreşti”, unul dintre ei fiind chiar
„Colombina în verde”. La Paris, lucrarea
a fost vândută unui cuplu de francezi care,
pe la jumătatea anilor ’60, s-a stabilit în
Carcassonne şi în familia căruia a fost
descoperit tabloul. Adus în România, tabloul
a fost expus de Galeria Artmark, în
vederea Licitaţiei de Primăvară.
Mărturisesc cu mâna pe inimă că,
văzut de aproape, vrăjeşte pur şi simplu
(poate şi din alte raţiuni, mai degrabă biografice,
dar lipsite de interes public!).
În dreapta jos a tabloului, pe o etichetă,
scria: 250.000 euro. (FL. T.)
Un destin nedrept. De o posteritate
ingrată şi, cel puţin pentru mine, cumplit
de nedreaptă, are parte poetul şi prozatorul
Vasile Petre Fati (1944-1996). În
„Istoria critică...” a lui N. Manolescu nu
e pomenit deloc, nici măcar la „Indicele”
de nume, iar în „Istoria literaturii române
contemporane” a lui Alex. Ştefănescu
apare o singură dată menţionat, ca autor
al unui... interviu cu George Bălăiţă. Lipseşte
şi din cărămizile „Poeziei române
contemporane”, masiva antologie a lui
Marin Mincu; asta cu toate că, în cariera
sa, Vasile Petre Fati a luat Premiul Uniunii
Scriitorilor şi pentru proză şi pentru
poezie şi a suscitat interesul semnificativ
al unor critici de mare rezonanţă, ca Lucian
Raicu sau Dan Cristea.
Această, repet, nedreaptă posteritate
a fost în fine (chiar dacă parţial şi numai
pentru poet) îndreptată prin volumul de
versuri pe care-l am în faţă, „Zidul şi pălăria”,
(Ed. Vinea, 2006), rod al osârdiei
generoase şi emoţionante a unui alt poet,
Marian Drăghici, el însuşi un excelent
comentator al liricii contemporane. E o
antologie făcută, cum se zice, „la sânge”,
M. D. nereţinând din cele şapte cărţi ale
lui Fati decât ceea ce i s-a părut lui a fi,
în ele, „la crème de la crème”. Dar, slavă
Domnului, a avut de unde alege.
Parcurgând această tulburătoare materie
poetică, m-am întrebat din ce cauză
s-o fi aşternut o asemenea uitare „critică”
asupra operei lui Fati. Şi mă gândesc că
există mai mulţi factori care au contribuit
(contribuie!) la asta. În primul rând, discreţia
scriitorului. L-am cunoscut şi eu:
în peisajul atât de variat de la restaurantul
Casei scriitorilor din anii ’80, unde
predominau figura zgomotoasă a lui Tudor
George, cea impasiv-imperială, de
la masa din colţ, pe dreapta cum intrai,
a „leului în iarnă” Eugen Jebeleanu sau
persoana luminoasă a lui Virgil Mazilescu
recitându-şi la nesfârşit propriile
poeme, Vasile Petre Fati practica o boemă
mai degrabă blândă, savurându-şi pe
tăcute licorile tari pe care i le aducea, în
răstimpuri bine calculate, doamna Miţi.
Nu era un expansiv, nu ridica glasul, ci
doar scotea din când în când din geantă,
cu sfioşenie, de parcă şi-ar fi cerut scuze
(dar cu o mândrie bine disimulată!), un
nou volum de-al său. Chiar şi dispariţia
lui bruscă, în urma unui infarct, a trecut,
comparativ cu momentele plecării dintre
noi a lui Nichita sau a lui Mazilescu,
aproape neobservată...
Un alt factor hotărâtor, cred eu, pentru
crearea acestui postum „con de umbră al
receptării poeziei lui Fati”, cum numeşte,
pe bună dreptate, Marian Drăghici, în
postfaţa sa, lipsa ecourilor critice, este că
el practica, alături de Mazilescu şi poate
vr20130304.indd 240
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 241
prea aproape de autorul neuitatului volum
Guillaume, Poetul şi Administratorul,
un fel de lirică „minimalistă”, fără
mari dezlănţuiri imagistice, o poezie
concentrată asupra ei însăşi, pornind şi
construindu-se de la un fapt aparent anodin
(„transportul unui dulap vechi din
sufragerie pe terasă...” la Mazilescu,
„Eu am văzut dulapul meu încăpător/ Cu
gând să plece...” la Fati), dar ducând, ca
orice mare poezie, spre un au-dela care,
la urmă, îţi făcea pielea de găină. Majoritatatea
începuturilor de poeme respectă
această regulă a banalului care uşor-uşor
se transfigurează – şi poţi deschide la întâmplare,
spre verificare, cartea: „Cheia
casei a fost ca o mamă pentru noi” (Cheia).
Sau: „O, Doamne, ajută-mă să scap
de gândacul de bucătărie...” (Omul din
Praga). Sau: „Nu mai vreau să apună
niciodată soarele” (Soarele e sus), vers
care pare debutul unei poezii scrisă de
o adolescentă râzgâiată; dar iată ce face
apoi cu acest vers Vasile Petre Fati: „Nu
mai vreau să apună niciodată soarele/
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau
să apună niciodată./ Ăla de sus, soarele,
plin de microbi./ Să stea naibii cu mine
la masă ca doi bărbaţi,/ Eu sunt locatarul
care a muncit pentru soarele ăsta,/ I-am
dat din banii mei de buzunar/ Ca să răsară./
Aşa că la Paris soarele e al meu,/
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,/
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol/
Şi-i spun să plece acasă,/ Eu nu mai pot”.
Q.E.D.: misterul dintotdeauna al poeziei.
Poate că şi invazia masivă şi neaşteptată
a optzeciştilor, cu amplele lor poeme
cu geometrie variabilă, cu un altfel de
limbaj, mult mai expansiv, „desant” care
a captat (aproape) toată atenţia criticii
care conta, să fi contribuit la ostracizarea
tipului de poezie practicat de Fati. Nu
ştiu, e doar o presupunere.
Ceea ce însă ştiu cu siguranţă e că
gestul lui Marian Drăghici de a arunca o
fantă de lumină în pâcla ce pare a fi cuprins
numele lui Vasile Petre Fati e absolut
admirabil şi cred că, la viteza cu care
azi sunt trecuţi într-o nefiinţă a receptării
atâţia scriitori remarcabili, mulţi dintre
ei şi-ar dori încă de pe acum pe cineva
de talia lui M. D. să se ocupe, antum sau
postum, de destinul lor creativ.
IOAN GROŞAN
Michel Ducobu, Un belgian la capătul
plajei. Cartea lui Michel Ducobu, Un Belgian
la capătul plajei (Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2012), în traducerea doamnei
Rodica Chira, propune lectorului o
meditaţie lucid-ironică asupra tragismului
existenţial, prin câteva secvenţe de realitate
cotidiană, surprinse în 18 povestiri.
Scriitorul belgian îşi focalizează
naraţiunea heterodiegetică, alteori
homodiegetică, pe condiţia de exilat a individului,
indiferent de origine sau vârstă,
un alienat în marea metropolă. Personajul
masculin, prin prisma căruia percepem
lumea, e în permanenţă captiv, fie al unui
element exterior (oraşul, profesia, sistemul
administrativ), fie al propriei interiorităţi
(visul, obsesia, memoria).
Textele scurte, dar dense, cu inflexiuni
poetice, surprind lumea în contrastele sale
frapante, în momente care perturbă violent
existenţa cotidiană, prin experienţe
limită, care împing personajele la gesturi
extreme, revoltă (Pietonul impenitent, Un
câine al căţelei mele), crimă (Amanita
ageră, Ochiul lui Cain, Omul titirez), sinucidere,
moarte, (Iarba nebunilor, Dacă tu
nu, atunci fratele tău), nebunie (Pietonul
vr20130304.indd 241
4/19/2013 12:16:52 PM

242
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
impenitent, Omul titirez) sau le provoacă
nevroze (Devierea, Fluierătura). Evenimentul,
banal în sine, are efecte psihice
bulversante, dezvăluind solitudinea, marginalizarea,
înstrăinarea, umilinţa, vidul
existenţial, ce nu mai pot fi suportate. Viaţa
nu e luminoasă decât în clipele sale de vis
şi iluzie, conservate de memoria afectivă.
