o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Simion. Despre părintele Nicodim nu mai spun nimic; pe acest copil al doilea al meu l-am prăpădit; iar ursul
lui trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu: de gras ce este nici nu poate ieşi pe uşa chiliei. Cu Damian
treaba merge într-alt fel. Umblă şi el, umblă şi ursul lui dând din colţ în colţ; agoniseşte şi el, agoniseşte şi
ursul; amândoi îs slabi şi nu mai ostenesc adunând dobândă. Aş putea spune că şi pe acesta l-am prăpădit,
căci umblă mai mult în Ţara Leşască. Mâni-poimâni are să-mi aducă o noră de prin străinătăţi, cu care are
să trebuiască să mă înţeleg prin semne: mai mare ruşinea! Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a
mişca.
— Dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, se ploconi baba Chira, rânjind fără dinţi; bine le spui toate şi eu
în vremea asta am isprăvit găteala. Fusta foşneşte pe trei rânduri de foi crohmolite. Pun pe gât horbota
cea verde.
— Numaidecât. Asta o pun totdeauna, când vin obraze alese. Verdele trage privirea spre el. Deci măria
sa se uită întăi şi întăi la mine şi eu mă închin cu mare sfială şi ruşine. Jupânesele din zilele de azi nu ştiu
asta şi se arată cutezătoare. Îţi spun eu, nană Chiră, că de ce merge, de ce se strică lumea. Ies năravuri
rele. Se face mai îndrăzneţ şi norodul de rând. E vinovat întrucâtva şi măria sa, care cam caută în coarne
mişeilor şi tinerilor. Zice că alege după putere şi vrednicie, ceea ce nu-i bine, căci atuncea cum rămân
neamurile şi dregătorii cei bătrâni
— Asta şi mie mi se pare un lucru nepotrivit, încuviinţă Chira. Eu aş zice, dragă stăpână şi jupâneasă
comisoaie, să-mi dai domnia ta drumul să mă duc să văd ce face claponul pe care l-ai aşezat cu însăşi
aceste cinstite mâni. Acuma freacă-le bine cu busuioc şi nu te mai apropia de cuhnie. Mestecă în gură o
cuişoară. Îţi dau una; să ştii că au mai rămas aicea în răcliţă încă zece fire. Mărgăritarul cercelului din
dreapta străluceşte mai frumos decât celalalt. Acu zic eu să binevoieşti a ieşi în pridvor şi a sta acolo în
prag, căci s-aud trâmbiţile alaiului.
Într-adevăr, pe drumul cel mare treceau cu grăbire călăreţii din Branişte cu căpitanul lor, ca să aşeze
tabără dincolo de apa Moldovei. Călăreţi rari se înşiraseră şi pe sub pădurea de brad, fugind spre apa
Cracăului. Măria sa Ştefan-Vodă era vestit la un ceas de cale, venind în pas cu puţini boieri în juru-i, şi
privind cu bună-voie norodul aşezat în amândouă laturile drumului.
Comisul era singur în capătul şiragului de tei, cu părintele Dragomir alături. La drum se buluceau gospodari
din Timiş. Sufla un vânt uşor, care domolea arşiţa soarelui. La ceairuri, pe costişa depărtată, nechezau
harmasaraşii. În păşunea de sub munte sună un bucium. În acel loc lăturalnic stătea singur Simion, cu
slujitorii armaţi. El poate nici n-a avut vreme să îmbrace strai curat, pe când, în căruţa cu patru cai negri,
de cătră vale, se vede venind semeţie şi straie scumpe.
«Unde va fi fiind Ionuţ» se gândea jupâneasă Ilisafta. Trebuie să fie şi el undeva în calea măriei sale. De
acest mezin vioi are domnia sa mai puţină grijă decât de Simion. Pe lângă urs, de pe laturi, are acest
fecioraş în el singur clei şi miere.
Jupâneasa Ilisafta stă aţintită, ca să vadă dinspre munte o pajură plutind deasupra alaiului.
Şi acest Ştefan-Vodă, căruia nu-i zâmbise prea mult soarta în anii lui tineri, deodată a intrat pe o altă
poartă a vieţii. Toate s-au prefăcut pentru el. Acuma are şi el o nălucă de urs care trebuie să fie, prin
slăbăciune, spaima fiarelor celor mai slabe. Pe lângă urs, se spune că ar fi având şi această pajură, care-l
priveghează. Potrivit i-a fost crugul stelei lui de naştere, între Carul mare şi Şarpe, şi binecuvântările
monahilor din Sfântul Munte au întors privirile lui Dumnezeu asupra sa. O asemenea binecuvântare sfântă i-
ar trebui şi lui Simion.
De-un ceas de vreme stătea astfel comisoaia Ilisafta, aşteptând în pragul casei sale, cu destulă grijă şi
bătaie de inimă pe stăpân. Trăsura vistiernicului Cristea se oprise în preajmă. Din ea coborâse cu măreţie
jupâneasa Candachia. Prin partea cealaltă se dăduse jos şi Cristea, potrivindu-şi pe trupul mare
cingătoarea de matasă.
Dintr-o dată se stârni murmur de la mulţimea grămădită cătră sat. Comisul Manole Păr-Negru şi părintele
Dragomir se mişcară înainte. Călăreţii tăiaseră pieziş calea, îndreptându-se spre aşezarea hergheliei
domneşti.
Ionuţ sosi dintr-acolo gâfâind.
— Ce este întrebă cu spaimă jupâneasă Ilisafta. De ce fugi aşa
— Nu-i nimica, muţă; fărădecât măria sa a dat poruncă să treacă dregătorii măriei sale înainte la drumul
Romanului; iar măria sa intră la herghelie să vadă mânjii din primăvara asta. De asemenea binevoieşte să
dea alte porunci pentru clădirile cele nouă, ca să le facă mai întinse.
— Cum se poate îşi bătu comisoaia palmele. Aicea nu vine
— Nu vine, muţă.
— Apoi eu îl aşteptam pe măria sa cu mâncarea aceea de clapon din care măria sa a mai mâncat,
plăcându-i foarte mult, încât şi-a lins şi degetele.
— Să fii domnia ta sănătoasă, muţă, are cine mânca.
— Apoi doream să-l văd pe măria sa, să mă uit dacă a mai cărunţit.
— Ai să-l vezi. Are să se oprească şi are să se uite zâmbind la dumneata. Ia aşa are să-ţi facă din cap.
— Lasă, nu mă mai incinta tu pe mine cu vorbe. Un om, la vremea amiezii, nu trebuie oare să facă popas
şi să ospăteze
— Ba da, jupâneasă Ilisafta şi dragă muţă. S-ar putea spune că şi eu m-am gândit la asta. Ş-am pus în
ţiglă şase prepeliţi, învălite în frunze de tei. Trimete şi domnia ta c-un rob claponul în cratiţa lui. Acel rob
încalică pe deşelate şi-l duce într-o fugă ţânînd sus cratiţa, până sub pădure. Iau şi eu, odată cu ţigla,