o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

ÎN CARE SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ COMISUL MANOLE JDER ŞI MAI CU SAMĂ
ILISAFTA JDEROAIA
DUMNEAEI COMISOAIA
În sara aceea a strălucitei înălţări a Domnului nostru Hristos, după ce pentru toată lumea asta fusese zi
de hodină şi de petrecere, jupâneasa Ilisafta comisoaia abia îşi simţea trupul, aşa de multe îi fuseseră
umbletele şi truda, ca să gătească primirea de a doua zi a măriei sale. În odaia cea mare de la intrarea
caselor ardeau făclii în sfeşnice; în iatacul domniei sale şi al comisului lucea sâmburele de lumină al
candelei, la icoane; în pridvor venea puţină lucire prin uşile date în laturi. Aici, în pridvor, pe un divan cu
saltele de lână, încerca dumneaei să aibă puţină tihnă pentru ciolanele-i trudite. Comisul şedea într-un jilţ
cu pernă, mai la o parte. Din când în când veneau slujitori şi-i tulburau. Comisoaia îşi zângănea cheile, se
sălta de la locul ei şi se ducea. Se întorcea şi se aşeza iar în fundul divanului, oftând şi gemând. Orişicât de
trudită era gospodina casei, avea încă spor la vorbă, aducându-şi aminte de o mulţime de fapte ciudate şi
sfătuind cu comisul Manole. Dumnealui era un om puţin vorbăreţ şi dădea din când în când răspunsuri pe
cât se putea mai scurte, totuşi aceste răspunsuri îndeplineau slujba untdelemnului pe care-l torni peste
foc.
De cum înserase, dumneaei se frământa că nu mai vine «plodul cela».
— Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului, ca şi cum acela era
părinţii; nu ştiu ce minte au unii părinţi de trimet nişte copii la treburi grele şi-i lasă după aceea în
primejdie, ca să se întoarcă singuri la vreme de noapte. Ce s-a întâmplat acu doi ani cu băietul lui Todiraş
Aramă, jitnicerul, de la Bălţăteşti Fiind trimes în munte la Sihla, ca s-aducă seu sfinţit care-i trebuia
jupânesei Mălina, a ajuns într-un loc unde l-au împresurat neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea
apă a ieşit o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi fost pieptănată şi s-ar fi uitat frumos,
— ştiu eu că asta ai vrea să spui dumneata; — dar nu era pieptănată şi se uita înfricoşat şi rânjind. A spus
băietul repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, pe urmă s-a întors şi s-a pus cu fruntea într-un
trunchi de brad. A simţit cum îl pipăie ghiarele şi i se freacă de mâni păr aspru. A tras repede mânile în sus
şi a strigat cât ce-a putut: Piei, Satană! Atuncea Satana l-a apucat cu colţii de partea de dinapoi a
straiului. A zăcut băietul trei săptămâni din acea spaimă. Ii pierise graiul. A trebuit să vie egumenul de la
Sihla, să-i cetească dezlegările.
— A fost un urs.
— Care urs, când avea înfăţişare femeiască şi era despletită
— Atuncea ursoaică..
— Dumitale îţi vine a pruji, ca totdeauna. Ai tot atâta minte ca în acei ani când ne-am cunoscut la
Târgu-Doamnei. Frumos iarmaroc era atuncea şi feluri de feluri de şatre cu mărfuri din Ţara Nemţască şi din
Ţara Leşască. Dumneata te-ai pus să te trânteşti c-un tătar gol până la mijloc, care se fudulea, pe o
podină, că om mai tare decât dânsul nu s-a aflat de la Alisandru Machedon! Asemenea oameni care se
luptă prin iarmaroace au dresuri, umblă unşi cu unsori descântate, ca să-ţi lunece mâna de pe trupul lor; îs
raşi pe cap, ca să nu-i poţi apuca de păr; ştiu meşteşuguri ascunse de te înhaţă de dedesubt şi te zvârl în
cap, cum am mai văzut că s-a întâmplat de atâtea ori. Ce ţi-a venit dumnitale să te iei la trântă cu
asemenea dihanie Din dragoste pentru mine Ca să te fuduleşti şi să-ţi arăţi puterea Dar aveai a lupta cu
mine, nu cu acel tătar. Ei, iaca, acea minte ai avut şi te-ai luptat cu dânsul. Vrei să spui că nu te-a răpus
— Vreau să spun.
— Însă putea să te răpuie; şi atuncea nu mai eram comisoaia Ilisafta şi n-aveam patru feciori şi cu
acesta care nu mai vine al cincilea. Adicătelea avem unul pe care l-am prăpădit şi de aceea ne-a venit
acest mezin în loc. Dar părinţii au asemenea minte, că vor să-l piardă şi pe acesta. Care-i acolo Tu eşti,
nană Chiră Ce vă mai trebuie, de nu-mi lăsaţi şi mie o leacă de tihnă la o zi ca asta Să stau liniştită, să
tac, să nu spun nimica şi să n-aud nimica. Ce vă mai trebuie de la cămară Iaca vin.
Ştiu, cât ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. Însă eu m-am întors, că alt loc,
pentru puţină hodină, n-am în altă parte. Mi-am adus aminte de alta. Acu cinci ori şase ani...
— Trebuie să fie mai de mult.
— Nu. Se împlinesc tocmai şase ani la Sân-Petru. Eram în Târg, sub Cetate. La Petrea Gotcu, nuntă a
unei surori a lui. Băietul cel mititel al lui Petrea Gotcu a căzut în fântână.
— Ce-a căutat a aflat. L-a scos ud şi i-a tras tatu-său o bătaie, cum se cuvine.
— Lasă asta. Vorbesc de câte se pot întâmpla copiilor.
— Acela era de şase ani. Ionuţ e bărbat.
— Cine spune asta Apoi când erai în vârsta lui nu te-ai luat la trântă cu tătarul în iarmaroc la Târgu-
Doamnei Ce minte a fost aceea Şi după asta, la două zile, n-ai sărit peste zăplaz la curtea tătuţei şi n-ai
venit la fereastra mea, ca să-mi spui ceva la ureche Minte-i asta Te-au simţit cânii şi au sărit hămăind
care dincotro S-au sculat slujitorii cu ciomege, crezând că au intrat hoţii A trebuit să te caţări pe stâlpul
cerdacului şi să te vâri pe sub streşină, în pod. Încât era o mirare de ce bat cânii la fereastra mea. Am
spus o minciună, că am văzut pe cineva venind în fugă de la grajduri şi sărind zaplazul prin dreptul ferestrei
mele. Au fost chemaţi toţi slujitorii şi robii la poruncă; i-au numărat; nu lipsea nimene. Trebuie să fie vreun
duh necurat, am zis eu; de aceea cânii nu mai contenesc. Pe urmă am mărturisit părintelui Dumitru
întâmplarea şi el mi-a făcut rugăciunea de iertare.
— Nu erai vinovată.
— Atuncea n-am avut nici o vină. Dar la un an după aceea n-ai tăiat o gratie