Două vârste privilegiază jocul, visul, iubirea,
ca trăiri autentice ce ies din sfera timpului,
copilăria şi adolescenţa. Maturitatea
şi bătrâneţea nu înregistrează decât partea
sumbră a existenţei, eşecul viselor, mizeria,
impuritatea, durerea, absurditatea, care
exasperează, disperă, determinând gesturi
tragice (Iarba nebunilor) sau situaţii hilare,
groteşti (Casa domnului Michaux, Un
câine al căţelei mele).
Visele se dovedesc simple iluzii, iar
timpul coroziv. Lumina vine din trecut,
cel mai adesea din copilărie, însă
orice tentativă de întoarcere, de reiterare
a clipei de atunci, de retrăire a
magiei, denaturează realitatea, o preface
în amară decepţie în cel mai bun
caz, alteori în rană, suferinţă, umilinţă
(Fusta, Lăstunii, Fluierătura). Tentativa
de eliberare din captivitatea cotidianului
sufocant, iritant, nevrotic, umilitor,
eşuează în ridicol, psihoză, nebunie sau
moarte. Adultul nu mai poate reface
decât mental drumul spre origini, spre
sine, experienţa l-a privat de misterul
iniţierii, de trăiri autentice, realitatea
s-a dovedit necruţătoare, visul inutil.
Chiar dacă revine spre toposuri benefice
odinioară, refăcând geografic drumul
de altădată, pentru a resimţi gustul fericirii
pierdute, experienţa eşuează, din
cauza modificărilor survenite în timp, a
alterităţii nu doar exterioare, ci mai ales
interioare. Personajul resimte uneori
gustul madlenei lui Proust, însă clipa
regăsită e imediat spulberată de realitatea
ce îl proiectează în grotesc (Fluierătura).
Percepţia nu mai e aceeaşi, propria iluzie
se izbeşte violent de percepţia deformatoare
a celuilalt, adultul nu se mai poate
identifica cu cel de altădată, devine ridicol
într-o situaţie similară.
Motivaţia gesturilor, atitudinilor,
psihozei personajelor este de natură
psihologică, cu origini în existenţa
mizeră, decrepită, care poate fi suportată,
nu şi ridicolul, umilinţa, batjocora,
indiferenţa, solitudinea, vidul. Personajele
parcurg un drum, pe de o parte, în
timpul obiectiv, cu maşina, cu trenul,
pe jos, pe de altă parte, în timpul afectiv
conservat de memorie. Cele două
timpuri nu coincid, de aici deziluzia,
suferinţa, conştiinţa inutilităţii visului,
disperarea şi gesturile extreme. Personajul
predilect e profesor erudit, cultura
sa nu sensibilizează, mediocritatea şi
indiferenţa îl exasperează, împingându-l
la gesturi nebuneşti, la sinucidere
(Iarba nebunilor). Predilecţia pentru un
asemenea personaj nu e întâmplătoare,
scriitorul însuşi a fost profesor de carieră
într-un oraş belgian francofon, Namur,
iar experienţa sa e similară cu a celor
de aceeaşi condiţie, de pretutindeni. Are
însă un remarcabil talent, o inteligenţă
vie, o privire contemplativ-reflexivă şi o
sensibilitate poetică prin care se reflectă
lumea şi ţinuturile natale într-o viziune
amar-ironică ce incită la meditaţie.
Deşi suntem în faţa unei traduceri,
textul curge cu incantaţii poetice, nu
avem sentimentul că iniţial cartea a fost
scrisă în altă limbă. Pasiunea pentru
limba franceză, starea empatică, natura
inteligentă şi sensibilitatea traducătoarei,
vr20130304.indd 242
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 243
Rodica Chira, o apropie în mod fericit de
scriitorul belgian Michel Ducobu. Rodica
Chira intuieşte nuanţele limbii belgianului
şi le transpune admirabil în limba
română, într-o formă elevată, frumoasă,
redându-i armonia, fără a evita însă neologismele
de provenienţă franceză. Lectorul
gustă astfel plăcerea unui text inteligent
din dublă perspectivă, a autorului
şi traducătorului, care rezonează intelectual
şi poetic.
SONIA ELVIREANU
Canalul morţii – o carte zguduitoare.
Fundaţia Academia Civică este
binecunoscută pentru strădaniile a doi
neobosiţi oameni – adevăraţi mucenici
– care robotesc de mult timp la recuperarea
memoriei ororilor comunismului
în România: Ana Blandiana şi Romulus
Rusan. Memorialul Victimelor Comunismului
şi al Rezistenţei, inaugurat în iunie
1997, la Sighetu Marmaţiei – poate cea
mai mare realizare a vieţii lor – este unicul
complex muzeal din estul Europei ce
reconstituie fidel atât mărturiile despre
teroarea dezlănţuită, între 1947 şi 1968
(când a fost eliberat ultimul deţinut politic),
de către regimul comunist, asupra
elitei intelectuale a ţării, cât şi formele
de rezistenţă populară în faţa acestui
coşmar. La editura Fundaţiei, a apărut,
de curând, o carte-document – de fapt,
un amplu şi palpitant dosar romanesc –
a cunoscutului scriitor Valentin Hossu-
Longin. Este o mărturie cutremurătoare
despre destinul tatălui său, condamnat la
muncă silnică pe viaţă în procesul celor
25 de „sabotori şi diversionişti” de la
Canalul Dunăre-Marea Neagră, din septembrie
1952. Întâmplarea (stranie, ca
orice întâmplare!) a făcut ca, alături de
Emilian Hossu, să fie condamnat, atunci,
tot la MSV, inginerul Gh. Garofeanu, tatăl
criticului de artă Ruxandra Garofeanu.
La lansare, ambientată de numeroase
planşe cu fotografii şi documente despre
Canalul morţii, au participat întemeietorii
Fundaţiei, precum şi cei doi urmaşi ai
celor doi martiri, care, au vorbit cu emoţie
despre părinţii lor. (FL. T.)
breviar editorial
Reflexii şi reflexe. Aforisme vesele şi
triste, de Cornel Regman, Editura Curtea
veche, 2011, 128 pagini, ediţia a 2-a,
revăzută şi adăugită
„– De ce nu se aprind chibriturile româneşti?
– Pentru că „tot ce-i românesc nu piere”.
*
Femeia către prezumtivul făt din pântec:
– Să nu te pună dracu’ să vii pe lume, că
afară-i caca! (17.11.1985)
*
Copilul, smiorcăindu-se, dă buzna în bucătărie:
– Mamă, iar dă la televizor blocuri!
*
„A fost ora 20. Transmitem buletinul de
contrainformaţii.”
*
Evoluţia neo-intelectualului român:
– la 7 ani – scrierea şi citirea;
– la 27 – scremerea şi citarea;
– la 47 – încetarea.
*
La cenzură: a citi cu răstălmăcitorul.”
– Ne-am oprit la grupajul „D’ale
epocii de aur”, deşi acelaşi duh „prestidigios”
(p. 109) se face simţit şi în celelate
vr20130304.indd 243
4/19/2013 12:16:52 PM

244
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
grupaje: „D’ale tranziţiei”, „D’ale scriitorilor
şi artiştilor”, „Existenţiale”, „Istoricale”,
„Moftologicale”, ba chiar, de
pildă, şi în nota bio-bibliografică (alcătuită
de Ştefăniţă Regman) este un spiriduş
care contrazice cu tot dinadinsul spusele
lui Al. Paleologu, care îl căinează pe autor
în prefaţa „Anecdota primează”:
„Abia la aproape 79 de ani a primit
Regman primul premiu literar din viaţa
lui, la Salonul Naţional de Carte de la
Cluj, 1997, pentru Opera Omnia”. Cale
de 105 pagini mai încolo dacă mergem,
se iveşte spiriduşul care zice aşa, pe numărate:
„trei Premii ale Uniunii Scriitorilor
(în 1976, 1982 şi 1997), Premiul
„Titu Maiorescu” al Academiei Române
(1990), Premiul „Ovidiu Cotruş” al revistei
Familia, Oradea (1993), Premiul
Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti
(1996), Premiul pentru „Opera Omnia”
al Salonului Naţional de Carte, Cluj
(1997), Premiul pentru „Opera Omnia”
al filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor
şi revista Tomis (1998) şi Premiul
„Opera Omnia” al Uniu nii Scriitorilor
(1999)”. În postfaţa „Regman Time”
semnată de Emil Hurezeanu, spiriduşul
se lasă păgubaş, făcând loc exclusiv unei
admiraţii vechi de 40 de ani, din faţa
căreia nu poţi să dai „bier cu fugiţii”:
„Cornel Regman a fost singurul cerchist
care şi-a făcut din practicarea ofensivei
aforistice o profesie distinctă. Calambururile
sale au intrat între timp în folclorul
cultural. Nici nu mai pun ghilimele.
