o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Prea sfinţite, grăi Domnul apropiindu-se de vlădica Iosif; intră prea sfinţia ta cu clerul în biserică, până
ce eu mă voi arăta norodului. Vin şi eu îndată după asta, pentru cele de cuviinţă.
Fără a aştepta răspuns, măria sa făcu semn cătră paicii care purtau de dârlogi caii. Înălţându-se în şa,
Domnul primi spata în mâna dreaptă, ridicând-o o clipă asupra poporului îngenunchiat şi tăcut. Şiragurile
dintăi păreau a nu cuteza să ridice frunţile cătră strălucitul chip al Domniei. După năravurile viclene ale
moldovenilor, însă, toţi se sileau să-l vadă pe furiş, strâmbându-şi grumazurile.
Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purtându-l câţiva paşi. Privi mulţimea îmbulzită şi supusă, în
medean, până cătră bolniţă şi la intrările tuturor hudiţilor. Erau mai mult de douăzeci de mii. Clopotele
conteniră; vibrările mai plutiră un timp peste tăcere.
— Să se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească pe Domnul său şi pe fiul nostru Alexandru-
Vodă.
Oştenii descălecaţi, care stăpâneau îmbulzelile, repetară porunca; un murmur scurt se împrăştie în mişcări
neregulate de vârtej; poporul se sui în sus c-o mişcare de val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile
îşi potriviră ştergarele. Câteva neveste ţipară de sfială, văzând pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de
lumină.
— Noroadelor şi creştinilor, zise iarăşi stăpânitorul, înălţând din nou până lângă tâmpla sa dreaptă straja
cu rubine a spatei; cunoaşteţi semnul Domniei mele carele se arată pentru legea lui Hristos Dumnezeu şi
pentru rânduială acestui pământ al Domniei mele. Poftesc tuturor bine şi bielşug; să ştie şi cei de jos că
judeţul nostru nu se va clăti niciodinioară din cumpăna dreaptă poruncită nouă de Cel care stă deasupra
vieţii şi a morţii.
Îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire şi înfricoşare aceste vorbe, trecându-le îndărăt în pâraie de
murmure. Trei ţipete înfricoşate izbucniră dintr-o dată; în acel loc, mulţimea se zvârcoli grăbit. Erau ţipete
de femeie. Se dădu îndată lămurire măriei sale că, de mare sfială, în acea clipă o muiere a slobozit din
măruntaiele ei un prunc.
Vodă zâmbi.
— De unde e acea muiere
Oamenii se feriră, lăsând pârtie până acolo. Babe cu conci înalt şi cu ştergare o ocroteau; una din ele
ridică în soare pruncul înfăşurat în broboadele maicei lui. Alexandru-Vodă râse, auzindu-i orăcăitul. Ştefan-
Vodă privi pe coconul său cu asprime, însă numai o clipă, căci se întoarse iarăşi zâmbind, spre norod,
aşteptând răspuns.
— E de la Drăguşeni, măria ta, dădu lămurire un bătrân nalt şi ciolănos, făcându-şi loc cu coatele.
Vodă, aplecându-şi ochii spre el, îl cunoscu numaidecât.
— Îţi mulţămesc de răspuns, staroste Căliman. Văd că ai venit să-ţi cunoşti dreptatea.
— Am venit la porunca stăpânului nostru, se fuduli cu multă umilinţă Nechifor Căliman, băgând de samă la
uimirea celor din juru-i.
— Ai făcut bine, staroste. Mai dă-mi o lămurire. După ţipet nu pot cunoaşte dacă e prunc ori fată.
— E flăcău, măria ta.
— Atunci să fie finul nostru şi numele lui să fie înălţare, după sfânta zi de azi. Să mi-l înfăţişezi, staroste,
la patruzeci de zile, cu tot cu mama lui şi cu omul ei. Şi pe acest prunc cu numele înălţare ţi-l hărăzesc
învăţăcel, să-l faci vânător domnesc.
— Am ascultat porunca, măria ta, şi am s-o plinesc întocmai. Iar până atunci, Doamne al nostru, să ne
dai voie să cinstim cumătria, închinând din fedeleşurile pe care le avem cu noi întru slava măriei tale.
— Staroste Căliman, porunci Vodă; întăi îngăduiţi să iasă Domnul vostru din biserică; după aceea
aşteptaţi dreptăţile; la urmă aveţi şi învoirea paharelor. Spune-mi dacă te mai poţi purta cu vrednicie în
slujba pe care o ai.
— Mulţămesc lui Dumnezeu şi măriei tale, răspunse bătrânul. Ne purtăm bine; de ce să spunem că nu,
dacă se chiamă că ne purtăm bine Văzând că ni se apropie vremea, ne-am învăţat feciorii la treburile
domneşti. Şapte avem şi toţi sunt vânători ai măriei tale. Acu patru ani, ca unul carele ştim că n-avem să
trăim cât lumea, am pus, măria ta, pe Sava dulgherul să ne facă raclă. Când şi când, ca să ne aducem
aminte de suflet, ne întristăm, măria ta, şi ne culcăm în acea raclă. Dar din ceea primăvară, văzând feciorii
noştri că suntem tot vârtos şi nu mai murim, au pogorât racla din pod şi acuma dau în ea orz la cai.
Domnul se veseli; iar noroadele cele mai din fund râdeau şi ele fără să ştie de ce.
Astfel măria sa a intrat cu faţa luminată pe sub bolta sfintei cetăţi, coborând la biserică. Fără zăbavă,
între clerici şi făclii, măria sa trecu la icoana făcătoare de minuni a Maicei Domnului, cea zugrăvită de Luca
Evanghelistul şi dăruită sfântului lăcaş în vremuri vechi de Paleolog, Împăratul Bizanţului. Prea Curata era
împodobită, pentru acea zi de bucurie, cu văluri albe, care luceau, prin fumegarea făcliilor şi umbra
naosului, ca flori de primăvară.
După ce cântară stranele cu puternic glas şi se făcură pomenirile, Vodă trecu spre mormântul lui Ştefan-
Vodă Muşat, ca să-i aprindă făclie pe lespede. Îl urmau coconul şi boierii, arătând chip întristat. Domnul nu
părea întristat în afară; dar înlăuntru îi sunau stihuri amărâte ale cărţii neamului său:
Iar Ştefan-Vodă Muşat a omorât pe Ilieş-Vodă Muşat;
şi Roman-Vodă fiul lui Ilie a omorât pe unchiul său Ştefan-Vodă;
iar Roman-Vodă a pierit înveninat;
şi pe Bogdan-Vodă Muşat l-a omorât fratele său Petru Aron-Vodă;
iar pe Petru Aron-Vodă l-a tăiat Ştefan-Vodă, feciorul lui Bogdan-Vodă...