o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

SE VEDE CUM SE LEAGĂ O FRĂŢIE DE CRUCE ŞI SE ARATĂ MAI ALES DESPRE CE VORBESC TINERII
DIN TOATE TIMPURILE
Erau amândoi în primăvara vieţii lor şi în primăvara tot aşa de trecătoare a acelui an 1469. Din cerdacul
de sus al stăreţiei văzură munţii limpezi sub puterea amiezii şi valea Nemţişorului învăluită de abur strălucit
spre Branişte. Curtea dintre ziduri era plină de forfotă de călugări; numai panţirii stăteau neclintiţi la locurile
lor de strajă. Când coconul domnesc coborî treptele, cel din capul scării tresări desfăcându-şi picioarele şi
bătând cu suliţa în pământ. Alexandrel îi zâmbi; el rămase ca de stâncă, mustăcios şi posomorit.
— Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la uşa măriei sale, lămuri Alexăndrel-Vodă. Mai sunt patru ca
dânsul. I-a adus măria sa cu sine din Ţara Muntenească. Când eram prunc, m-au purtat în braţe.
— Atanasie, se răsuci el spre panţir, astăzi n-ai mâncat, nici n-ai băut.
— Este vreme, răspunse sever oşteanul.
— Simţeşti mirozna de la cuhnii
Oşteanul nu răspunse. Coconul se duse râzând, cu soţul său. Doi tovarăşi ai lui Atanasie, dosiţi în laturea
şi-n umbra scării, scoaseră capete împodobite cu coif şi schimbară vorbe mormăite cu soţul lor, apoi se
mişcară în urma fecioraşilor, priveghindu-i de departe.
În medeanul din afara zidurilor, lumea se împuţinase. Sătenii se retrăseseră la căruţele lor, în capetele
hudiţilor şi-n ogrăzile chiliilor. Grupe de câte trei lefegii stăpâneau toate intrările. În afară de această
strânsoare ostăşească, era o mişcare vie şi venea de pretutindeni zvon de veselie, fiind toată lumea
aşezată la îndeletnicirea cu bucatele şi paharele.
După ce ocoliră zidul, se opriră lângă bisericuţa Sfântului Ion, privind valea. Dedesubtul lor era gropniţa
unde stăteau înşirate ţestele lucii ale monahilor adormiţi. Deasupra, pe pajişte, înfloreau clopoţei albaştri.
— Măria sa mă ţine totdeauna astfel lângă sine, la adunări şi mese, începu a da lămurire Alexăndrel-Vodă.
Măria sa zice că aşa trebuie, — şi eu mă nevoiesc să stau; dar când nu mai pot, cer voie alăturându-mă
de măria sa şi rezemându-mi tâmpla de umărul măriei sale. Atunci măria sa mă mângâie pe obraz; deci eu
înţeleg că mă pot duce. Când nu mă mângâie, oftez şi rămân la locul meu. Domnia ta, Ionuţ, n-ai
asemenea necazuri.
— Am şi eu ale mele, răspunse Jderul cel mititel. Dar toate trec, cum spune tătuţa.
— Ce necazuri poţi avea domnia ta, Ionuţ
— Ehe! Câte n-am eu! Când fată iepele şi răcneşte bădiţa Simion la mine... El nu strigă la slujitori; strigă
la mine. Zice că vrea să facă din mine vraci şi nălbar. Căci măria sa are nevoie de cai buni pentru oaste; şi,
dacă n-oi fi eu vraci bun şi nălbar, apoi rămân ostile măriei sale fără cai; leapădă iepele şi pier mânzii.
Obrazul coconului domnesc se lumină de râs. Un râs palid, cu dinţi mărunţi. Era în figura cu mustăcioară
bălaie ceva neliniştit şi nesigur.
— Şi domnia ta ce faci Fugi
— Negreşit. Dar dacă mă buciumă, mă întorc. Când eram mititel, nu m-am dus când m-a strigat şi mi-a
dat o bătaie ca aceea. Ştii ce pumn are bădiţa Simion Măria ta nu cunoşti asemenea năcaz.
— Nu. Dar eu n-am erete al meu, cu care să umblu singur pe câmp.
— Ştiu; şi nici nu te scalzi la iazul morii. Nici nu stai la pândă, când ţin sobor şi fac clacă ţigăncuşele
comisoaiei Ilisafta Jderoaia. Măria ta însă eşti voievod şi ai să ne stăpâneşti pe toţi, cu toate ale noastre.
Eu zic că-i mai bine să fii vodă.
— Mi-ai mai spus asta, şi te mulţumeşti să fii Ionuţ Păr-Negru.
— Întocmai, măria ta.
— Aş fi şi eu mulţămit să fiu Săndrel; dar măria sa mă înfricoşează cu datoriile pe care, după cât spune
măria sa, le au domnii. Căci fiind puterea lor dată de la Dumnezeu, ei trebuie s-o folosească pentru obşte.
Şi bucuriile şi dezmierdările voievozilor, zice măria sa, trebuiesc să fie puţine şi ascunse. Având toate sub
dreapta lor, nu le au pentru sine. Robului şi sărmanului le sunt îngăduite greşalele şi păcatele; dar
stăpânitorii au altă rânduială, căci au datorii mai mari în faţa lui Dumnezeu. Aşa că eu trebuie să învăţ la
dascăli, greceşte şi sârbeşte, şi să aflu ce spune Stagiritul şi ce a glăsuit fericitul Orighen.
— Aşa-i rânduială măriei tale.
— Crezi că eu nu ştiu Mai adaogă şi altele: că mătuşă-mea Chiajna mă poartă la toate mormintele, ca
să mă rog pentru răposaţii noştri, care au pierit toţi de năprasnică moarte. Iar fraţii mei mai mici plâng
pentru maica lor Doamna Evdochia. Înlăuntru, văd adunări în spătărie şi aud pe măria sa mustrând: afară
văd oşteni pe ziduri. Aud de judecăţi de ocine, de osândiri de lotri, de războaie. Cunosc că asta-i rânduială
unui voievod şi mă silesc să fiu ce se cuvine; însă doresc să-ţi spun o taină.
— Spune, măria ta. Ascult.
— Nu aşa, Ionuţ. Vreau întâi să înţelegi că eu te-am ales pe domnia ta pentru asta, ca pe un prietin.
— Înţeleg, măria ta; mă bucur şi-ţi mulţămesc.
— Domnia ta, Ionuţ, mi-ai plăcut de anul trecut, când te-am văzut întăia oară. Am văzut că eşti vrednic
şi ştii atâtea lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi o credinţă.
— Mă aflu nevrednic, măria ta, de atâtea laude.
— Nu râde, Ionuţ. Am a-ţi încredinţa o taină. Iar mai înainte de asta, trebuie să alcătuim o frăţie, ca să
am încredinţare că nu va şti pe lumea asta nimeni altul decât tine ceea ce am să-ţi spun.
— E o taină aşa de cumplită, măria ta
— E o taină mare.