Exemple: cultura română n-are cei şapte
sute de ani de-acasă, sau Moscova nu
crede în lacrimi, dar Siberia?, sau cutare
contemporan nu suferă doar de mania
persecuţiei, ci de megalomania persecuţiei
sau, am ales, în sfârşit, între Speranţă
şi Nădejde, prin intrarea în NATO, sau
am evoluat de la statul de drepţi la statul
de drept, sau reclama în stil dâmboviţean
„Fa, fă-te cu FA” sau demografia
strică omenia. Ar trebui să citez aproa pe
întreaga carte, ceea ce, mai ales într-o
postfaţă, chiar că nu mai este cazul.”
Dimitrie Stelaru şi paradigma poetică
a anilor ‘40, de Marius Nenciulescu,
Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011, 158 pagini
Cum, nu avem nici o monografie Dimitrie
Stelaru?! Avem, iată!
Perioada 1937-47 a fost martora afirmării
unei noi paradigme poetice, iar Marius
Nenciulescu se alătură vocilor care
susţin importanţa diferenţei specifice şi –
mai ales – acordarea unui rol proeminent,
binemeritat, „obiectului” monografiei de
faţă: „Formula stelariană este una pe deplin
articulată şi, în plus, perfect integrată
contextului poetic căruia îi aparţine. Ea
ignoră principalele puncte de interes ale
romantismului românesc (patriotismul,
naţiunea, lupta socială, culoarea locală,
folclorul) care, dacă se vor infiltra, vor
avea un caracter accidental şi personalizat,
printr-o stilizare specifică. „Romantismul”
lui Stelaru, în cea mai mare parte
a sa, este unul vizionar, asemănător cu
acela pe care critica l-a numit High Romanticism”
(vezi Virgil Nemoianu). (…)
„Însuşi modul de configurare a poeziilor
constituie un exemplu: avem de-a face cu
un discurs spontan, care trece brusc de la
existenţa vagantă la peisaje onirice (Poem
cerşetor, vol. Noaptea geniului), de la dragoste
la moarte (Îngerul alb, vol. Cetăţile
albe). Interesul constant pentru invenţie
(metaforică, în sens larg) îl face pe Stelaru
partizanul unei poetici a originalităţii
care, se ştie, pornită din romantism, va fi
vr20130304.indd 244
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 245
îmbogăţită şi radicalizată de către simbolism,
purism, ermetism. Alături de acest
ideal al stilului înalt se strecoară cel avangardist
al „poeziei joase”, în care limbajul
devine, după caz, banal, urât, grotesc, oribil,
demistificator.” (…) „Literatura „turnului
de fildeş” va fi rebotezată ca „evazionistă”,
„intimistă”, „decadentă”. Dintre
„dezbaterile” care vor contribui hotărâtor
la impunerea noii ordini culturale, două
sunt fundamentale: disputa privind „criza
culturii” şi atacul împotriva „decadentismului”
(de care se face vinovată orice
operă care nu respectă preceptele „literaturii
noi”, ale „literaturii pentru mase”
sau – cu termenul clasicizat – ale „literaturii
realist-socialiste”). Antimodernismul
poeţilor anilor 1937-1947 se manifestă în
mai multe feluri, dar el e sinonim, înainte
de toate, cu revenirea expresivităţii. Opţiunea
pentru mesaj, directeţe, în afara excepţiei
amintite, se regăseşte la toţi autorii
importanţi ai perioadei”.
În privinţa numitei „directeţi”, un cuvânt
greu l-a avut de spus Gheorghe Crăciun
în Aisbergul poeziei moderne: „Prima
încercare majoră de tranzitivizare a
poeziei noastre după modelul Whitman
a fost declanşată – previzibil, am putea
spune, dacă ar fi să ţinem seama de logica
internă a metamorfozelor limbajului
poeziei moderne – de Dimitrie Stelaru,
Victor Valeriu Martinescu şi de gruparea
din jurul revistei Albatros (Geo Dumitrescu,
Sergiu Filerot, Ion Caraion etc.)”.
După 1940, „noua producţie poetică
se păstrează în linia viziunii iniţiale,
reconfirmând toate caracteristicile definitorii
ale celei din anii ’40, prin care
s-a impus ca un artist original: reapare
Eumene, himera sa privilegiată (Exil,
Te caut, Strigăt, Din Turnu-Măgurele
sau chiar Eumene, unde avem formulată
despărţirea de doctrina realist-socialistă:
„Oameni cu tobe de plumb/ Pe străzi,
tam-tam-uri băteau// Să merg înainte cu
ei?/ Să-mi rup cerul în două?/ Eumene
în zare aşteaptă/ Cu inima plină de rouă”
– ciclul Mare incognitum, 1967). (…)
Acelaşi lucru poate fi spus şi în legătură
cu poeziile, variantele, fragmentele rămase
în mapele lui Stelaru, găsite şi publicate
de Victor Corcheş (Îngerul vagabond,
poezii postume, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1999). Excepţie poate fi considerată
doar câte o poezie răzleaţă, atac
la regimul socialist: „Pisicile stau între
perne/ Sclipindu-şi ocheanele vechi./
Sunt un câine socialist/ Foarte trist.”
românul imparţial, de Mariana Codruţ,
colecţia Radical, Editura Dacia
XXI, 2011, 140 pagini
Publicistica Marianei Codruţ îţi face
poftă să îi (re)citeşti şi cărţile de poezie,
şi pe cele de proză. Părinţii, în faţa cărora
nu poţi rămâne imparţial, au de-a face
cu o măreţie subtilă, reţinută, conţinută
– tatăl e „Majuru”, iar mama… mama e
peste tot, ca Dumnezeu (se tot face apel,
în carte, la un proverb evreiesc: „Pentru
că Dumnezeu nu poate fi peste tot,
El a inventat-o pe mama”). Aşa se face
că „Dumnezeu s-a născut muritor”, după
chipul şi asemănarea mamei. Într-o ţară
(patrie, chiar) în care mama e respectată
fără smintire, mai mult decât Biserica
sau Armata, mai că nu îţi vine a crede că
progeniturile educate timpuriu de numitele
mame prind a se disocia, după o vreme,
în corupţi versus incoruptibili, fraieri
versus cei care fraieresc fără limite
(vezi articolul „Fraieri din toată lumea,
uniţi-vă!”), Gigeii tranzitorii versus „Gi-
vr20130304.indd 245
4/19/2013 12:16:52 PM

246
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
geii eterni”, „Bravele noastre ţaţe” versus
bravele lor ţaţe, românii imparţiali
versus românii imparţiali.
Andrei Pleşu scrie despre această
selecţie parcimonioasă din publicistica
Marianei Codruţ: „În lumea literară
contemporană, dna Mariana Codruţ şi-a
construit, discret dar tenace, o identitate
netă, ca poet în primul rînd şi apoi ca
publicist. Pot judeca, cred, cu oarecare
competenţă, performanţa sa publicistică.
Ea valorifică o sumă de calităţi native,
rare în gazetăria de azi, în ciuda proliferării
ei inflaţioniste: e vorba de limpezimea
nobilă a stilului, de simţul nedegradat
al limbii şi de rigoarea atitudinii. Mariana
Codruţ scrie ca un om drept, atent
la realitate, atent la nuanţe, dar străin de
echivocul oricărei negocieri. Ştiinţa de a
valorifica detaliul, dexteritatea optimei
formulări şi, în plus, farmecul unei emotivităţi
reţinute – sînt notele constante ale
scrisului său.”
Nu se poate să nu revenim la mamă,
mama care conţine tot, îl conţine, parcă,
şi pe Dumnezeu: „Îmi povestea şi viaţa
lui Iisus. Dar istoria asta o spunea cu o
aşa participare emoţională, încât eram sigură
că Iisus a fost cineva pe care ea 1-a
cunoscut nesmintit mai demult. Poate era
un prieten din copilărie (şi eu îi şi vedeam
mergând amândoi cu vaca la păscut!), un
consătean ori chiar o rudă iubită.
