o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

domnească şi răspundere mare. De când eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi totdeauna am închis
ochii când mă mângâia; iar acuma am ajuns să aud de la domnia sa asemenea vorbe.
— Care vorbe Te poftesc să nu plângi, jupâneasă Ilisafta; lacrimile femeii tulbură veninul bărbatului.
— Bine, atuncea nu mai plâng. Însă vreau să-i ştiu numele acelei tătarce.
— Jupâneasă Ilisafta, de vreo cincisprezece ani tot mă gândesc să-mi întocmesc acel răbuş. De mâni să
ştii că-l pun la cingătoare.
— Am auzit eu asta de multe ori. Mâni e primirea măriei sale. Lasă pe poimâni. Iar până atuncea spune ce
fac eu cu acel nelegiuit căruia nu-i pasă
— Acel nelegiuit vine pe drum cântând.
— Să ştii, comise, că se teme.
— Nu se poate; e sângele meu.
— Dumneata nu te fuduli degeaba. Copilu-i copil, şi se teme. Ţi-am spus să nu-l trimeţi. Dumneata l-ai
trimes.
— Mira-m-aş! Ţi-am spus eu, jupâneasă Ilisafta, să-l trimeţi Cine m-a rugat urmă comisul întorcânduse
spre stâlp; cine m-a rugat fel şi chip să trimet copilul ca să fie în ochii Domniei, să se bucure de mila
măriei sale Aş vrea să ştiu cine m-a rugat Poate ştii dumneata, jupâneasă Ilisafta
— Nu-mi aduc aminte să te fi rugat eu: îmi aduc aminte că i-ai poruncit să încalice. Ai strigat în casă să i
se puie mâncare la oblânc; ai mai strigat o dată să nu uite comisoaia să deie băietului contăşul cel frumos
şi căciulită; ai mai strigat o dată la argaţi să frece pe prag şi să-l lustruiască. Acuma ia-l de mână şi
pofteşte-l la masă pusă. Făcliile ard de trei ceasuri.
— Pe cât văd, am să-l iau de mână şi am să ţi-l aduc să-l culci cu capu-n poală, să-i cânţi ca unui
sugaci. Îl aud venind cu frate-său. Îi cunosc glasul. Cine-a vorbit de frică la un fecior al meu, să facă bine
să mai spuie o dată.
— Unde-i strigă jupâneasă Ilisafta, rănită.
Rănită stătu numai o clipă. Zvârcolindu-se şi sărind din fundul divanului, se repezi în întuneric pe
drumuşorul dintre tei. Slujitorii ieşiseră de la saraiuri, cu făchii de răşină. Făptura mătăhăloasă a lui Simion,
Jderul cel mare, apăru cea dintăi ochilor uimiţi ai comisoaiei Ilisafta. Pe sub braţul lui Simion, îşi scoase
capul Jderul cel mititel, râzând. Comisoaia îl primi strângându-l între sâni.
— Se îngrijea comisul că ţi-ar fi fost frică, noaptea la drum, îl mângâia dumneaiei c-un glas plin de
dulceaţă.
Din frumuseţile şi lucrurile prea plăcute ale tinereţii dumnisale, cărora căzuse robit Manole Păr-Negru cu
ani în urmă, mai ales glasul, ca o strună gravă de argint, se păstrase neschimbat. Era un glas tânăr şi
învăluitor, pe care şi fecioraşul se deprinsese a-l îngâna în alintările lui; şi tocmai acel glas era acuma
osânda comisului în zilele când stătea singur cu soţia lui în pridvor. În iatac, comisul nu intra decât după ce
jupâneasă Ilisafta adormea. Se întâmpla uneori că dumneaei se trezea din somn şi prindea să-i spuie
întâmplări şi mustrări până la un ceas târziu al nopţii. Comisul lua atunci de pe masă ceasornicul de năsip
şi-l ducea afară, ca să rămâie vremea pedepsei lui fără măsurătoare.
— Ai umblat bine Nu ţi s-a întâmplat nimica urma jupâneasă Ilisafta să întrebe.
Fecioraşul nu putea răspunde, din pricină că sta cu nasul în horbotele pieptului plin şi moale al comisoaiei.
Ea îşi pleca asupra lui căiţa naltă a capului, înfăşurată cu broboadă albă şi-şi legăna foile creţe.
— Iaca aşa am mai fost eu fără astâmpăr o dată. Câţi ani sunt de atuncea Se împlinesc cinci ani astăzi.
Tot aşa la o Sfântă înălţare, te-ai fost dus în munte cu tătarul. El a avut a sui la o stână; tu nu se ştie
ce-ai făcut. Poate te-ai rătăcit, ori te-a învăluit o negură rea. Tătarul se uita spăriat la mine cu ochii cât
gura paharului. Am sculat ţiganii în bătaie de bici. Am umblat în Valea Largă; s-au suit la Călmăţui; au ajuns
în Plai şi-au coborât pe la Curmătura Lupilor, au dat pe la Balta Dracului, ptiu-ptiu-ptiu! cruce de aur, nu
te-au găsit nicăirea...
— Cum era să-l găsească acolo, dacă el era acasă se veseli gros comisul.
— Cine putea şti că s-a suit într-un pod cu fân
— Aşa-i; nu putea să ştie nimeni. Vin-aici, băiete, porunci Manole Păr-Negru.
Flăcăuaşul se smulse ruşinat din horbote şi dădu fuga în pridvor, frecându-şi nasul.
— Aioca-s, tuţă.
— Văd. Ce-a poruncit măria sa
— Vine mâni.
— Bine; du-te şi înghite trei plăcinte de-a comisoaiei. Pe urmă culcă-te. Nu mai grăi; nu mai povesti.
Mâni dimineaţă, când se crapă de ziuă, trebuie să fim în picioare, înţeles
— Înţeles, tătuţă.
— Treci.
Fecioraşul sărută mâna părintelui său şi trecu în lumina odăii celei mari. Comisul îşi întoarse după el ochii
cu sprânceana nouroasă.
— Alei! cinstite comise, se tângui jupâneasă Ilisafta; nu pricep cum poţi avea aşa inimă cu acest copil!
— E bărbat, nu-i copil, jupâneasă Ilisafta.
— I s-ar fi putut întâmpla o primejdie.
— Da' nu i se mai întâmplă nici pe dracu.
— Ptiu! ptiu! ptiu! cruce de aur! Aşa ai fost domnia ta totdeauna: tiran şi hain.
— Aşa am fost. Să Ieşi băietul să doarmă.