o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Mai înainte decât toţi, pe drumuşorul bătut de copitele tabunurilor, umbla comisul al doilea Simion,
deschizând porţile la grajduri şi zăvoarele la închisori. Slujitorii armaţi ai hergheliei erau pretutindeni, dar nu
se vădeau nicăieri. Apăreau numai după trecerea lui Vodă.
Unul din aceşti slujitori cu suliţă veni pe un drumuşor cotit la vistiernic şi-l pofti din partea comisului al
doilea, care-l văzuse rămas stingher, să treacă înainte în calea măriei sale. Astfel Cristea se găsi îndată în
preajma grajdului lui Catalan. Simion îi zâmbi şi-i făcu un semn de prietinie, apoi, luându-şi iar înfăţişarea
obişnuită, deschise porţile casei scunde de bârne, poftind pe Domn, însă trecând el cu repeziciune înainte.
Canaturile clădirii rămaseră deschise; prin el, în urma lui Vodă, intră numai soarele; ceilalţi curteni se
opriră afară. Alexăndrel-Vodă găsi în sfârşit prilej să scape de strânsoare, cătră fumul de sub pădure, unde
băgase de samă arătarea subţire a fratelui său de cruce Ionuţ.
Curtenii de afară luau aminte ce se petrece în umbra căsuţei de bârne. Harmasarul alb întoarse capul
spre lumină. Bătu de trei ori cu copita în pământ, apoi avu un râs moale. Domnul îl mângâie pe frunte, după
aceea puse în şoaptă câteva întrebări comisului al doilea.
Fratele nostru Simion nu ştie să răspundă decât «da» ori «nu», îşi făcea socoteala vistiernicul, cercând a
înţelege ce se spune înlăuntru. La Domn trebuie vorbă înflorită, fără de care nu faci nimica. Mai degrabă
grăieşte calul; pe când Simion al nostru rămâne neclintit. La domni şi crai, dimpotrivă, trebuie să arăţi
obraz vesel; să ieşi înainte, să te închini cu grabă, să te bucuri de orice mişcare; tu însuţi să pari a avea în
tine argint viu, chiar dacă eşti leneş din fire; aceasta-i datoria curteanului.
Măria sa a întors fruntea, fără să se mai uite la al doilea comis, şi a ieşit de la Catalan.
— Unde-i Alexandru-Vodă
— E sub pădure, măria ta, la foc, cu soţiile sale mai tinere, a dat lămurire comisul Manole Păr-Negru. A
dus acolo feciorul nostru cel mezin puţină gustare pentru măria ta. Te rugăm umilit, măria ta, eu şi
jupâneasa Ilisafta, să cinsteşti bucatele noastre.
— A, acolo-i acel fecioraş pe care-l chiamă Ionuţ Păr-Negru
— Întocmai, măria ta.
— N-am poruncit noi să fie adus la curtea noastră să fie tovarăş lui Alexandru-Vodă.
— Ne bucurăm prea mult de mila măriei tale.
— Şi n-am poftit noi, jupân Manole Păr-Negru, să găsim pe acest al doilea comis al nostru de la Timiş
întru altă stare decât acea în care se află
— Sunt şi eu mâhnit, mărite Doamne, că fiul nostru cel mai mare încă n-a pus cununa de mire.
— Este vreo pricină Să se apropie de domnia mea şi să-mi mărturisească. Îl văd vrednic în toate. Aş
pofti să împlinească şi această poruncă a noastră.
Simion veni la porunca domnească tocmai când măria sa ajungea la focul de sub streşina pădurii, unde
Jderul cel mititel şi Alexăndrel-Vodă se veseleau, pârând şi ei flăcări vioaie în blândeţa primăverii.
Domnul îi privi un timp cu mare plăcere, apoi înainta la pânza albă de in întinsă pe iarbă. Un fedeleş de vin
stătea poponeţ alături, ca un pitic al tainiţilor pădurii, care anume luase acea înfăţişare, pentru petrecerea
domnească. Coşuri şi cratiţi erau învălite cu ştergare.
Ionuţ se închină şi puse pe pânză două talgere de cositor. Găsi în coşuri şi două cupe. Descoperi cratiţa
cu claponul gătit împărăteşte şi-şi spuse vorbele întocmai. De asemenea alte vorbe potrivite şi fără greş
rosti, aducând sub nasul domnesc prepeliţile împănate, în ţiglă subţire de lemn.
Vodă şi cuconul său se aşezară pe butuci de brad. Curtenii rămaseră în picioare, bucurându-se numai cu
ochii de bucatele comisoaiei Ilisafta. Atunci îndrăzni Simion să iasă la lumină în vederea măriei sale.
Era cu capul descoperit. Avea în frunte deasupra ochilor un semn tămăduit de lovitură de sabie. Privea
drept şi fără de nici o frică pe măria sa. Era vinovat, îl judeca vistiernicul, că nu se sileşte să zâmbească.
— Jupâne Simion Păr-Negru, zâmbi Domnul, zvârlind la o parte osul de clapon de pe care rupsese cu dinţii
carnea fragedă; eşti domnia ta bun să-mi spui pe cine ţi-ai ales Am poruncit să te găsesc însurat.
— Măria ta, răspunse Simion punând genunchiul stâng în pământ, cu greutate fac ceea ce ai poruncit
măria ta numai două tagme de oameni.
— Care, jupâne al doilea comis Întăi osteneşte-te şi-mi toarnă vin. Fii cuparul meu astăzi. Ia credinţa şi
apoi umple cupa. Să afle jupâneasă Ilisafta că m-am bucurat cât şi Mavrichie-împărat de ceea ce mi-a
trimes. Care sunt cele două tagme de oameni, jupâne Simion
— Îşi găsesc cu greu soţie acei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.
Domnul îşi încreţi fruntea. Era de mult văduv. Încă nu-şi hotărâse Doamnă.
— Ai dreptate, încuviinţă el. Şi care-i a doua tagmă
— Îngăduie, slăvite Doamne, să dreg a doua cupă. Tagma cealaltă, măria ta, e cu mult mai umilită. N-are
răspundere în faţa lui Dumnezeu, nici nu trebuie să facă jertfă după rânduieli întocmite. Din tagma asta
sunt mişei ca mine, cărora le-a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acuma urăsc partea femeiască.
Vodă Ştefan râse, privindu-l lung. Simion îndrăzni să nu zâmbească. Asta nu plăcea de loc comisului celui
bătrân, iar cinstitele obraze boiereşti ce erau de faţă socoteau lipsită de înţelepciune asemenea purtare.
Îndeosebi se mâhni Cristea de soarta fratelui său mai mare. Căci cu tot râsul său plin de bunăvoinţă,
Ştefan-Vodă putea fulgera în orice clipă o poruncă plină de asprime.
Măria sa, întinzând iar cupa, primi vin din fedeleş şi bătu pe umăr pe Simion, ceea ce fu de mirare pentru
boieri. Al doilea comis sărută mâna măriei sale şi se ridică în picioare. Atunci socoti Cristea vistiernicul că
trebuie să treacă mai în lumină. Domnul îl văzu şi-l chemă la sine, ca să facă plăcere bătrânului său slujitor
Manole.