Când ajungea la refugiul în „Egipet”
al Fecioarei cu pruncul, mama plângea
chinuit, retrăind probabil refugiul propriei
familii din faţa frontului, din cauza
căruia şi-au părăsit casa şi agoniseala
de-o viaţă în voia sorţii. Iar când înşira,
suspinând, patimile lui Iisus, ceva-ceva
mă făcea să cred că simţea şi gustul de
oţet al vremurilor care au legat-o de pământul
strămoşesc, privând-o de bucuriile
învăţăturii; simţea şi suliţele înfipte
de război în coasta familiei ei, dar şi
durerea răstignirii pe crucea sărăciei de
către comuniştii care i-au deposedat – pe
ea, pe tata şi pe ceilalţi ca ei – de toate
bunurile şi de toate drepturile...
Îmi plăcea s-o ascult, dar nu-mi plăcea
să plângă. Fiindcă atunci simţeam o
mare povară pe inimă: Dumnezeu apăsa
cu toată greutatea lui pe inima mea. Eu
trebuia să-L car pe umerii mei! Astfel că
mai totdeauna eram pusă în faţa unei alegeri
dureroase: s-o las să-mi povestească,
dar s-o aud plângând, să n-o mai aud
plângând, dar să renunţ la poveştile ei.
De cele mai multe ori, alegeam povestitul,
mai ales că şi Dumnezeul meu abia
aştepta s-o facă pentru mine.”
Scurtă istorie. Panorama alternativă
a literaturii române, vol. I, ediţia a IIa,
revăzută şi adăugită, de Mihai Zamfir,
colecţia Critică & istorie literară, Editura
Cartea Românească, 2012, 522 pagini
Cât de alternativ poate fi un tom de
acest fel, scris de un autor care este –
concomitent sau alternativ – stilistician,
istoric literar, romancier? Alternativă
până aproape de limita „ficţiunii”, după
cum declară, incitant, Mihai Zamfir:
„Cititorul va putea afla care este specificul
scriitorilor români, în ce constă unicitatea
vocii lor în ansamblul lite raturii.
Aspiraţia de a se transforma într-un manual
de bază se află, subreptice, în oricare
istorie a literaturii – şi nu am vrut să
fac excepţie.
Să nu se creadă însă că ne aflăm în
faţa unui tratat semi-lingvistic, destinat
doar cărturarilor: nici vorbă de aşa ceva!
M-am ferit cît am putut de cărturari – ca
vr20130304.indd 246
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 247
şi de farisei. Fiecare dintre scriitorii înfăţişaţi
aici în virtutea valorii operei lor au
fost oameni vii, de obicei personalităţi
puternice şi în orice caz inconfundabile;
încerc să le desenez profilul. Pînă la
urmă, galeria mea de portrete s-a transformat
într-un fel de roman (postmodern,
fireşte!) avînd 39 de personaje principale
şi sume denie de personaje secundare.
Cititorul să ia cartea de faţă drept ceea ce
ea pînă la urmă este – o vastă ficţiune”.
Dincolo de Prolog (Dosoftei, Dimitrie
Cantemir, Ion Budai-Deleanu), va
fi de descoperit, de fiecare dată, autorul
întrevăzut prin titlul misterios al
câte unui capitol de roman: „Părintele
găsit al poeziei româneşti”, „Anti-paşoptistul
liniştit”, „Călugăr şi soldat”,
„Prinţ şi inginer”, „
romantică”, „Apoteoza povestirii”,
„Prozatorul Biedermeier”, „Complexatul
avocat de succes”, „Estet până la
capăt”.
Inechinoxidabile, de Gavril Moldovan,
Editura Eikon, 2010, 130 pagini
Despre fenomenul/ efectul/ vocile
„Echinox” au scris volume, din 2003
încoace: Nicolae Oprea, Petru Poantă,
Traian Vedinaş, Ion Pop, Horea Poenar.
Evitând tămâieri şi îmbălsămări, bineînţeles
că fiecare autor îşi doreşte o carte
vie, un document plauzibil, o imparţialitate
a evocării zilei şi nopţii în chiar
momentul echinoxului, nu un tribut adus
rozului care inundă, retrospectiv, tot ce
ţine de juneţile formatoare ale orişicui. În
decembrie 1968, la primul număr, E-chinox-ul
se dorea o revistă utilă şi abia apoi
„deschizătoare de drumuri”. Acum, dacă
s-ar pune cap la cap cărţile echinoxiştilor
şi drumurile deschise de acestea, s-ar vedea
că a fost într-adevăr de bun augur şi
deloc oxidabil acel început, fără de care
ar fi arătat altfel volume cum ar fi: Cartea
de iarnă, de Ion Mureşan, Apeiron, de
Dinu Flămând, Joia patimilor, de Horia
Bădescu. După 45 de ani, iată cum sună
un poem al lui Gavril Moldovan, publicat
de Marian Papahagi în acel prim număr şi
reluat aici, în paginile din urmă ale cărţii:
„sunt mâna stângă – cot ramificat/ cinci
drumuri care toate duc spre moarte/ e ca şi
cum ai poposi absent/ în pagina din urmă
la o carte// ce tot cu mâna stângă-o răsfoieşti/
şi slovele se-ntorc spre tine/ mai
negre şi-ascuţite când iubeşti/ pădurendepărtată
de tulpine// sunt mâna a treia
vrei nu vrei/ eu leg de umărul tău ceaţa/ ca
soarele s-aştepţi nerăbdător/ de seara până
noaptea dimineaţa”.
Şcoala memoriei 2011, colecţia Istorie
orală 18, Centrul Internaţional de
Studii asupra Comunismului, Fundaţia
Academia Civică, 2012, 584 pagini
18 ani de existenţă a Memorialului
Sighet. 14 sesiuni ale Şcolii de vară. Şi,
cum o imagine face cât 1.000 de cuvinte,
1 vernisaj: cel al expoziţiei „Rusaliile
negre: Deportarea în Bărăgan”, prezentată
abrupt şi factual de Romulus Rusan
– „44.000 de oameni care au fost duşi în
Bărăgan într-o singură noapte, dinspre 17
spre 18 iunie”, „aproape 1.700 de oameni,
unul dintre ei având 100 de ani!, alţii copii
de 2-3 zile, morţi în această deportare, în
Bărăgan, în această Siberie românească.
Lor le dedicăm această expoziţie. Ei sunt
cea mai frapantă dovadă că în comunism
s-a produs un genocid. Noi avem cele mai
multe dovezi din surse oficiale, care nu
conveneau guvernului de atunci, din anii
1951-1956, respectiv din registrele de
vr20130304.indd 247
4/19/2013 12:16:52 PM

248
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
stare civilă din cele patru judeţe, fostele
raioane, unde erau aşezate cele 18 sate
artificiale, create de către deportaţii din
Banat şi din Mehe dinţi.”
Organizatorii acestui „genocid social”
sunt şi ei prezenţi în expoziţie, alături
de cele 4 liste cu morţi români, germani,
aromâni, basarabeni, bucovineni, sârbi
şi bulgari: Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Alexandru Drăghici, şeful Securităţii,
Teohari Georgescu, ministrul de interne,
Pantelimon Bodnarenko, adjunctul
Securităţii, generalul Burcă, responsabil
de operaţiune din partea Armatei, şi
Alexandru Moghioroş, responsabilul de
partid cu agricultura.
„Memoria singură poate fi o formă de
justiţie” este scris pe frontispiciul sălii de
la Sighet, în care se reunesc, de ani şi ani,
liceeni, profesori, specialişti în istorie
recentă, care nu consideră că istoria este
pasivă şi nu obosesc să pună întrebări
din categoria: „Istoria ca legătură între
trecut şi viitor. Sunt adolescenţii de azi
responsabili pentru istoria de mâine?”.
