o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

AICI SE ARATĂ UN VOIEVOD MARE ŞI UN JDER MITITEL
Cuviosul ieromonah Nicodim, fost în lumea profană fecior al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş, era o
fiinţă care-şi căuta înţelepciunea întru mâhnire şi cărţile sfinte. Voia să uite, deşi nu putea, că lumea-i
spusese cândva «al doilea Jder». Avea şi el într-adevăr pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn
oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de coloarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi,
după el, toţi feciorii doamnei sale în număr de cinci.
Întăi fuseseră patru feciori, dar, de vreo şapte ani, se adăogise şi al cincilea. La început, când sosise la
Timiş, între comisul Manole şi starostele Nichifor Căliman, acel băieţandru subţiratic, străin şi orfan, nimeni
nu bănuia că el ar fi fiind mezinul celor patru. Numai după trei ani, jupâneasa Ilisafta comisoaia, care era
ageră muiere, începu a se uita cu mare luare-aminte la acel fecioraş şăgalnic, până ce descoperi că, în
coada ochiului lui stâng, îi naşte pata de Jder. Întăi a fost o întunecare a pieliţii, după aceea s-a zămislit
perişor în semnul ştiut domniei sale, întocmai ca la feciorii săi, cât ai pune degetul cel mare. Atuncea s-a
spăimântat foarte jupâneasa Ilisafta, numărându-şi pe degete naşterile cunoscute; pe urmă i-a fost mai
drag acel prunc săriman, strângând partea cu jder la sânul său. Avea un sân larg dumneaei şi un trup bine
împlinit, care fusese frumuseţă în Ţara-de-Sus; şi o privire tare sub sprâncene negre, şi un glas
îmbielşugat, care săgeta ades, însă nu cu răutate. Măicuţa acestui prunc, îşi zicea dumneaei, aşa ca să
audă şi alţii, a fost mai tânără decât mine şi cu mult mai frumoasă, ca să descalice comisul la poarta ei,
când dumnealui era în pribegie în Ţara-de-Jos. Dumnezeu i-a pus semn şi l-a trimes tot la mine, ca să-i ţin
loc celei care s-a prăpădit, cine va fi fost şi unde va fi fost, — asta-i o taină pe care nu poate s-o ştie
nimeni, poate nici comisul.
Când intrase mezinul la Timiş, tocmai se întâmplă să-l tundă pe Nicoară la Neamţu şi să-l binecuvânteze
prea sfinţitul Iosif în tagma monahicească, punându-i nume nou Nicodim. Aşa că şi asta părea o rânduială a
înţelepciunii Celui mai presus de noi: că Dumnezeu a primit pe feciorul al doilea al casei comisului, însă a
adus îndată pe mezin. Deci fratele său părintele Nicodim îl cunoscuse cel mai puţin pe Ionuţ Păr-Negru. Din
pricina asta monahul era bucuros să vadă din când în când pe acest «trimes».
Cum îi intra în chilie lumina acelui obraz tinerel, se bucura ridicându-se de la masa lui de pe târfăloagele
cele vechi picurate cu ceară, cuprindea pe copil de după umeri şi-l săruta în creştetul capului, simţind în
nări mireasmă de flori de câmp. Îi plăcea după aceea să-l asculte vorbind. Îi da din când în când
învăţătură, spunându-i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N-avea de unde-l prinde şi ce-i face.
Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.
Nu era frumos; avea nas cam mare, ca şi tatăl său Jderul cel bătrân. Avea înclinare spre deşertăciune şi
strai frumos. «Parcă n-are cui sămăna întreba comisoaia înălţându-şi ochii la sfintele icoane. Aşchia nu
sare departe de trunchi.»
Era fără linişte; îi plăcea toate zburdăciunile. Învăţase cu uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului la
starostele Căliman; iar acuma era nedespărţit de fratele său cel mare Simion, între caii de la herghelia
domnească, îndrăznea să încalece harmăsarii cei mai nărăvaşi.
Vorbeau încă, părintele Nicodim şi Jderul cel mititel, când coborau de sub pădurea din asfinţit, de la
chilie, ca să intre la adunarea soborului şi dregătorilor ţinutului, în cetăţuie. Clopotele dădeau slavă din
când în când şi aveau şi răstimpuri de alinare.
— L-am văzut pe măria sa acu trei ani, îşi aducea aminte Ionuţ. M-a mângâiat pe obraz şi plete. Are la
mână un inel cu pecete mare. N-am îndrăznit să mă uit la măria sa, dar acuma am să îndrăznesc.
— Ţi-a fost frică întrebă monahul, zâmbind.
— Da. Aşa mi-a mai fost mie frică odată când mi s-a făcut inima numai cât o scânteuţă. Dar atuncea
eram mititel.
— Când a fost asta
— Asta, bădiţă Nicoară, a fost...
— Când trecem prin norod, nu-mi spune Nicoară.
— Asta, părinte Nicodim (lasă-mă să-ţi spun încetişor «bădiţă Nicoară»), asta, părinte Nicodim, mi s-a
întâmplat mie când aveam numai cinci ani şi mergeam cu moş Căliman starostele, ca să prindem iepuri. Are
moş Căliman starostele un meşteşug de zvârle o scurtătură de băţ de corn încârligată la capăt, încât
păleşte iepurele de la douăzeci de paşi. Cum i-l scoală cânii, cum l-a şi lovit. Prinde iepurele şi cu ogari; dar
mie îmi place mai mult când azvârle scurtătura de corn. Pe urmă se suia calare, mă lua pe botul şelei
dinainte, şi ne înturnam acasă. Mătuşa Varvara ieşea în prag. Acuma într-un rând, după ce ajungem noi
acasă, mătuşa Varvara n-are pe cine trimete la moară ca să deie de veste morarului, s-aducă făină pentru
colaci. «Moara-i aproape; se vede din prag; du-te tu, Ionuţ, şi dă poruncă morarului.» Eu mă duc pe
cărare; ajung la moară şi iese în prag morarul cu părul buhos şi nu mă sfiesc de el; îi spun ce aveam de
spus; după aceea încep să cotilesc încolo şi încoace, până ce ajung în dosul morii şi acolo, în dosul morii,
văd că întoarce capul şi se uită la mine un iepure de o sută de ani. Atuncea m-am spăriat şi am ţipat. Am
fugit acasă şi am spus mătuşii Varvara întâmplarea.
— Care iepure de o sută de ani
— Era măgăruşul morarului, zâmbi, fecioraşul. Am să-ţi mai spun eu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şi
altele câte mi s-au întâmplat mie de când sunt eu pe lume. Acuma vine Vodă şi n-avem vreme.
— Ascultă, Ionuţ, de ce ai cotit pe cărarea asta şi n-ai dat de-a dreptul printre oameni
— Am apucat pe altă cărare Nici n-am băgat de seamă.