o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Dascălul spune că sunt nişte vorbe înfricoşate, pe care nu le-am auzit niciodată, pentru primire de
domni şi împăraţi.
— Nu mai crede şi sfinţia ta câte spune dascălul Pamfil. Să-i porunceşti, să se ostenească până la mine
cu cartea lui de zodii.
— După ce-a pleca măria sa
— După ce-a pleca măria sa.
— Am să-i poruncesc, jupâneasă Ilisafta. Dar eu ce mă fac Voiam să cer sfat de la cinstitul comis. Să
încep slujba dis-de-dimineaţă Până ce ajunge măria sa la Timiş, eu am gătit.
— Asta nu-i rău.
— Aşa am să fac. Dar cum rămâne cu dascălul El ceteşte cazania sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.
Ceteşte rar şi se lăfăieşte între slovele lui. Leturghia mea sârbească pot s-o spun cât de repede, oamenii
se gândesc la ale lor, nici nu le pasă. Dar cazania, fiind moldovenească, o ascultă. Iar Pamfil mai înfloreşte
şi el şi se uită încrucişat la oameni, când îi ameninţă cu osândele iadului. Cazania unor sfinţi împăraţi nu se
poate să fie decât lungă. Mai pune şi sporul dascălului. Aşa că eu m-am gândit aşa. Oameni buni, zic eu
cătră popor, frumoase fapte de mirare au săvârşit sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, precum aţi auzit anul
trecut, la praznicul sfinţiilor lor; însă din acel an până în acest an sfinţiile lor n-au mai săvârşit nimic;
duceţi-vă cu pace la casele voastre şi ieşiţi apoi întru întâmpinarea lui Vodă. Când s-a mai afla de vreo
faptă de-a sfinţilor pe care-i prăznuim, azi, să n-aveţi nici o grijă, căci v-o spun eu. Ce zici, jupâneasă
Ilisafta
— Ce să spun Despre ce-i vorba
— Despre sfinţii împăraţi. E bine să fac astfel
— E bine, părinte Dragomir; ziua de mâni e o zi grea pentru mine. Unul din claponii tăiaţi l-am oprit, ca
să-l gătesc eu cu mânile mele, mâni la amiază. Nici un bucătar pe lumea asta nu ştie să facă ce ştiu eu
dintr-un clapon; o mâncare de i-a plăcut foarte mult lui Mavrichie împăratul de la Bizanţ, încât a dat caftan
de boierie bucătarului său. De la acel boier al lui Mavrichie, care s-a făcut monah la Aton, a rămas ştiinţă în
sfântă mănăstire Zografu despre clapon cu vin, opărit cu unt; şi din stareţ în stareţ, s-a păstrat învăţătură
la Zografu; iar părintele meu, care-a fost hagiu de la Sfântul Munte, a plătit trei galbini învăţătura la
cuhnia stăreţiei de la Zografu. Aşa am să fac, ca să mă ţie măria sa minte.
— Vine la amiază
— Cine
— Întreb, jupâneasă Ilisafta, dacă vine măria sa la amiază
— Vine la amiază.
— Atuncea am scăpat şi eu; şi-am să fac cu cazania precum am spus. Binecuvântată să fie această
casă. Eu mă duc; acuşi se zăreşte de ziuă.
Părintele se duse, bătând cu cârja în pământ, sub streşina teilor. Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul
divanului, pe lângă perinile de părete, strângând pe sine scurteica de vulpe. Căscă o dată prelung,
aşteptând pe comis, în cuprinsul întregii gospodării se făcu tăcere. Dumneaei căzu într-un somn adânc,
părea că nici nu răsuflă.
Trâmbiţară cucoşi la poieţile din dosul saraiurilor; alţi cucoşi de departe, din sat, răspunseră, ca o muzică
stinsă. Comisul veni cu pas moale, trecu, suflă în făclii; se întoarse cu o pocladă, cu care acoperi pe soţia
sa; intră iar în casă şi-şi căută culcuşul din iatac. Se bucură că-i singur şi-n tăcere. Ornicul cel mut arăta
al şeptelea ceas al nopţii.
Cum înfloriră zorile în răsărit, săgetând lumină trandafirie prin geamul deschis, comisul Manole tresări, ca
şi cum i-ar fi pus cineva mâna pe umăr şi i-ar fi şoptit cuvânt la ureche. Dormise îmbrăcat. Îşi strânse mai
bine pe el curelele şi păşi întăi la chilia lui Ionuţ. Mezinul nu mai era în aşternut; trecuse pe la el Simion şi-l
luase cu sine. Se întoarse să vadă ce face jupâneasă Ilisafta pe divanul ei. Nici n-avu nevoie să ajungă
până la pridvor. Îi auzi glasul în altă parte a casei, la cuhnii. Paserile din fundul ogrăzilor începură a face
larmă. Slujitorii fugeau de colo-colo şfichiuiţi de poruncile comisoaiei.
Jder comisul găsi vreme să-şi stropească obrazul cu apă neîncepută de la fântână. Socoti să nu mai
prăpădească vremea trecând în casă la icoane. Se închină de acolo de unde era cătră răsăritul soarelui. Îşi
scutură pletele cărunte şi le potrivi cu degetele răşchirate pe după urechi, îşi potrivi şi cuşma deasupra.
Fără să aştepte de la el glas, numai după căutătura-i nemulţumită, slujitorii robi cunoscură că trebuie să-i
aducă cu cea mai mare grabă calul înşăuat. Cum i-l aduseră, Jder bătrânul se aburcă în şa cu destulă
uşurinţă pentru cei cincizeci şi cinci de ani ai lui. Slujitorii îi legară pintenii, îi trecură la pumnul drept
harapnicul; alergară la porţi; călăreţul zvâcni printre ei când abia desfăceau canaturile.
Îndată ce ieşi din dumbrava de tei în pajişte, se arătă apa Moldovei sticlind în vale, cătră răsărit. La
asfinţit suia trăgănat un deal lung, până departe sub pădurea de brad. În acea întindere se alegeau ici şi
colo tăpşane, unde erau clădite grajdurile de bârne pentru cele cinci sute de iepe ale Domniei. În vara
asta, lucrătorii pregăteau lemne pentru alte clădiri. Ceairurile prăsilei acelor cinci sute de iepe domneşti
erau închise cu garduri de răzlogi. Comisul sui în fugă la mânzi şi la strâjnici. Când ajunse la închisoarea
tretinilor, găsi pe Simion cu Ionuţ. Îşi lăsaseră fugarii înşăuaţi afară; săriseră la căluţii de trei ani,
chemându-i pe nume, cercetându-i şi luptându-se cu ei. Vânt, al treilea harmăsaraş alb cu ţintă neagră,
fecior al lui Catalan, pe care cei doi fraţi îl pregăteau pentru războaie viitoare ale măriei sale, se bătea cu
Jderul cel mititel, sărind în două picioare şi ameninţându-l cu copitele de dinainte. Coama-i era retezată;
coada îi era tunsă în scări. Făcând dintr-o dată o copcă într-o parte, Vânt ocoli pe Simion, dându-i îndărăt