Biblidioteca (istorie), de Mihail Vakulovski,
seria Proză, colecţia Roman,
casa de pariuri literare, 2012, 292 pagini
Dacă Tanacu, Tăriceanu, Mutu nu
mai sunt subiecte ardente ale realităţii,
cum erau în vara 2005, în schimb mediocritatea
- cu sora ei perpetuu-lucrătoare,
invidia – n-au moarte. Chiar (sau
mai ales) într-un „lăcaş de cultură” aflat
în Braşovul-lui-Coresi, id est Biblioteca
Judeţeană „Gheorghe Bariţiu”. Cărţile
devin numere şi cam atât, iar cititul nu
intră în fişa postului, ba dimpotrivă. Se
face serios naveta între Groapă şi Rotondă
(ca să vezi, exact ca la Muzeul
Literaturii!), se face naveta între cultură
şi contra-cultură, între RO şi RM, între
Sorokin şi Pamela, între salariul lunar de
„nouă milioane lei” promis şi cel de 180
RON (scriptic şi faptic), între Europa Liberă
şi Republica Moldova, ca în interviul
luat lui Mihail Vakulovski de către
Dudu, Dumitru Crudu adică: „În Chişinău
lucram mereu la cel puţin două-trei
locuri de muncă, cel puţin la Academia
de Ştiinţe şi la Universitatea Pedagogică
„Ion Creangă”, unde am lucrat continuu
de la absolvirea facultăţii pînă la plecarea
la doctorat, pe norme întregi, plus la
o şcoală, la o revistă, seara ori noaptea
încărcam şi descărcam TIR-uri cu sucuri,
chestii din astea, şi cu toate acestea,
niciodată nu reuşeam să am un trai
decent. Aici însă poţi să faci ceea ce-ţi
place pe ceva mai mulţi bani, nu pe nasturi,
cum zice priete na mea, iar seara să
fii ceva mai puţin obosit. Asta dacă ai
noroc, fiindcă românii din România în
gene ral sînt foarte antibasarabeni – asta
a putut să simtă orice român basarabean
care a stat un pic mai mult în România.
Nu vorbesc despre turiştii moldoveni,
fie şi turişti culturali, cum sînt scriitorii
care n-au făcut studii în România şi
n-au locuit nici măcar o lună aici, vin
doar la lansări de carte şi la conferinţe
şi simpozioane mai mult sau mai puţin
bahice şi zic la întoarcere: „Shi ghini-i,
uăi, în România, shi frumos ne-o prinit
fraţîi români, aşa di frumos o fost!” E
ca-n bancul acela cu călătoria lui moş
Ion în lumea de apoi. Cînd vine în vizită,
Dumnezeu îi arată Iadul ca la Creangă
– gagici, vodcă, chefuri, în Rai fiind o
mare plictiseală. Cînd moare, e între bat
unde vrea să se mute şi răspunde imediat
că în iad. Doar că atunci cînd intră acolo,
dă de iadul lui Dante. Furios, omul se
vr20130304.indd 248
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 249
duce la Dumnezeu să-i ceară socoteală şi
Dumnezeu îi spune că una-i în vizită şi
alta-i cu viză permanentă...
Totdeauna mi-e dor de Basarabia,
însă lipsa aproape totală de perspective
de la noi mă face să rămîn deocamdată
printre străini, care-mi oferă mai mult
din toate punctele de vedere...”
EUGENIA ŢARĂLUNGĂ
revista revistelor
ROMÂNIA LITERARĂ 12 / 2013
Din 22 martie. N. Manolescu, în editorialul
„Statutul modificat al Uniunii
Scriitorilor”: „Simplificat în limite rezonabile,
el (Statutul Uniunii Scriitorilor)
este mai adaptat unei realităţi, mult
schimbată ea însăşi, şi nu în bine, pe
durata mandatului 2009-2013 al conducerii
actuale”. La „Poemul săptămânii”
– Gabriel Chifu, „Dumnezeul poeţilor”
(la pagina de poezie, Carolina Ilica). La
„Avanpremieră editorială”, fragment
dintr-o povestire a lui Varujan Vosganian.
Interviu cu arhitectul Peter Derer,
„Pentru un Bucureşti european”: „Este
limpede că fondul moştenit valoros nu se
va înmulţi, din contra. Un cutremur…”.
În aşteptarea marelui cutremur, ştiţi, sediul
USR de la Casa Monteoru (clădire
de patrimoniu, donată în 1949 şi pusă
în braţe moştenitorilor prin justiţie în
2013) s-a mutat. Semnează eseuri şi cronici
Mihai Zamfir, Alex Goldiş, Răzvan
Voncu, Adrian G. Romilă, Raluca Dună,
Gabriela Gheorghişor, Sorin Lavric, Andreea
Răsuceanu, Cosmin Ciotloş.
DACIA LITERARĂ 3-4 / 2013
Apare pe coperta 1 cu fotografia bustului
lui Nicolae Gane (1838-1916; prozator,
deputat „junimist”, primar, academician),
„amplasat în parcul Primăriei Iaşi” (de
reţinut, revista Dacia literară are sediul
în Casa memoriala N. Gane, pe strada…
Nicolae Gane). A devenit între timp celebru
furtul bustului lui Nicolae Gane din
Parcul Copou (probabil hoţilor care i-au
vândut bustul la fier vechi li s-a părut excesiv
faptul că Nicolae Gane avea bust în
două parcuri din Iaşi). La „Arhiva lirică”,
Magda Isanos (să ne amintim, a murit la 28
de ani!): „Vreau, suflete, să mă dezbar de
tine / şi să trăiesc ca pomii de pe vale, / cu
flori în locul gândurilor tale, / o viaţă fără
rău şi fără bine”… În alte pagini, „Chestionar
cu accente ludice” (formulat de Lucian
Vasiliu; o întrebare e legată de scriitorii
„autodidacţi”) la care răspund Paul Aretzu
(„Pentru artă nu îţi trebuie studii, pentru
ştiinţă, da… Se poate ca autodidactul să
fie mai profund decât licenţiatul”), Mircea
A. Diaconu („Fireşte, e un truism să
spun că nu şcoala face scriitori… Dar să
nu susţinem diletantismul, amatorismul,
lipsa de cunoştinţă şi de asumare. Sunt
arte unde e nevoie şi de multă ştiinţă, şi de
tehnică, şi de meşteşug”), N. Prelipceanu
(„Eu însumi sunt autodidact în altceva decât
în ce am învăţat prin şcoli şi universitate”),
Eugen Simion (Într-o operă toate se
unesc şi se confundă. Talentul este imaginaţia
bine „lucrată”, pusă la treabă. Numi
plac scriitorii prea talentaţi (mai ales în
proză!), aceia care scriu frumos; îmi plac
scriitorii care-şi disciplinează talentul, cei
care „se chinuiesc”, ca I.L. Caragiale,
Creangă, Rebreanu, Preda). Semnează
în acest număr şi Alexandru Zub, Stelian
Dumistrăchel, Ioan Holban, Vlad Zbârciog
(Chişinău), Dionisie Vitcu, Svetlana
Paleologu-Matta (Elveţia), Ionel Necula,
vr20130304.indd 249
4/19/2013 12:16:52 PM

250
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Daniel Corbu, N. Scurtu, Carmelia Leonte,
Vasile Iancu, Emanuela Ilie.
TRIBUNA 253
Din 16-31 martie 2013. Noul redactor-şef,
Mircea Arman, despre C. Noica,
fost deţinut politic: „Noica, datorită prestigiului
său uriaş, a modului de a pune
problema în faţa organelor diriguitoare
(cu toate piedicile, şicanele, percheziţiile
secrete ale Securităţii, întârzierea publicării
cărţilor etc.) a reuşit să creeze
o breşă, o oază de libertate spirituală
în marea de dogmă marxist-leninistă a
acelor ani… Am văzut în zilele acestea
acuzaţii de colaboraţionism aduse
gânditorului de la Păltiniş… Cine poate
judeca un om supus unor represiuni
barbare, unor chinuri fizice şi, nu în cele
din urmă, psihice, cum au fost cele la
care au fost supuşi marii intelectuali români
în închisorile stalinisto-dejiste?”.
În cuprinsul revistei: „Ion Negoiţescu –
inedit” (un eseu, „Tablou de adevăruri”,
redat de Dan Damaschin), proză de Paul
Goma („Bătrânul şi fata” – roman-jurnal;
va fi serializat), interviu cu Dorin
Tudoran, realizat de Alexandru Petria.
Spune Dorin Tudoran: „Despre disidenţă
nu vă pot povesti. Nu e de povestit.
Este o experienţă nepovestibilă, absurdă,
netransferabilă prin naraţiune… În
România, disidenţa a fost o asumare
tragică, individuală, a unei poziţii faţă
de o realitate, colectivă, ajunsă la limita
grotescului”. Vasile Gogea scrie despre
„Sfinxul” de la Bădăcin (Iuliu Maniu,
deţinut politic din 1947, mort în 1953 la
Sighet, aruncat într-o groapă din cimitirul
din afara oraşului, cadavrul său nu
a mai fost găsit; Iuliu Maniu, ministru
secretar de stat în guvernul Sănătescu în
1944, s-a opus instalării guvernului Groza
şi a declarat la procesul său de condamnare
pe viaţă pentru „înaltă trădare”
că guvernul român n-a ratificat acordurile
de la Ialta şi Potsdam, de predare a
României, practic, URSS-ului, de către
marele Occident): „Atât de mult îl ura
regimul de la Moscova, şi atât de mult se
temea de Iuliu Maniu regimul marionetă
de la Bucureşti, încât şi moartea martirică
i-au ţinut-o secretă până în anul
1957, 20 iulie, când i se eliberează Actul
de moarte”.
CULTURA 10 / 2013
Din 21 martie. Texte critice ample
de Ion Simuţ (la monografia lui Claudiu
Turcuş despre Norman Manea), Alex
Goldiş (la N. Manolescu, Teme), G. Neagoe
(la Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut
omul nou: în România anilor ’50”),
Ion Pop („Despre poezia Doinei Uricariu”).
Semnează în acest număr şi Al.
Cistelecan, D.R. Popa, I. Oprişan, Rodica
Grigore, Andrei Ionescu, C. Stănescu.
Se continuă publicarea în foileton a lucrării
„Lungul drum spre nicăieri. Germanii
din România deportaţi în URSS”
semnată de Lavinia Betea, Cristina Diac,
Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu.
BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI AR-
TISTIC 3 / 2013
Citesc interviul cu George Şovu, cu
supratitlul „Seniorii literaturii noastre” şi
iau seama că-l confund cu Coman Şova,
directorul revistei. George Şovu, născut în
1931, e prozator şi scenarist (cunoscut cu
seria filmelor „Liceenii”): „Eu m-am simţit
totdeauna profesor”, declară. „Am plecat
de la Agerpres (după şase ani; a ajuns aici
după absolvirea facultăţii de filologie la
vr20130304.indd 250
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 251
Iaşi ca şef de promoţie, cu diplomă de merit),
fiindcă nu eram membru de partid”…
Opinii, lecturi, consemnări: Florentin Popescu
(redactor-şef), Liviu Grăsoiu, Ion
Roşioru, Marian Barbu, Titus Vîjeu, Dan
Anghelescu şi… Ion Dodu Bălan, Aureliu
Goci. Plus... Nicolae Dan Fruntelată (dispărut
din peisajul literar; îl citez, de curiozitate,
din „Jurnal bătrân”: Mediocre şi mediocri,
contemporani cu noi, îşi etalează
bogăţia, suficienţa şi aroganţa în faţa unui
popor siderat de sărăcie, de neputinţă şi, o
spun fără nici un fel de rezervă, de laşitate;
pomeneşte şi de „turnători de linia a doua
la Securitate”, deveniţi „parveniţi ordinari”,
care-şi cheltuiesc „euroii în marile
insule de plăceri ale lumii”).
CONVORBIRI LITERARE 2 / 2013
Reactorul-şef Cassian Maria Spiridon
scrie în continuare despre „Eminescu şi
opiniile sale economice” şi mărturiseşte:
„Cu greu am găsit opinii şi / sau teorii
economice depăşite sau în parte desuete
în raport cu starea economică şi politică
a zilei de azi”. Un citat la întâmplare
din Eminescu, scurt: „Pentru cel care
observă substituţia zilnică a elementelor
române prin elemente străine, care vede
cum totul ne scapă din mână, şi că avocaţii
şi politicienii noştri sunt cu desăvârşire
prinşi de curentul de a înstrăina,
prin toate mijloacele, ţara lor, pentru
acela perspectiva unui viitor mai bun
pentru poporul românesc nu există”. Interviu
cu Mihai Zamfir, luat de Gh. Simon
la… Mănăstirea Agapia, în august
2012. Aflăm că Mihai Zamfir a scris o
istorie… stilistică a literaturii române,
„o istorie foarte selectivă”, „obiectivă”,
„până la urmă o ficţiune”. Spune Mihai
Zamfir: „Poezia… este cea mai înaltă
formă de exprimare literară… Orice
mare literatură, europeană şi mediteraneană
a început prin / în versuri… Pentru
mine, literatura română a început,
poate, mai târziu decât se crede, adică
a început atunci când am avut şi noi primul
mare poet: pe Dosoftei… Am avut
şi avem o poezie extraordinară. Cu alte
cuvinte, mesajul literaturii române rămâne
în primul rând un mesaj poetic”.
În alte pagini, eseuri (istorie literară) de
Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, N.
Stroescu Stînişoară, Cornel Ungureanu,
Alexandru Zub, Antonio Patraş, Şerban
Axinte, Dorin Mironescu, C. Coroiu, C.
Parascan, Liviu Papuc, Mircea Platon,
Petru Ursache. Cronici de Ioan Holban,
Cristian Livescu, C. Dram, Dan Mănucă,
Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon,
Emanuela Ilie, Adrian Romilă, Mircea
Dinutz, Gh. Mocuţa, C. Trandafir, Gellu
Dorian, N. Creţu. Supliment poezie:
Rodian Drăgoi. Caius Traian Dragomir
– „România 2013”, apropo de citatul
din Eminescu (de mai sus): „Sărăcia nu
are şi nu a avut niciodată decât o singură
cauză: faptul de a avea un stăpân
sau stăpâni. Cine nu crede acest lucru
să cerceteze sursa bogăţiei Elveţiei sau
Suediei. Anul 2013 trebuie să fie acela în
care să dovedim că am intrat în NATO şi
în UE pentru a putea să refuzăm astfel
faptul de a avea stăpâni”.
MOZAICUL 2 / 2013
„Mişcarea ideilor” e dedicată lui
Victor Brauner (la 110 ani de la naştere)
– „de la picto-poezie” la „hieroglifizarea”
sentimentelor, conform Marinei
Vanci-Perahim. Mai semnează eseuri
despre Victor Brauner (şi despre avangardă,
indirect): Florin Colonaş, Isabel
vr20130304.indd 251
4/19/2013 12:16:52 PM

252
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
Vintilă, Cristina Oprea, Luiza Mitu (şi
Emil Nicolae, atotcitat), Gabriel Nedelea,
Petrişor Militaru. Declara Brauner:
„Sunt propriul meu scafandru… Eu trec
direct, zilnic, de la viaţa exterioară şi
superficială a aparenţelor spre adâncul
misterios şi necunoscut al vieţii interioare”.
Scrie Isabel Vintilă: „Suprarealiştii
au fost preocupaţi mereu de anumite
experienţe având caracter ritualic
realizate în spaţiul conştientului pentru
a favoriza descoperirea în profunzime
a inconştientului”. Se tot face caz şi de
ochiul stâng pierdut de Brauner în 1938.
În alte pagini, cronici la zi de Ion Buzera,
Maria Dinu, Mihai Ghiţulescu.
CAFENEAUA LITERARĂ 2 / 2013
Continuă ancheta „Poezia postmodernă”
(cu opt întrebări puse de directorul
revistei, Virgil Diaconu). Răspund acum:
Ioan Vieru (Postmodernismul, aşa cum
îl discutăm noi, nostalgici, nu mai este
demult. Izolarea, dictatura, lipsa diversităţii,
absenţa lecturilor la zi, au produs
o agregare a unor complexe de tot felul,
inclusiv că adevăratul postmodernism
vine din România, reeditând, într-un
fel, suprarealismul. O nouă literatură se
naşte oricum şi fără directivele acestor
celule de criză) şi Paulina Popa (Pentru
moment putem vorbi cu siguranţă despre
postmodernism ca despre ceva cu o
indeterminare, atâta vreme cât „familia
de cuvinte”: fragment, hibrid, relativ,
joc, parodie, ironie… încă mai este „la
mare căutare”). Eseuri şi cronici de Gh.
Grigurcu, Adrian Dinu Rachieru, Paul
Aretzu, Radu Voinescu, Ştefan Ion Ghilimescu,
Mioara Bahna. La suplimentul
de poezie, N. Silade.
RAMURI 1-2 / 2013
Gabriel Dimisianu, „Din Jurnal
(2010)” – notează pe 12 mai: „Ieri şi
alaltăieri m-am văzut cu N. M. (evident,
Nicolae Manolescu). Este într-o febricitare
perpetuă. La drept vorbind, nu doar
febricitare, ci şi stăpânire. Drumuri nenumărate
Paris-Bucureşti. Venit aici,
pleacă la Oradea, apoi la Cluj, la Sibiu.
La Bucureşti, probleme cu Uniunea,
probleme cu revista, problemele lui, alte
probleme. La U. S., aud, visteria e când
plină, când goală. Cazinoul, când productiv,
când, ca acum, în lichidare, după
cum am înţeles. Cum face faţă N. atâtor
lucruri, cum? E secretul lui”. Pe aceeaşi
pagină (dar întinse pe alte două pagini),
Gh. Grigurcu, în „Pagini de jurnal”: Despre
poezie se poate spune ceea ce spunea
Sfântul Augustin despre timp: „Ştiu
ce este doar atunci când nu sunt întrebat
ce este”. Şi: „Să fie memoria o formă de
justiţie şi uitarea una de absolvire? Dar
în câmpul literelor uitarea nu e întotdeauna
operantă, chiar dacă ar îndreptăţi-o
valoarea literară scăzută sau nulă.
Proletcultiştii noştri bunăoară au acum
imaginea unor damnaţi, aidoma acelor
omuleţi ce apar în gura căscată a Leviathanului,
în frescele unor vechi biserici.
Neantul nu-i primeşte. Ei continuă a ne
bântui asemenea unor strigoi cu atât
mai terifianţi cu cât unele istorii literare
le mai fac loc cu un exces de atenţie”.
Rubrici de interes: Adrian Popescu, N.
Prelipceanu, Nichita Danilov, Cassian
Maria Spiridon, Florea Miu. La „Cărţi
şi autori” semnează Paul Aretzu (redactor-şef
), Gabriel Coşoveanu (director),
Gabriela Gheorghişor, Daniela Firescu,
Ioan Lascu, Horia Dulvac, Ştefan Vlăduţescu.
În cuprins : Andrei Zanca, G.
vr20130304.indd 252
4/19/2013 12:16:52 PM

M I S C E L L A N E A 253
Vulturescu, Mircea Stâncel, Felix Sima,
Gh. Schwartz.
ARGEŞ 2 / 2013
Amuzantă păţania adevărată a lui
Adrian Alui Gheorghe cu o publicaţie
online (mai degrabă politică decât culturală)
intitulată lapunct.ro, unde a colaborat
şi brusc a fost cenzurat de „un consiliu
editorial” şi exclus, motiv să facă
un apel: Dragi confraţi scriitori, să fiţi
atenţi ce scrieţi, „un consiliu editorial”
vă monitorizează şi vă dă peste degete
cu rigla. Lucian Vasiliu (prezent cu biobibliografia
sa, cu poeme şi cu o cronică
semnată de Mircea Bârsilă la cărţile
lui), în interviul luat de Dumitru Aug.
Doman: „Junimea” muzeografică în
formulă nouă a fost tot un vis („al inteligenţei
libere”, zicea Maiorescu despre
cea din secolul al XIX-lea). Mărturisesc,
era şi pe atunci (1977-1989) caracudă,
parcă mai bine... crescută, totuşi, decât
astăzi. Ne „băteam” pentru erudiţie,
pentru respectul faţă de tradiţii şi limba
maternă, cultivam mentalitatea europeană.
Sancţionam impostura, duplicitatea,
amatorismul... Nu aveam conştiinţa unei
generaţii... Arta este joc, hârjoneală, tăvăleală,
copilărire, inventivitate, dezinvoltură,
gratuitate... Avem o limbă poetică
bogată, hrănitoare, suplă! Texte de
N. Oprea, Ioan Lascu, N. Coande, Marin
Ioniţă, Leo Butnaru, Ioana Dinulescu,
Aurel Sibiceanu, Magda Grigore, Mariana
Şenilă-Vasiliu. Poeme: Horia Bădescu
– 70.
LIVIU IOAN STOICIU
COMUNICAT
În ziua de 11 martie a.c. a avut loc
şedinţa Comitetului Director al USR, în
prezenţa preşedintelui USR, Nicolae Manolescu,
a primvicepreşedintelui Varujan
Vosganian, a vicepreşedintelui Gabriel
Chifu şi a membrilor săi, Mircea Mihăieş,
Calistrat Costin, Cassian Maria Spiridon,
Leo Butnaru, Horia Gârbea, Adrian Popescu,
Nicolae Prelipceanu.
Ordinea de zi a cuprins o informare
a preşedintelui USR, dl Nicolae Manolescu,
asupra situaţiei Uniunii, anunţând
redresarea financiară a USR: începerea
derulării contractului de încheiere a Casei
Vernescu, precum şi sprijinul serios
promis de Ministerul Culturii revistelor
ANUC, printre care şi cele ale USR. S-a
discutat de asemenea despre mutarea sediului
central al Uniunii la Casa Vernescu,
din cauza retrocedării de către stat a Casei
Monteoru moştenitorilor, în urma unui
proces de anulare a donaţiei din 1945.
Vicepreşedintele USR, dl Gabriel Chifu,
a prezentat stadiul proiectului legii timbrului
cultural, modificată în aşa fel încât
să poată fi funcţională, precum şi modul
de funcţionare şi tarifele Casei Scriitorilor
„Zaharia Stancu” de la Neptun, care sunt
afişate pe situl USR şi pe siturile filialelor
USR. S-a hotărât încheierea unui protocol
între USR şi Primăria Sectorului 2,
în vederea organizării Centrului Cultural
European Gara de Est 1903.
Comitetul Director a luat act de demisia
doamnei Irina Horea din funcţia de
vicepreşedinte al USR.
***
În ziua de 12 martie a avut loc şedinţa
ordinară a Consiliului USR, care
a început cu o informare a preşedintelui
asupra situaţiei USR, cu un accent pe situaţia
reală a Uniunii şi procesul mutării
din Casa Monteoru, care se va încheia în
ziua de 15 aprilie. Dl Nicolae Manolescu
a subliniat – a câta oară? – că tot ce se
vr20130304.indd 253
4/19/2013 12:16:53 PM

254
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
vehiculează prin mass-media în ultimele
săptămâni sunt inexactităţi, evident direcţionate
în atacuri la persoană. În urma
retrocedării Casei Monteoru familiei
Angelescu, birourile Uniunii se vor regăsi
în Casa Vernescu, acolo unde au mai
funcţionat o vreme şi în anii ʼ90. În ce
priveşte finanţarea activităţilor Uniunii,
aceasta s-a reluat, cu o anume economie,
reducerea salariilor cu 10 la sută şi reducerea
personalului revistelor USR cu
câte un post, ca urmare a încheierii contractului
pentru spaţiul fostului cazinou
de la Casa Vernescu şi a obţinerii unor
finanţări de la Ministerul Culturii pentru
revistele ANUC. A fost prezentat raportul
Comisiei de Cenzori privind anul
financiar 2012. Primvicepreşedintele
USR, dl Varujan Vosganian, a prezentat
bugetul USR pe anul în curs, buget care
a fost aprobat, prin votul membrilor Consiliului.
Atât raportul cât şi bugetul au
confirmat redresarea financiară a USR.
Intense dezbateri au fost consacrate modificărilor
aduse statutului USR, în vederea
desfăşurării mai eficiente a activităţilor
diverse ale uniunii. A fost votat de către
membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor
din România STATUTUL modificat, aşa
cum a rezultat din dezbaterile care au avut
loc în Filiale şi din propunerile primite de
Comisia de Statut. Preşedintele Comisiei
de Validare, dl Dan Cristea, a dat citire
listei de membri stagiari care au avut
dreptul să se titularizeze după cei trei ani
prevăzuţi în statut. Dintre aceştia, o parte
au devenit membri titulari. Menţionăm
că în noul statut nu mai sunt prevăzuţi
membri stagiari, urmând ca aceia care au
rămas stagiari să aştepte până când se fac
cei trei ani care le permit definitivarea în
USR.
Consiliul a luat de asemenea în discuţie
statutul revistei Secolul 21, care nu
aparţine USR, dar deţine spaţii generoase
în Casa Vernescu. Redacţia acestei reviste,
cândva a Uniunii Scriitorilor, dar
aparţinând în prezent Fundaţiei Secolul
21, va trebui să se restrângă, ca urmare a
mutării tuturor birourilor USR în spaţiul
disponibil la Casa Vernescu.
A fost ultima şedinţă a Consiliului
Uniunii Scriitorilor care s-a ţinut în Sala
Oglinzilor din Casa Monteoru.
Publicăm, mai jos, lista membrilor
titulari, aşa cum a fost ea decisă de Comisia
de Validare:
FILIALA ARAD
T. S. Khasis
Ana Rău Lehotska , scriitoare slovacă
Andrei Mocuţa
Mihai Vieru
FILIALA BUCUREŞTI
CRITICĂ
Nicolae Constantinescu
POEZIE
Denisa Mirena Pişcu
PROZĂ
Ioan Matei
Alexandru Păduraru
Daniela Zeca Buzura
TRADUCERI
Ona Frantz
Antoaneta Pleşa Lilica
FILIALA CLUJ
Ioana Sasu-Bolba
FILIALA CRAIOVA
Lavinia Similaru
FILIALA IAŞI
Catinca Agache
Călin Ciobotari
Stelian-Traian Dumistrăcel
Luminiţa Mihai
vr20130304.indd 254
4/19/2013 12:16:53 PM

M I S C E L L A N E A 255
Dumitru Necşanu
Adrian C. Romila
Alexandru-Ovidiu Vintilă
FILIALA SIBIU
Rita Chirian
FILIALA SUD – EST
A.G. Secară
FILIALA TIMIŞOARA
Tudor Creţu
Doina Bogdan Dascălu
Bata Marianov
Aurelian Sârbu
Adriana Weimer
Ca să nu mai existe comentarii în necunoştinţă
de cauză, reamintim membrilor
USR acest articol din Statutul USR
aprobat în 2009: „Prezentul statut poate
fi modificat de către CUSR („Consiliul
USR, numit în continuare CUSR...” art.
23)...” (Art. 61).
Sala Oglinzilor. Ultima întâlnire. Vineri,
29 martie, la prânz a avut loc, în Sala
Oglinzilor, despărţirea de Casa Monteoru.
Manifestarea a purtat titlul Sala oglinzilor.
Ultima întâlnire. A fost un maraton
de evocări şi poeme, la care au luat parte
activ: Ana Blandiana, cu evocări şi un
poem, Dan Hăulică, Gabriel Dimisianu şi
Ion Ianoşi, cu evocări, Ion Pop, Traian T.
Coşovei, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu,
cu poezii, Ion Horea, cu o evocare şi trei
rondele, Antoaneta Ralian şi Dan Cristea,
cu evocări, Horia Gârbea, Adrian Popescu,
Nicolae Prelipceanu şi Gabriel Chifu,
cu poezii. În afara unui numeros public,
au mai fost de faţă, cu sau fără intervenţii
din sală, scriitorii: Dumitru Radu Popescu,
George Bălăiţă, Augustin Buzura,
Mircea Cărtărescu, Mihai Şora, Livius
Ciocârlie, Angela Marinescu, Romulus
Rusan, Irina Horea, Gheorghe Schwartz,
Lucian Vasiliu, Peter Şragher, Dan Mircea
Cipariu, Eugen Şerbănescu, Marian
Drăghici, Florin Toma, Ofelia Prodan, un
cristian, Sorin Lavric, Simona Vasilache,
Carolina Ilica, Valentin Hossu-Longin,
Varujan Vosganian, Eugen Suciu şi alţii.
Moderatorul întâlnirii a fost dl Nicolae
Manolescu, ale cărui evocări au
provocat şi celorlalţi amintiri interesante
despre anii dictaturii, de la şedinţele
Consiliului Uniunii Scriitorilor, în cadrul
cărora s-a făcut adesea opoziţie pe faţă la
„indicaţiile de partid şi de stat”. Numele
celor care s-au opus atunci activiştilor de
partid au fost rostite în cadrul evocărilor.
Iată câteva dintre aceste nume: Octavian
Paler, Mircea Zaciu, Dan Deşliu, Dorin
Tudoran, dintre cei absenţi, iar dintre cei
prezenţi la ultima întâlnire, Ana Blandiana
şi Nicolae Manolescu. Alături de cei
prezenţi au „defilat” pe un ecran scriitori
din toate generaţiile care s-au perindat
de-a lungul deceniilor prin această sală,
mulţi nume de manuale de literatură, de
la Marin Preda şi Nichita Stănescu la
Mircea Cărtărescu şi Ion Stratan, unii
prezenţi chiar fizic acolo. Fotografii de
Ion Cucu şi un cristian au reînviat astfel
o uniune a scriitorilor de elită. În felul
acesta a fost realizată un fel de definiţie a
Uniunii Scriitorilor de la începuturile ei
şi până acum. Casa Monteoru va fi predată
proprietarilor în ziua de 15 aprilie.
A P E L pentru Casa Monteoru
O clădire cu profunde semnificaţii
culturale din centrul Bucureştiului va
dispărea, începând cu data de 15 aprilie
a.c., din circuitul public. Casa Monteoru
s-a numit cândva Casa Scriitorilor „Mihail
Sadoveanu” şi a găzduit întâlniri ale
scriitorilor de primă mărime, întâlniri cu
vr20130304.indd 255
4/19/2013 12:16:53 PM

256
V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă
mari personalităţi ale literaturii universale,
premianţi Nobel. Umbrele marilor
scriitori români, Mihail Sadoveanu, Tudor
Arghezi, George Bacovia, Marin Preda,
Nichita Stănescu şi câţi alţii se întâlnesc
aici, în Sala Oglinzilor şi în holul monumental
al acestei case, cu nume celebre
ale literaturii universale, care le-au trecut
pragul, precum: Umberto Eco, Pablo Neruda,
Mario Vargas Llosa, Günther Grass,
Saul Bellow şi mulţi alţii.
Aici s-au desfăşurat şedinţele Consiliului
Uniunii Scriitorilor în anii dictaturii
ceauşiste, fiind, cu siguranţă,
singurele prilejuri când se lua poziţie
public şi răspicat împotriva cenzurii şi a
„preţioaselor indicaţii”. Aici s-au auzit
vocile celor care contestau „preţioasele
indicaţii”, printre care Dan Deşliu, Ana
Blandiana, Dorin Tudoran, Octavian
Paler, Mircea Zaciu, Bujor Nedelcovici,
Mircea Dinescu. Aici au activat mai toţi
marii scriitori ai celei de-a doua părţi a
secolului precedent, cei care populează
astăzi manualele de literatură română.
Această casă, plină încă de amintirea
tuturor celor de mai sus şi a multor altora,
a fost redată de justiţie moştenitorilor
fostului proprietar şi este în pericol să
dispară, şi odată cu ea să fie ştearsă toată
această memorie culturală acumulată între
acei pereţi. Statul român, cel care a
fost proprietarul ei până acum câţiva ani,
poate să redevină, legal, proprietar şi să o
redea circuitului cultural, aşa cum a făcut
în alte situaţii similare (vezi cazul sediului
UNITER de pe str. George Enescu).
Ne permitem chiar să afirmăm că statul
român, prin organismele sale alese şi numite,
are datoria de a cumpăra această
casă, a o restaura, pentru că este vorba de
un monument istoric şi de arhitectură, ca
unul în care se mai poate regăsi stilul lui
Ion Mincu, pentru a o transforma într-un
centru cultural, unde să aibă loc evenimente
literare şi artistice de importanţă
naţională. Renunţarea la folosirea publică
a acestei case este, aşa cum afirmă un cunoscut
arhitect de azi, „ştergerea cu buretele
a unei fabuloase aduceri aminte”.
Facem un apel la toate organismele
statului, de la Preşedinţie la Guvern
şi la Primăria Municipiului Bucureşti
să nu-şi uite datoria pe care o au faţă
de istoria culturală a României, că
aceasta este, în fond, componenta cea
mai importantă a identităţii noastre
naţionale, în cadrul Uniunii Europene.
Semnează: Nicolae Manolescu,
Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Nicolae
Prelipceanu, Ana Blandiana, Gabriela
Adameşteanu, Dan Hăulică, Varujan
Vosganian, Gabriel Dimisianu, Romulus
Rusan, Ion Pop, Marta Petreu, Mihai
Şora, Horia Gârbea, Denisa Comănescu,
Marian Drăghici, Dan Cristea, Liviu Ioan
Stoiciu, Ion Vartic, Mihai Zamfir, Livius
Ciocârlie, Nora Iuga, Magda Cârneci,
Luiza Palanciuc, Sorin Lavric, Simona
Vasilache.
Toţi cei care doresc să se alăture acestei
cauze pot semna petiţia pe site-ul
www.petitieonline.ro.
ANUNŢ IMPORTANT!
În atenţia colaboratorilor:
începând cu acest număr, sediul
revistei Viaţa Românească s-a mutat
la Casa Vernescu, Calea Victoriei
133. Intrarea se poate face și
prin str. Sfinții Voievozi nr. 61.
vr20130304.indd 256
4/19/2013 12:16:53 PM